Nervii și depresia post-bebe: cum fac să scap cu viață?

Nu e zi să nu-mi scrie o mamă tristă sau un tată disperat să mă întrebe cum să facă (nevasta) să scape de tristețe și deprimare. Știu, am fost și eu acolo. Spirala teribilă de nesomn, epuizare fizică, hormoni nebuni, corp care doare pe la cusături și sfîrcuri, copil agitat, prieteni pe cale de dispariție, certuri cu rudele, toți amicii de pe Facebook care postează doar imagini de vis de pe plaje colorate și din cluburi de noapte, iar tu, cu cearcănele guler, speli la fund și defilezi prin casă în pijama cu nițel lapte regurgitat pe umăr. Păi să nu-ți vină să arunci făptura adorabilă pe geam, cu tine cu tot?

Am pus mai jos cîteva idei despre ce puteți face pentru a scoate nasul din butoiul gelatinos cu depresie post-partum, am rugat și pe mamele din comunitatea mea să scrie pentru voi ce le-a ajutat pe ele, așa că avem o listă destul de consistentă cu lucruri care ajută în majoritatea cazurilor. La finalul ei o să găsiți un îndemn practic, cu o soluție cred eu foarte frumoasă la situația asta tristă care stă să ne înghită în primele luni sau chiar primii ani cu copii. N-o lăsăm să vă înghită, bine? Sîntem aici, multe, cu mîinile gata să vă tragem afară la lumină.

Așadar, ce puteți face să vă simțiți mai bine, să acceptați mai ușor schimbările mari din viața voastră de mamă, să zîmbiți mai des, să plîngeți mai rar, să vă recăpătați încrederea în voi?

1. Plîngi. Plîngi dimineața, seara, odată cu bebe, pe stradă, în parc. O pereche de ochelari de soare mari și opaci ajută mult. Nu e o rușine, e doar o metodă de a descărca stres și panici (conform unui studiu pe care am uitat cum îl cheamă, lacrimile pe care le verși cînd tai ceapă și cele pe care le verși cînd plîngi de furie au compoziție chimică diferită, cele din urmă conțin hormonul stresului, care ne părăsește organismul prin plîns).

2. Fă-ți un plan cu un scop în fiecare zi. Azi mă duc cu bebe la plafar să îi iau quinoa. Mîine mă duc cu bebe la Ikea să îi cumpăr un pluș. Poimîine mergem la piață să luăm prune. Joi ne plimbăm prin centru cu autobuzul. Vineri ne plimbăm în parc și o să trec și pe la cofetărie și-mi iau un ecler pe care îl devorez cît doarme puiul. Așa, zilele trec mai repede, aștepți cu nerăbdare ziua următoare, programul îți dă un sentiment că ești în control.

3. Ieși la aer. Soarele și aerul curat sînt tonice, o să prinzi culoare în obraji, bebe o să doarmă, tu o să apuci să ridici ochii din scutece către lume. Mai arunci o privire într-o vitrină, te mai întîlnești cu o colegă.

4. Încearcă un sistem de purtare pentru bebe. De multe ori, tristețea și frustrările vin din nesiguranță, din faptul că bebe plînge mult și tu ai impresia că nu ești o mamă bună. Purtatul bebelușului te va ajuta să te simți în control, copilul e mai liniștit, doarme mai bine, se restabilește cumva legătura pe care ați avut-o pe vremea cînd el încă nu ieșise din burtă. O să te simți mai sigură pe tine, o să știi că îl cunoști mai bine. Îți poți rezolva din probleme cu el lipit de tine, nu o să mai adună frustrări legate de faptul că nu mai poți face nimic altceva în afară de bebe. O să ai mîinile libere să te piepteni, să te joci pe telefon cît bebe doarme, ba chiar și să faci chestii prin casă, dacă ai chef.

5. Caută un grup de 2-3 mame cu copii de vîrste apropiate cu al tău. În parc, pe lîngă bloc. E suficient dacă te vezi cu una dintre ele o dată pe săptămînă, să te asiguri că nu ești singura care trece prin negurii tristeșii. Vorbește despre asta cu cineva din familie, cu o prietenă (ajută dacă are și ea copii, în felul asta e mai puțin probabil să nu te înțeleagă și să te judece), cu o altă mamă din vecini sau din parc.

6. Ia în fiecare zi Magne B6. Eu iau și Melatonină naturală pentru somn, mă ajută să adorm rapid și să mă odihnesc chiar dacă nu prind decît două ore de somn adunate.

7. Fă puțină mișcare. Știu, cine are timp de mers la sală? Dar un dans cu bebe în brațe, merge, nu? Pune muzică la radio, merge de minune o Rihanna sau un Smiley, ia copilul în brațe și hai la fox trot! Efortul fizic umple corpul de hormoni din cei buni, care-i vor pune la pămînt, chiar și numai temporar, pe cei de momzilla. Plus că bebelușii iubesc, dansul, o să vezi ce o să se amuze! Seara după ce el se culcă poți ieși la o tură de alergat sau de role, te va ajuta și să reintri în formă, și să te simți mai bine la cap!

8. Un roman polițist la culcare te ajută să adormi mai repede și să alungi gîndurile care-ți pot provoca insomnii. La mine merge de minune Rodica Ojog Brașoveanu, în două pagini sforăi liniștită.

9. Dă-ți o șansă. Fă-te frumoasă. Fă-ți unghiile cu roșu o dată pe lună. Cînd ieși în parc, aruncă un creion pe la ochi. Dă-ți cu mîna prin păr. Pune o eșarfă colorată la gît. Fă-ți un selfie drăguț, cu botic de rață.

10. Nu lăsa pe cei din jur să te convingă că depresia prin care treci e o fiță sau o minciună. E absolut normal și real ce ți se întîmplă, va trece.

11. Dacă ai gînduri negre foarte des și uneori îți vine să îi faci rău copilașului, caută un terapeut care să te ajute via Skype, cîteva ședințe ar trebui să fie suficiente.

12. Construieșteți-ți așteptări minime. Nu te mai simți obligată să le faci pe toate, și curat, și mîncare, și cumpărături. Nimeni nu le face pe toate. Ajută mult și așteptările minime legate de copil și viața voastră cea nouă împreună. Despre asta am scris în detaliu aici.

13. Cere și acceptă orice ajutor. Chiar dacă în mod normal nu te omori după prezența soacrei și a mătușii la voi acasă, acum e esențial să aibă cineva grijă de tine cît tu ai grijă de bebe. O mîncare caldă, o rufă spălată, orice e bun cîtă vreme nu faci tu cele necesare.

14. Scrie despre tristețile tale, pune pe hîrtie sau pe internet toate frustrările, nervii, plînsurile.

15. Ieși cu soțul la un pahar de vin pe balcon, doar voi doi, după ce adoarme puiul. Vorbiți despre ce te macină. Faceți planuri pentru cînd va crește bebe. Unde veți merge? Ce veți face? Visați acolo împreună, o să te culci cu alt tonus.

16. Mănîncă ceva bun în fiecare zi. Gîndește-te din timp ce ți-ar plăcea să mănînci, dar nu ai mai avut ocazia de mult timp. Apoi comandă online sau fă-ți un drum cu bebe pînă acolo. O pizza cu rucola. Macarons. O pavlova. O șaorma cu de toate. ORICE! (da, chiar și dacă alăptezi)

17. Roagă-te, dacă simți că asta te ajută. Nu-i nevoie să mergi la biserică, deși uneori ajută și asta. O poți face în timp ce alăptezi, legeni, masezi bebelușul. Dumnezeu aude.

18. Ieși fără bebe măcar o oră pe săptămînă. Poate fi la coafor, la o cafea, la o plimbare pe stradă. Doar tu cu prietena ta sau singură, dacă de asta ai nevoie.

19. Găsește un blog sau mai multe pe care să citești mărturii adevărate despre această perioadă, pe care să poți cere sfaturi de la mame în aceeași situație.

20. Dă unfollow tuturor prietenilor de pe FB care par a avea vieți sociale active. Poți țoine legătura cu ei la telefon, dacă ții musai. Acolo nu-ți vor defila prin fața ochilor toate vacanțele lor și farfuriile lor pline cu minuni culinare exotice.

21. Iar dacă nimic din cele din mai sus nu ajută, atunci te invit în grupul meu de suport pentru mamele supărate: scrie-mi un email pe adresa blogului (printesa arond printesaurbana punct ro) cu adresa ta poștală, și în cîteva zile vei primi de la o altă mamă care a depășit deja momentul sau încă se luptă cu depresia și nervii post partum o scrisoare pe hîrtie. Îi poți răspunde sau nu, cum simți. Dar o să te ajute să țineți în mînă gîndurile unei alte femei care înțelege prin ce treci. Puteți adăuga detalii despre voi în mesaj sau nu, tocmai asta e frumusețea jocului, viața e ca o cutie cu bomboane, nu știi niciodată ce primești (și de la cine).

Curaj, curînd răsare soarele și nu mai apune niciodată!

Semnat,
Ioana, care nu de mult bocea cu mucii pînă la brîu că aoleu ce mi-a trebuit în ce m-am băgat și care acum tropăie de fericire zi și noapte (da, și noaptea) de bucurie că are nu unul pe care-l șterge la fund, ci doi adorabili care nu-m lasă timp de nimic altceva! La mine e acum mereu soare, deși pfuai ce-a mai plouat…

Sursa foto: depresie post-partum via Shutterstock.com

76 Comments

  • Alina spune:

    Ioana, imi esti din ce in ce mai draga! 🙂 Te citesc de vreo doua luni si, da, chiar aveam nevoie sa citesc ce scrii tu. Ajuta enorm simplul fapt de a sti ca si altii simti ce simti tu. Sentimente atat de evidente, dar daca raman neimpartasite, nici macar pe hartie…nu aduc nici un bine. Nu locuim in tara, suntem doar noi si baietelul de trei ani, asteptam al doilea bebe…
    Inainte de a deveni mama ma gandeam ca minune mai mare ca asta in viata nu poate sa ti se intample… si acum cred la fel, poate chiar cu mai multa tarie! Insa pe la vreo cateva luni ale lui bebe, intr-o zi m-am surprins constientizand ca sunt trista! Nu imi venea sa cred ca minunea de langa mine nu putea alunga tristetea imediat… a alungat-o, nu imediat, dar macar am reusit sa inteleg ca e normal sa te mai simti si rau din cand in cand si sa caut solutii.
    Imbratisari calde si sper sa continui seria de intalniri cu fetele, as fi fericita sa ma alatur voua cand vom veni acasa 🙂

  • Izabella spune:

    Foarte interesant articolul, si mult multe idei bune de a-ti construi o zi perfecta. Dar si eu o intrebare, mai mult din curiozitate. Nu am trecut prin depresia post-partum asa ca nu sunt sigura, dar am inteles ca de multe ori aceasta depresie este ceva HORMONAL sau CHIMIC, …Atunci sfaturile de mai jos ajuta sa iesi singura din situatie, sau doar un expert te poate ajuta?
    Doresc mult mult success tuturor mamelor care trec prin momente asa triste, si sa treaca repede ca sa se poata bucura din plin de puiutii lor scumpi

    Ioana, te felicit pentru initiativa, pui atat de mult suflet si incerci sa ajuti atat de multa lume. Si vad cum acest lucru iti aduce atat de multa satisfactie. Bravo!

    • mack spune:

      Toate depresiile sînt hormonale, respectiv chimice – întotdeauna emoţiile conduc la schimbări la nivel chimic în organism. Şi cele bune, şi cele rele 🙂
      Nu înţeleg legătura cu expertul…

    • Xenia2 spune:

      Din proprie experienta, dezechilibrele chimice nu au intotdeauna ponderea cea mai mare intr-o depresie. As zice ca doar o ajuta sa se instaleze si poate nici atat. Depresiile cu care se confrunta majoritatea persoanelor, inclusiv depresiile post – partum, sunt depresii moderate-usoare si sunt mai frecvente decat se recunoaste. Depresiile severe sunt cele in care apar ganduri de suicid, sunt mai rare si, odata ajunse in acel stadiu, au o componenta chimica mai importanta. Impresia mea e ca atunci cand oamenii se gandesc la depresie au in minte depresiile severe si nu depresiile moderate-usoare prin care, totusi, se estimeaza ca trec majoritatea oamenilor cel putin o data in viata. Asta nu inseamna ca sunt usor de suportat si ca trebuie ignorate.
      In linii mari, depresia apare, in principal, din cauza unor emotii negative declansate de ganduri irationale negative, ganduri aparute dupa o schema de gandire invatata in copilarie (toti o avem). Tratamentul cel mai eficient si cu efecte de durata este psihoterapia cognitiv – comportamentala, care pe mine m-a ajutat nu numai sa-mi depasesc depresia relativ usoara de acum cativa ani dar, ulterior, sa fiu mult mai constienta de ceea ce se intampla cu mine si, prin urmare, sa am o calitate a vietii mult mai buna. Exista si niste medicamente anti-depresive care nu au efect pe termen lung insa in anumite cazuri pot ajuta la inceput. Exista si alte curente de psihoterapie dar cel care si-a dovedit eficienta pe termen lung este psihoterapia cognitv-comportamentala.
      In cazul perioadei de dupa nastere nu este vorba doar despre depresie ci si de o anxietate crescuta (ma rog,in general, afectiunea frecvent intalnita este anxietate-depresie si nu depresie). Poate nu e corect 100% ce am spus eu fiindca nu sunt specialist ci un fost pacient care s-a informat foarte mult acum cativa ani si cred ca sunt ceva mai in tema decat multa lume care crede ca depresia este doar o stare de tristete si nemultumire, un fel de moft sau doar un dezechilibru chimic. Si nu e deloc asa.
      Aaa! Si este o misiune imposibila sa te ajuti singur, o autoiluzionare. In cel mai bun caz, reusesti doar sa-ti inabusi ce ti se intampla acum iar depresia va reizbucni peste cateva luni, cativa ani, cronicizata deja. Si chiar daca nu o vei recunoaste pur si simplu vei fi nefericit fara sa stii ca poti sa schimbi asta.

    • mack spune:

      Subscriu la cognitiv-comportamentală, şi eu am beneficiat de ea. Pe de altă parte cred că orice sentiment e cuplat cu modificări ale chimiei organismului – desigur, într-o proporţie mai mare sau mai mică.

  • Andreea spune:

    Hmmm…cred ca multe din sugestiile de mai sus sunt utile pentru tratarea depresiilor in general, nu doar cele ale proaspetelor mămici 🙂
    Cel putin eu aplic unele de câteva luni, de cand am hotărât sa fiu mai optimista si sa încerc sa vad mai des jumătatea plina a paharului, cum se spune.

  • Georgi spune:

    Un articol superb care completeaza putin ultimele mele randuri de la comentariul din articolul trecut.
    Este foarte folositor si imi intareste convingerea ca ma va ajuta atunci cand voi fi si eu mama , la randul meu.
    Eu deja cam stiu ce am de facut, dar vezi tu, socoteala de acasa…stim mai departe..
    Ma bucur ca imi traiesc tineretea in secolul internetului.
    Asa se salveaza multe mame de la depresie si multe casnicii de la esuare.Bineinteles, pentru cine VREA sa caute ajutor.

    Ai avut multe articole unde, nu am fost de acord cu tine, dar asta nu ma impiedica sa citesc cu sete inca unul.Pentru ca , inca am ceva de invatat de la tine. Si e normal sa nu avem aceleasi pareri mereu, noi oamenii.
    Cand voi avea copil, acest blog va fi principala mea trusa de ajutor.
    Si comentariile sunt extrem de folositoare. Le citesc mereu cu placere, oricat de multe ar fi, pentru ca e bine sa vad si ce cred si alte persoane.
    Am de invatat mereu cate ceva din ele.

  • Julie spune:

    Izabela poti sa iesi singura din asta, pentru ca e corpul tau si mintea ta, si tu poti sa il controlezi cel mai bine. Trebuie doar sa te simti si sa crezi cu adevarat ca esti puternica.
    Un expert nu poate face altceva decat sa iti sublinieze problema….sa te faca sa o constientizezi, dar nu te vindeca.
    (M-am referit la tine la modul general, am inteles ca nu ai trecut prin asta)

    • catgal spune:

      Eu zic că e extrem de greu pentru cineva care are depresie să i se spună că singur poate să se vindece doar prin voință și credința că doar voința lui îl va vindeca. Poți avea voință, dorință și credință să te vindeci dar din păcate putință nu mai prea e. Depresia vine cu o lipsă de vitalitate și de energie și fix soluțiile alea pe care le vede toată lumea la doi pași nu le mai observi pentru că tu ești prins în tornada depresiei tale. Eu mă tem de oamenii care spun că te poți vindeca singur. Asta mai trebuie să audă bietul om suferind de depresie, că trebuie să fie și doctor acum. : ) Sigur că este extrem de important să speri și să crezi că te vei face bine și că depresia ca orice boală e doar o boală și nu se confundă cu tine însăți și nu durează o veșnicie. Eu aș recomanda neapărat un mers la psiholog (dar bun, că mi se pare că în România din păcate prea au tendința de a urma prea papagalicește doar terapie cognitiv comportamentală, e nevoie de un om competent și cu multă inteligență) care va ajuta apoi persoana să facă pașii cei mai potriviți. Întreb iarăși retoric, dacă un om are un picior rupt i-ați spune că pentru că e corpul lui se poate vindeca singur? Depresia e și ea ca o rupere de suflet temporară care orbește complet pe cel afectat pe moment. Numai bine mămicilor și tătitcilor.

    • deea spune:

      Exact aici e problema: ultimul lucru de care are nevoie o persoana cu depresie este acest indemn la lupta, vesnica si obositoarea lupta. Omul e deja sfarsit, nu mai are putere de nimic, sa il indemni ca totusi ar fi cazul sa se ridice si sa se lupte este ca si cum l-ai impinge in prapastie, doar sporesti sentimentele de inutilitate, vinovatie, neputinta. Esti deprimat, esti depasit si e ok, poti lasa armele jos, poti plange, poti urla la toti si toate, poti cere ajutor.

    • Izabella spune:

      Si eu cred ca de cele mai multe ori o persoana poata sa iasa singura din asta, poate cu schimbare in gandire, poate cu discutii cu familia si prietenii dragi care sa te ajute sa vezi jumatatea plina a paharului, de aceea cred ca toate sugestiile din articol sunt absolut geniale. Mai ales cele cu cerutul si acceptatul de ajutor, cu discutii cu oameni dragi si carora le pasa de tine si care te pot influenta sa gandesti altfel si sa vezi altfel lucrurile, iesitul afara, capul sus si muzica vesela/dansatul aiurea prin casa 🙂
      Intotdeauna am fost pasionata de psihologie, de comportamente umane, de trairi, de reactii, am vazut cum modul de gandire al oamenilor este puternic influentat de experientele trecute (inclusiv de ceea ce au vazut acasa si la parinti)…Si intotdeauna m-am intrebat sincer daca depresiile sunt mai mult legate de bagajul emotional al unei persoane sau pur si simplu ceva chimic in creierul uman…Poate la unii este una, la altii este alta, sau o combinatie de amandoua…
      Inca este un mister pentru mine.

    • Izabella spune:

      Ce bine este cand ai langa tine pe cineva drag, sot/sotie, prieten, familie…care te ajuta, te incurajeaza, iti arata ca esti puternica, ca poti iesi singura din asta. Cateodata uiti sau nu vezi, da, vine din interior si ar trebui sa vezi singur, dar si un mic ajutor din exterior a foarte bine venit.

  • ADINA spune:

    Ei, uite, eu, citindu-te de aproape 7 ani si citind in sarcina mai tot internetul in legatura cu bebiceala, stiam ca e normal sa nu fiu chiar zen după naștere. Am trecut relativ usor si repede peste, am fost nevoită s o fac pentru ca nu am avut in jur pe nimeni care sa mă înțeleagă, nici măcar prietenele cu copii care, pare-se, nu si aduc aminte sa fi trecut prin asa ceva. Am avut in jur numai oameni care credeau ca depresia e fiță si se mirau de ce plâng, că” mamă, nu ai motive, ai copil sănătos, tu esti sănătoasă, de ce plângi?!” Si n aveam, dar eram coplesita de nou, de nesomn, de nesiguranță si atunci când bebe adormea, îmi permiteam sa mă descarc. S a întâmplat intr un moment ca asta sa vina mama soacra pe la mine pe neașteptate si m a luat la întrebări si m a privit ca si cum eram o ciudatenie, cum, ea a crescut 5 copii si eu mă vait când am toate condițiile?! De atunci nu mi am mai permis sa plâng. Stiu ca e posibil ca in viitor sa cedez si sa mi descarc atunci tot ce am înăbușit pana acum. Ideea e ca n as vrea sa mai treacă mamele prin asta, sa afle mai multi ca depresia post natala nu e un moft, pana la urma nu mai trăim la 1900 sa negam sau sa băgam lucruri sub pres . Daca e posibil, in sarcină , sa indemne apropiatii , sotul, sa citească aceleași lucruri, informatia deschide minti. Stiu măcar ca, atunci când va fi cazul, o sa fiu cu tot sufletul alaturi de femeile dragi mie care vor trece prin asta.

  • Rallu spune:

    Din experienta mea, cel mai rau poate sa faca intalnirea cu o mama care are copil apropiat de varsta cu al tau si care nu recunoaste nimic. Deci exista mamici mincinoase. Eu ieseam zilnic cu al meu baiat in marsupi, prin parc ( cu ochelari de soare din martie pana in octombrie) si dadeam nas in nas cu alte mame a caror copii dormeau de rupeau patutul, mancau ca abia reuseau sa-i sature, erau cuminti nevoie mare….Daaa, eu ma simteam singura cu un mic monstrulet care aveam senzatia ca dormea doar vreo 3 ore din 24, care adormea crunt de greu si ziua si nosptea, pe care il caram dupa mine si la wc pt. ca altfel se dezlantuiau fortele naturii in urma mea, nu puteam sa zambesc sau sa gandesc mai departe de urmatoarele cateva ore si plecam si mai daramata din parc. M-am prins greu ca pluteste minciunica prin aer si ca mamele pur si simplu nu voiau sa recunoasca anumite aspecte. Parca erau o secta:)))))(

    • Andreea Ilie spune:

      Să știi că unii copii chiar sunt cuminți și ușor de mulțumit la început, cel puțin! Puiul meu era super cuminte în primele luni, dormea mult și în orice poziție, mânca foarte bine și când era treaz, stătea lângă mine fără să zică pus! Deci da, există, și nu, nu sunt o mincinoasa!
      Acum, de câteva luni, își ia revanșa, nu-i bai!

    • Rallu spune:

      Da, doar ca s-a intamplat de vreo doua ori sa merg cu sotul in parc si el discuta cu tati si eu cu mami. Si povestile lor nu se prea potriveau. Adica taticii erau sinceri si spuneau ca sunt obositi, ca au leganat pana la o bucata de noapte sau ca mananca pizza de vreo saptamana ca sotia face cate trei feluri de mancare la bebe si cel mic nici nu vrea sa deschida gura….iar mie mama imi spunea altceva…. In rest, da, stie ca exista si altfel de copii. Cumatra mea a avut unul. Stiu clar ca fetita ei a dormit de cand a adus-o acasa…dar nu toate suntem la fel de norocoase si unele nu vor sa recunoasca nici in ruptul capului.

    • Alina spune:

      Cunosc perfect genul asta de mamici care incearca sa te convinga ca e cel mai usor si frumos lucru sa ai un copil. Eu inca nu am unul,banuiesc ca e frumos,dar come on,nu te poti preface ca viata ta nu s-a schimbat deloc de la aparitia celui mic.
      Stiu ca suntem diferiti ca oameni si unii is mai emotivi si altii mai duri, dar tot nu cred ca nu te copleseste noul din viata ta.
      Am fost la niste prieteni care aveau un nou nascut si la un moment dat copilul a inceput sa planga din senin.Parintii disperati incercau sa il linisteasca.Ghiciti ce?Dupa 15 minute de urlat in continuu,am intrat eu in depresie,d-apoi saraca mama care habar nu are de ce plange si aude asta zi de zi:))

    • Ioana M spune:

      Uite tocmai de-asta eu am evitat parcurile cu desavarsire!!! Faceam kilometri singura cu caruciorul sau cu el agatat de mine dar povestile din parc le-am urat mereu si m-ar fii deprimat si mai mult !

    • Cristina spune:

      Eu inteleg perfect ce spui.
      La un moment dat aveam impresia ca numai al meu nu doarme, nu mananca, vrea aia, vrea celalta. Asta datorita faptului ca singurele mamici pe care le vedeam in jur erau decise sa vada maternitatea roz si cu fluturasi, cred ca nici fata de ele insele nu recunoasteau greutatea -din categoria, „vai, supar pe Doamne Doamne care , iata, mi-a dat un copil sanatos, si eu sa ma plang acum”. Dupa un timp, am cunoscut fete mai rationale si au devenit un fel de grup de suport pentru mine, a fost foarte util, schimbam solutii intre noi si asa mai departe.
      Da, sunt situatii cand alte mame fac mai mult rau decat bine. Si uneori e atitudinea aia de „al meu face si drege, al meu e asa si pep dincolo” si „cum, al tau nu merge inca?Serios?!” E adevarat ca seamana uneori cu grupurile de sectanti, serios. Eu una, inainte sa revin la birou, ma gandeam ca nu mai pot asculta politicos discutii despre cum se rostogolesc sau cum fac caca fiecare.La lista de mai sus, as adauga si faptul ca trebuie sa devii selectiva cu oamenii din jur. Daca nu fac bine, si iti dau o stare neplacuta, trebuie evitati si gata. Iar un bebe mic e scuza perfecta 🙂

    • Liliana spune:

      Nu sunt mincinoase. Chiar există copii cuminți, mame fericite și care nu au suferit de depresie. A le cataloga pe aceste mame ca fiind mincinoase este trist și păcat.

    • Rallu spune:

      Pai, Liliana, atunci cred ca mamicile si taticii nu cresteau acelasi copil. Dupa cum am scris…taticii spuneau una ( ca bebeii nu dormeau, ca nu stiau care-i motivul, ca au stat si-au plimbat prin casa pana la ora x, ca erau toti flamanzi ca mami nu mai avea timp sa faca mancare de oameni mari ca facea cate 3 feluri pt bebe si aia mici nu mancau si pace)…iar mamele cand eu le povesteam ca uite asta al meu se binocleaza pe pereti si dupa o ora de leganat, ca se trezeste noaptea, etc, ele ma compatimeau si-mi spuneau ca ” vaii, ce greau trebuie sa fie…al meu nu e asa, doarme, mananca…”…. Pricepusi Liliana???? Ceva nu se leaga… Nu zici?

    • Gianina spune:

      Da, te inteleg perfect! Cu toate ca nu eram tocmai lucidă…. am reușit să mă prind ca celelalte mămici nu erau deloc sincere. Doar copilul meu nu dormea, avea colici, mai târziu nu manca ziua si recupera noaptea. 2 ani si ceva tot asa am tinut-o si cd auzeam ca toti ceilalți dorm ma apuca disperarea….. dar îmi reveneam repede, aducandu-mi aminte ca sinceritatea e floare rara?! Succes tuturor. E o perioadă teribilă cd nu ai ajutor deloc si multe incertitudini! Din fericire nu am ajuns la depresie – sau nu i-am recunoscut eu semnele! Cert e ca ma motivam singură ca tb sa reusesc, ca de milioane de ani femeile fac asta, ca nu am scutece de spălat si opărit, ca dispun de alte facilități pe care generațiile dinaintea mea nu le-au avut. Si de la bun început l-am implicat pe sot ( nu avea cine altcineva sa mă ajute ) si asta a atenuat mult din frustrările care vin in valuri! Cu drag, Gianina

    • Astrid spune:

      Din propria mea experienta iti pot confirma ca exista bebelusi care nu au colici, care dorm noaptea bine si nu sunt plangaciosi. Acum depinde desigur ce intelegem prin „a dormi bine noaptea” pentru ca nu e tot una la un Nou nascut cum la unul de 6 luni. Un Nou nascut se trezeste sa manance, altfel iti moare de foame sau ramane deznutrit. Odata cu cresterea, incepe a se trezii mai rar, pana ajunge in a se trezi o singura data pe noapte. Cel putin bebele meu, acum la 7 luni adoarme singur la 9pm daca eu nu il Pun la somn, se trezeste in jurul 4-5 mananca si iar la somn pana la 8-9am. Deci exista bebelusi care dorm noaptea. Eu insa m-as preocupa daca nu s-ar trezi niciodata. Acum sa vedem cum va reactiona cand ii vor iesi dintisorii…

  • Liv spune:

    Ooo..daaa..si eu am avut momente de astea…:)Am o puica de 1 an si 8 luni si un pui de 1 luna..inainte de a naste,plangeam numai la gandul”pare cum ma voi descurca?”..acum,dupa nastere plang ca”ce mi-a trebuit sa mai fac un copil..ce?unul nu-mi ajungea?nu puteam lasa o diferenta mai mare?”.Dar…stiu ca va trece..din fericire,am doi copii relativ buni..adica nu am nopti nedormite…ma trezesc de cateva ori pe noapte..sunt oarecum intelegatori,aici ma refer la puica cea mare,are momente de gelozie,dar o iau cu alta ocupatie si uita.E greu…e foarte greu cu doi mici.insa stiu ca trece.Am nervii intinsi la maxim acum,simt ca nu mai pot,dar trece.E greu pana incep sa mearga si pana se termina alaptatul,apoi e floare la ureche…cred…sper…:)

  • Andreea Ilie spune:

    Total de acord cu excepția administrarii zilnice de Magne B6! Excesul de magneziu poate dauna! Se pot tine cure scurte, dar pentru administrare prelungita, mai bine sa fie făcută și o serie de analize…

  • Anne spune:

    Off ce subiect sensibil ma bucur ca l-ai abordat. Este tare grea aceasta perioada dar este si cea mai frumoasa daca reusesti sa gasesti in tine puterea de a realiza ca va trece curand si ca este normal ca totul sa fie schimbat atata timp cat pitcul are multe nevoi si atata nevoie de tine ca mama.
    Eu una nu am trecut prin depresie dar am rostit de cateva ori :nu mai pot, imi vine sa te arunc pe geam dar a trecut totul prin magie in sufletul meu cand piticul radea cand auzea ca zboara pe geam.
    Un alt factor important a fost ajutorul tau.te citesc zilnic si ma ajuta mult, deja faci parte din familie cand la plimbarile de seara ii povestesc sotului meu ce mai zice printesa.
    Mi-ar placea sa te cunosc sa te imbratisez si sa iti multumesc pentru ca m-ai tinut linistita prin sfaturile tale.

  • wlfp spune:

    Foarte util articolul!
    La mine au functionat iesirile „cu tel” pe care le faceam cu bebe. Simteam ca fac ceva si eram si cu copilul. Am fost cu ea inclusiv la cursuri.

  • Liz spune:

    Ma dezamagesti ca adormi la Rodica Ojog Brasoveanu :)) Mie mi se pare GENIALA femeia! Nu puteam sa las cartea din mana, nici vorba sa ma ia somnul. La un Jane Austen, poate 🙂

  • Andreea Sirba spune:

    Postarea aceasta a picat la fix! Printr-o astfel de perioada trec eu acum. Ne-am dorit foarte mult un copil si am crezut ca nasterea lui ne va face mai fericiti si mai impliniti. Insa acum nu simt asta … fetita mea de 5 saptamani nu face decat sa planga, sa planga si sa planga. E un copil foarte agitat, doarme putin iar eu pur si simplu nu-i mai fac fata! Am incercat sa ies cu ea la aer in brate, in sling, in carucior, dar nu-i place deloc, nimic nu o oboseste. Oriunde mergem si orice am face, se pune pe urlat, de nici nu-mi mai vine sa ies din casa cu ea. Am tinut-o in brate si am leganat-o pana nu mi-am mai simtit niciun os, i-am cantat pana am ragusit, am grija sa fie hranita bine si schimbata de pampers, pur si simplu nimic nu o linisteste. Am mers chiar si la medic, crezand ca poate are o problema medicala, dar e totul bine. Toti ne-au spus ca asa e ea, mai agitata si mai plangacioasa, dar eu am ajuns la capatul puterilor! Mi se pare ingrozitor sa raman singura acasa cu un copil care plange intr-una! 🙁 Si ma doare ca am aiuns sa simt asta! Doare si faptul ca eu si sotul meu suntem atat de prinsi cu activitatea de a fi parinti, incat am uitat complet sa mai fim sot si sotie. 🙁 Rudele toate locuiesc foarte departe de noi, asa ca nu avem nici cum sa apelam la ajutorul altor persoane. Nu stiu cand se va termina aceasta perioada, pentru ca eu nu mai fac fata deloc! Oricum, ma ajuta sa vad ca nu sunt singura in aceasta situatie! Ioana, as avea nevoie de un sfat din partea ta sau din partea cititorilor: imi puteti recomanda un pediatru bun din Bucuresti, la care sa putem apela oricand avem o problema si pe ajutorul caruia sa putem conta mereu?! Pediatrul fetitei mele e foarte greu de gasit, nu rașpunde la telefon si e ingrozitor sa nu ai cui sa ceri ajutorul cand ai o problema cu copilul. Nu pot merge la urgenta pentru orice chestie minora. Sper sa ma puteti ajuta! Va multumesc mult, iti multumesc tie, Ioana, ca existi si ca ne ajuti atat de mult!

    • Cristina spune:

      Da, asta e cea mai grea perioada, dar va fi tot mai bine, vei vedea. Ar ajuta, cum spune Raluca, sa ai cateva fete ok in jur si care sunt in aceeasi situatie. Daca nu, ajuta muzica, si plimbarea cat mai multa. Crede-ma, ii face foarte bine, si ei si tie, chiar daca plange si nimic nu pare s-o linisteasca. Nimic, dar nimic nu-i mai bun decata erul proaspat pentru copii agitati. De asemenea, eu puneam muzica tot timpul si ne ajuta pe amandoi. De asemenea, cate un film – pe care nu-l vedeam niciodata, dar il auzeam mergand in fundal si ma simteam om normal, parca era singura mea legatura cu viata exterioara 🙂 Din fericire perioada asta se sfarseste si ti se va parea ca ai alt copil in scurt timp. Si voi, si ea va veti adapta vietii in 3 si totul va fi mai ok.

    • Anca spune:

      Andreea asa am patit si eu cu bebe, dar mi-am dat seama ca nu-i placea ce mancam eu. Am observat ca in zilele in care mancam iaurt sau alte produse lactate (cascaval, branza) bebe era fff agitat si plangea mult asa ca le-am eliminat din alimentatie pt cateva zile, apoi am mancat iar si bebe a inceput iar galagia si asa mi-am dat seama ca nu-i place. Acum incercam cate ceva nou la fiecare 2 – 3 zile si in functie de reactia lui ma adaptez. Mentionez ca la inceput mancam aproape orice, nu credeam ca alimentatia mea poate sa-i cauzeze lui bebe dureri de burtica. Poti incerca si tu sa vezi daca obtii ceva rezultate. Eu am eliminat tot (am mancat in primele 2 zile numai carnita) si apoi am tot adaugat si vedeam astfel ce il deranjeaza. Spor si un bebe linistit!

    • Dana spune:

      Scrie-mi daca esti in Bucuresti : dana_andrei1@yahoo.com

    • Raluca PN spune:

      Baiatul meu a fost asa, si noi singuri, de fapt mai mult numai eu, sotul lucra pana tarziu… Pana la 3 luni a fost cam acelasi scenariu, nici in carut nu a stat, nici in wrap/sling, nimic, L-am plimbat in brate pe afara. Printr-o intamplare am descoperit ca se calma cand ii puneam Metallica Black Album :), na, noi am fost rockeri in adolescenta, asa dormea o ora legat cat dureaza albumul.
      Mai avea si o ora de plans inexplicabil de la 18 la 19, copilul sanatos, eu cu nervii la pamant. Am plans si eu cu el, a trecut.
      Curaj, trece!
      Sa iasa soarele si pe strada voastra!

    • angela spune:

      Fii tare. Totul va trece. in aceeasi situatie am fost si eu, dar incet incet cu cat se mareste lucrurile se schimba. o sa fie soare si pe strada ta

    • deea spune:

      Am fost si noi pe acolo. E posibil sa intalnesti persoane ce iti vor spune ca se linisteste dupa botez, ca de fapt ” se cere botezata”. Intr-adevar, la noi a fost mult mai bine dupa botez, dar cred ca din cauza faptului ca botezul a coincis cu varsta la care colicile se domolesc, sistemul nervos si degestiv se maturizeaza etc. Fata mea a avut colici groaznice( cei ce zic ca nu exista colici nu au vazut un copil zvarcolindu-se de durere), dar si in afara episoadelor de colici plangea mult. Am dat o groaza de bani pe siropele, pe leagane, pernute, scaune cu vibratii, in sisteme de purtare urla si mai rau. Am exclus cauze medicale ( mai ales otita ). Uneori, disperata sa ii potolesc plansetele, uitam ca nu mancase de cateva ore si de fapt plange de foame- eu numai leganam si ma rugam sa taca. Singurele momente bune erau cand facea baie, asa ca ii faceam baie si de 4 ori pe zi, numai sa taca putin. Asadar sfat nu am, tot ce pot spune este ca la 2 luni a fost mai binisor iar de la 3 luni deja totul s-a limpezit. Copilul s-a tranformat intr-o fiinta ce zambea non-stop, dormea noaptea bine ( o singura trezire scurta pentru lapte), nu imi amintesc daca si cand a mai plans apoi. Asadar, sfaturi nu am, cred ca este o etapa prin care pur si simplu trebuie sa treaca unii copii si nu o poti impiedica. Incercati sa faceti cu randul ( tu si sotul), este esential sa va odihniti, oboseala face lucrurile sa para mult mai negre decat sunt. Sot si sotie sunteti, la numai 5 saptamani dupa nasterea copilului sot si sotie inseamna o echipa ce va trece cu bine printr-o situatie dificila. Nu trebuie sa te doara sau sa te simti vinovata ca vezi copilul o povara, e firesc, ti-a dat viata peste cap complet. E normal sa te intrebi ce ti-a trebuit, e normal sa iti fie frica sa ramai singura cu ea, dar gandeste-te ca e un pui mic ce incearca sa se adapteze la lumea asta noua, la toate sunetele, senzatiile. Nici pentru ea nu e usor, de fapt sigur e mult mai greu, dar veti trece cu bine prin asta.

    • Robo spune:

      N-ai ce face decat sa incerci tot ce-ti trece prin cap sa vezi daca se linisteste si sa iti spui ca o sa treaca.
      Plimbata cu masina ati incercat? Zgomot de la uscator de par sau de la aspirator?

    • Alexandra spune:

      Eu ti-o recomand cu incredere pe dna dr Calapod Luminita (BB CARE). O gasesti f usor. Si bebita mea a fost fff plangacioasa pana la 4 luni (pt ca era greu de multumit si a avut si colici- am incercat absolut tot si nu a functionat nimic). Acum are 10 luni si de la 4 luni s-a simtit o super schimbare la ea. De asemenea pt urgente nocturne exista Peditel unde la orice ora gasesti un pediatru care sa-ti dea un sfat. Mult succes! Ai incredere ca toate trec!

    • Izabella spune:

      Andreea, fetita mea pe la 4-5 saptmani nu reusea sa stea adormita mai mult de 10 min. Plangea cam mult, normal, era ne-dormita. Totul s-a schimbat la 180 grade cand pediatra mi-a recomandat sa folosesc „white noise” sa o adorm, ca exact in perioada asta unii bebelusi nu stiu sa adoarma in somnul profund si plang non-stop. Eram disperata, exact cum esti tu acum.
      Am incercat uscatorul de par, pe aer rece, adormea instant (in maxim 2-3 minute, poate 5 cateodata), nu-mi venea sa cred. Cam dupa 5 min opream uscatorul de par si dadeam drumul la o aplicatie cu white noise, asa sa ramana pe fond!
      Pot sa spun ca totul s-a schimbat de atunci, fetita nu mai plangea, era calma (normal, era odihnita), am folosit metota asta pana pe la 8-9 luni, si intoteauna avea efect 100%.
      Poate la tine nu e asta, dar incearca de cateva ori, nu pierzi nimic. Noua ne-a schimbat complet viata 🙂

    • vio spune:

      1. Are doar 5 saptamani si nu e cazul sa spui ca tu si sotul ati uitat sa fiti sor si sotie, caci nu faci decat sa-ti subliniezi-accentuezi ceva negativ, pe care oricum, in acest moment, nu il poti schimba. Nu la abia 5 saptamani, zau, cred ca esti speriata, dar poate ca si asteptarile tale la ce inseamna „viata de dupa copil” sunt cam sus. (ma refer strict la relatia cu sotul.) Asta las-o asa, se va reaseza cand mai creste un pic..un pic macar..bebe.

      2. Voi spune ceva ce s-ar putea sa-ti mai confirme si alte mame, ori poate ca vor arunca oua in mine, dar eu spun pt ca am simtit-trait pe pielea mea asta. Bebe s-ar putea sa preia starea ta, SIMTE starea ta cum nu stiu daca iti poti imagina, asdara faptul ca esti „Down” se transmite si s-ar putea o parte din plansul fetitei sa aibe legatura cu ce fel te simte pe tine. Eu stiu exact ca de cate ori eram in prag de clacare (si, Doamne, de cate ori n-am fost!!) cand era fiul meu mic, el devenea parca si mai „urlacios si nedormitor”. Parca era un buton pe care-l apasam la el. Ei, bine, ala era momentul cand il „predam” total in bratele tatalui, iar eu ieseam din casa. Faceam ture de bloc pana ma linisteam. Plangeam merggand in jurul blocului, pana nu mai vedeam unde pun piciorul, ma umflam de plans. De frustrare ca NU STIU ce sa fac „mai bine”, de nervi pe mine ca nu sunt zen nonstop si ca nu duc tot ce vine asa cum vine. Sunam o prietena, care avea copil mai mare, o tineam la telefon cu mine bocind si cu ea ascultand.. Ma calmam, respiram iar adanc, ma intorceam la copil.

      Poate ajuta..daca ai un minim de ajutor de la cineva..oricine..profita de el. Nu, nu ai de ce sa te simti vinovata, din contra, ii faci un bine si copilului nu doar tie.

    • Anca spune:

      Buna cristina.stii ce fac eu acum ..stau sub plapuma cat bebe meu doarme..plang in hohote” pe silentios” care nu cumva sa il trezesc.am un bebe baietel de un an jumate…si simt ca nu pot face situatiilor grele si ma cred o mama buna de nimik.bebe meu de cand sa nascut este f agitat…atat de mic si totusi atat de multe pretentii pe care eu nu i le pot intelege.si sunt frustata din cauza asta si suparata zi de zi.asa cum spuneam..in scaun de maina nu statea.si ink nu sta.plange de numa numa..de dormit doarme numai acasa la el pe intuneric si fara puk de zgomit..debia mai respir ca sa nu il trezesc…pana la un an au fost dar astea doaua …de la un an a inceput sa refuze mancarea, am fost spitalizati de 2 ori..acolo numai plansete, batai din picior, nesomn, intins pe jos…acasa nici nu pot vb la telefon..pt ca cum il vede se pune pe tipat sa il dau lui..si nu se lasa pana nu il are…nystiy cum sa fac sa il eduk, sa il inteleg mai mult, sa il simt mai atasat de mn.. Ma simt depasita total si ff trista, vinovata, frustrata,,, il iubesc! Dar prin comportamentul sau ma face sa fiu trista.nu avem un program…nystiu ce sa ii mai dac de mancare ca sa ii placa si sa accepte.. Nu mai stiu cum sa ii vorbesc sau sa ma comport ca sa ii atrag atentia in bine..imi pare rau ca vorbesc despre el acum si ma simt vinovata dar simt nevoia sa ma descarc si poate primesc si eu sfaturi de mamici care trec sau au trecut prin situatii similare…sa ma ajute cu sfaturi.eu te inteleg prin ce ai trecut..de at si pana acu au trecut ani..daca vezi mesajyl meu spyne.mi cum e bebelusa ta si cum ai trecutt peste.multumesc

  • Raluca spune:

    Pe mine m-a ajutat foarte mult ca am făcut parte dintr-un grup cu 7 mame si copii născuti in aceeasi perioada.Ne vedeam o dată pe săptămână prin rotatie la fiecare mămică acasa. Si a contat mult să vezi mamici ca si tine obosite si stresate. O mămică nu putea alapta ca avea probleme, o alta era stresata ca băietelul ei era alergic la lactoza, al meu dormea doar in reprize scurte si era foarte agitat, etc. Ne intalneam si ne spuneam ce aveam fiecare pe suflet si ne încurajăm reciproc.Zâmbește mâine va fi mult mai bine 🙂

  • Mihaela spune:

    Toate articolele tale sunt utile, dar acesta este ca un balsam pe rana. Avea dreptate Ralu, cand scria mai sus ca mamicile mint si nu recunosc ca este foarte greu si solicitant. Ca si cum ar fi tabu sa te plangi ca nu faci fata in noul rol. Este teribil de greu si solicitant, mai ales cand partenerul nu isi asuma rolul de tata si cand presupusul ajutor iti face mai mult rau decat bine.
    Daca as fi in Ro, as printa acest articol in 10.000 de exemplare si l-as distribui gratuit in maternitati pentru tinerele mamici, ca sa aiba un glimpse asupra realitatii si stie ca nu sunt singure si ca exista solutii.

  • Anca spune:

    Foarte buna initiativa si laudabila!

    Impartasesc cateva ganduri din propria experienta cu depresia si ce m-a ajutat / nu m-a ajutat din lista de mai sus. Eu m-am simtit rau si foarte rau in perioada 6 – 8 luni ale lui bebe, cand efectiv mi se innecasera toate corabiile si aveam ganduri negre, extrem de negre. Motivul principal era lipsa unui sistem de suport si faptul ca bebe vroia sa fie cu mine TOT TIMPUL si simteam pur si simplu ca ma sufoc.

    Purtatul bebelusului – discutabil – bebe al meu este purtat zilnic de cand avea cateva saptamani. In perioada „neagra” cand aveam zile foarte rele nu mai suportam sa il tin in brate, simteam cum imi pierd mintile si imi venea sa ii fac rau. Asa ca nu e nicio rusine sa il duci pe bebe in carut daca simti ca vrei putina distanta fizica intre voi, nu inseamna ca nu esti o mama buna.

    Dialogul cu partenerul – cel mai important, dupa multe saptamani de ganduri negre i-am zis in final ce aveam, si am fost foarte sincera, si bine am facut. M-a ajutat sa trec peste perioada asta si m-a incurajat sa merg la terapeut. Tot legat de dialog, l-am invatat cum sa ma asculte activ – adica sa fie prezent, sa ma asculte fara sa judece si sa nu sara cu sfaturi si sugestii despre ce am de facut (boala asta romaneasca).

    Terapeut face-to-face. Cel mai bun lucru pe care l-am facut pentru a iesi din impas. Am capatat o noua perspectiva, am inteles si problemele noastre de relatie de cuplu si cum aveam presiune din mai multe parti, iar probleme din propria copilarie ma faceau sa pun foarte multe presiune pe mine pentru a fi mamica perfecta.

    F*@k internet mommies! Cel mai important lucru pe care l-am invatat. Daca citesti acest blog probabil citesti si altele si mai esti si pe vreo 3 grupuri de FB unde tot felul de „perfecte” posteaza retete si proiecte si cate au mai facut ele frate pentru copilul lor, si tu o sa te simti ca o incompetenta prin comparatia cu acest online atat de generos in a-ti arata ca habar n-ai ce faci. Bineinteles ca este o prostie, dar tu nu vei simti asta. Uite ce am facut eu: ma gandesc asa: oare daca ar fi un razboi sau daca am fi refugiati sau daca ar fi foamete si calamitati naturale, ar mai conta ca i-am facut mancarea perfecta lui bebe? ca i-am pus scutec textil? ca i-am pus muzica clasica? ca nu are sare / zahar mancarea? ca totul este mega-proaspat? ca tigaia nu are aluminiul ala mega-toxic? NU ar conta. Ar conta sa manance si sa il schimbi si sa il iubesti si sa fie in siguranta. Restul sunt doar detalii cu care ne complicam vietile forever and ever.

    Si ultimul sfat al meu: nu sta singura cu gandurile tale, cere ajutor de la orice, si daca prima persoana crede ca e un „moft” nu te descuraja, mai spune si altcuiva, pentru ca se va gasi cineva sa te asculte / sa te ajute.

    • Rox spune:

      Comparatia cu razboiul sau calamitatatile naturale mi se pare deplasata in contextul asta. Nu poti sa-ti traiesti viata de zi cu zi gandindu-te ca X si Y lucru n-ar conta daca ar fi razboi deci nici acum ca e pace nu conteaza si de ce sa ne mai batem capul. Nici referitor la tine, nici la copil. Foarte multe lucruri nu conteaza in situatii de criza, pentru ca atunci e important doar sa supravietuiesti, nu si sa traiesti in adevaratul sens al cuvantului.
      E bine sa fim constienti de lucrurile rele care ne pandesc ca sa le apreciem pe cele bune pe care le avem si vremurile pasnice pe care le traim, dar sa nu ajungem la extreme.

  • Anca spune:

    F util articolul! Eu am un bebe de 8 saptamani si ma consider norocoasa ca nu am avut depresie post-partum desi mai am momente in care vb fetelor ma intreb ce mi-a trebuit si simt ca nu mai pot face fata.
    Referitor la alimentatie stiu ca toti consultantii in alaptare iti spun ca poti manca orice si asa am facut si eu la inceput, dar al meu bebe mi-a demonstrat ca in cazul lui realitatea e alta. Plange si avea crampe non-stop si nu treceau cu nimic si am observat ca eliminand anumite alimente bebe s-a linistit. Eu recomand mamicilor a caror bebelusi plang din cauza colicilor sa incerce sa aiba grija si la alimentatie, iar daca nu observa nicio schimbare atunci pot manca ce doresc.

  • Nuka spune:

    Ooo, eu fără sa vorbesc as fi luat-o de mult pe arătura. Pe lângă nesomnul, nesiguranța, noul si toate cele care vin la pachet, o data cu bebe s-au accentuat si problemele in cuplu, tatăl s-a făcut nevăzut, iar eu m-am trezit cu adevărat singura. De multe ori am zis ca nu mai pot, ca ma dau bătuta, ca il duc pe bebe la mama, însă… Am făcut față. Am citit multe mărturii de mămici, mi-am creat un grup de mămici in parc cu care sa povestesc ce am pe suflet, am început sa fiu mult mai deschisă cu prietenele care mi-au mai rămas. Am vorbit in ultima perioada despre mine si sentimentele mele cât n-am vorbit in toți cei 30 de ani de pana acum. Si funcționează! ? Pupici tuturor mămicilor care au nevoie de încurajări!

  • Madalina spune:

    Trebuie sa recunosc ca am avut mare noroc din punct de vedere suport de la alte mamici. La primul copil am facut un mic club pe FB cu mamici din Romania ( eu sunt in afara tarii) si slava domnului ca ne-am adunat toate intregi la cap si putem vorbii oricand si orice. La al doilea copil suportul l-am gasit pe plan local sub forma a doua mamici ( emigrante si ele) care au copii de aceeasi varsta ca fiica mea. Si ce bine mi-a prins suportul asta.
    Si eu ca si unele dintre voi stiam ca dupa nastere nu am sa fiu chiar ok si dupa primul copil am stiut la ce sa ma astept. Ei bine….dupa al doilea a fost jale….depresia post natala m-a lovit la nici 36 de ore de la nastere cand inca eram in maternitate ( privata) si pentru urmatoarele doua luni nu a fost chip sa fiu lasata singura in casa. Faceam atatc de panica instant, ma sufocam, ma apucau caldurile . Si le multumesc celor doua mamici care au fost pe langa mine ca ele au fost cele care si-au dat seama primele ca ceva e inneregula si au tras semnalul de alarma.
    Acum pitica are 10 luni..si facem fata cu brio situatiei…desi e greu..numai eu si sotul si cei doi copii…si da, port si eu ochelari de soare mari de tot destul de des. Dar acum imi revin mult mai repede dupa ce plang si simt ca am forte proaspete :))))
    Va pup

  • Raluca PN spune:

    Super articol! Sper sa ajute cat mai multe mamici!
    P. S. Ma bucur mult de tot ca e iar soare in regat!

  • crina spune:

    Foarte util, dar ce faci cand ai gemeni, cand singurele ajutoare sunt bona care pleaca seara cand vine tatal de la munca si vine dimineata la o.ora dupa ce pleaca tatal iar indivizii urla in paralel, cand au comutator si nu dorm in acelasi timp, cand adoarme unul.si crlalat exact atunci incepe oa-oa-ul, cand amandoi se calmeaza doar la mama lor, cand alaptezi exclusiv si amandoi au reflux, deci nu poti alapta in acelasi timp si fiecare trebuie tinut cate 30 minute la vertical dupa fiecare masa? Cand stii ceva medicina dar ai uitat mult ce-ai invatat la pediatrie si-ti aduci aminte doar ce-i mai grav? Cand excluzi din alimentatie cam tot fiindca nu le plac chestii diferite? Ce faci atunci?

    • Printesa Urbana spune:

      Ce se poate din cele de mai sus! Ca de murit nu ai voie! De unde esti? Hai sa facem un grup de sprijin pt tine!

    • crina spune:

      Multumesc. Pe moment insa nu am timp de depresie si nici nu dau semne. Dar daca puteti dormi in locul meu-va rog ?. Insa multumesc de intentie si daca o fi cazul voi profita de oferta.

    • Ana spune:

      Nu ai voie sa dai semne de depresie, chiar daca este foarte, foarte greu. Cunosc 2 cupluri cu gemeni si le-a fost greu la împins cărutul dublu la plimbare (aceasta ca sa dau exemplul cel mai simplu). Acum insa, când copiii au 4, respectiv 7 ani, sunt cei mai Fericiți părinți de copii minunați!

    • crina spune:

      Cel mai greu e cand nu mai vor in carut si se intorc din parc in brate amandoi iar carutul se impinge si el cumva…?

    • Cata spune:

      Dar cu gemeni energici si fara bona?
      E cazul unei fiinte apropiate. Au trecut de un an, dar depresia nu dispare( sau asa mi se pare, ptr ca ambii parinti st tristi mereu) . Si nu, nu accepta ajutor. Cu mare greu ii conving sa ne lase sa ne uitam noi dupa ei, daca suntem in vizita. De plecat undeva, nici nu se pune vorba. Nu o intereseaza ce fac alte mamici, nici ce se mai scrie pe net…

      Nu vreau sa fiu bagareata, dar nici sa ma uit cum se afunda tot mai mult…insa, eu nu am gasit nici o solutie pentru ei..

      Ar fi buna o postare si despre ce ar putea face cei din jur sa ajute mamele care sunt cu emotiile la pamant.

  • ECARULAN spune:

    Mie mi-a prins bine ca m-am intors la munca – dar nu a rezolvat asta problema definitiv. Pur si simplu intr-o zi disperarea si groaza au trecut, nici acum nu stiu cum de s-a intamplat. Sigur mi-a prins bine sa pot vorbi din cand in cand cu alte mame in aceasi situatie cu mine, sigur a ajutat si timpul (copilul a crescut si a devenit mai ‘de inteles’) si de mare ajutor a fost si sotul care m-a lasat sa spun cate prostii mi-au trecut prin cap fara sa ma judece sau fara sa incerce sa ma opreasca din plans.
    (counterul pentru numarul de comentarii la fiecare articol nu cred ca mai functioneaza pe pagina principala)

  • d spune:

    my god, ce complicat e. pare ca toata lumea se trezeste intr-o situatie grea, in care vrand nevrand trebuie sa se descurce, si apoi impartasesc sfaturi despre cum sa rezisti, ca trece. dar nu e ca si cum erau obligati sa intre acolo.

    in continuare nu-mi dau seama cat de greu sa ai copil.

    povestile astea doar ma descurajeaza, adica stiu ca si la puscarie pana la urma m-as adapta, doamne fereste, dar nu mai bine fac cumva sa nu ajung acolo? scuzati comparatia. cred ca partea aiurea e ca nu se pot transmite la fel de usor si sentimentele faine, atunci cand esti mama. o vrajitorie trebuie sa fie acolo, din moment ce atata lume e fericita in postura respectiva.

    deci e mai mult greu decat bine, dar doar la inceput, dupa care e mult bine si un pic greu?

    voi v-ati intrebat toate astea inainte, sau v-ati descurcat dupa? prietenele mele in general au ramas gravide si au decis sa duca sarcina mai departe, nu era ca si-au dorit nespus copii si au lucrat la asta, deci n-am pareri avizate.

    • Ana spune:

      Si eu sunt cam debusolata. Pare cumplit de greu sa fii părinte, mai ales in primii 2-3 ani. Dar, așa cum spunea cineva, daca nu ar mai fi așa de frumoși copiii, atunci nimeni nu ar mai vrea sa aibă copii.
      Femeia își distruge corpul, viața socială, nervii, își pierde bărbatul care o inseala, practic toată existența de pana atunci. Se alege cu un mic urlator-plângăreț = copil, care nu este mulțumit de nimic. Bărbatul devine un insensibil, un fustangiu, își părăsește nevasta la greu si copilul/copiii inocent/i.
      Totuși multi se descurca, devin o familie completa, adevarata, toată lumea este fericita – deci se poate, asta e de bine!

    • Printesa Urbana spune:

      Hmm… eu cred ca nu e chiar asa rau. Majoritatea femeilor nu isi distrug corpul (decit temporar), nu-si pierd barbatul, care nu le inseala, pentru ca le iubeste, copiii sint minunati chiar daca uneori urla. E greu, dar nu e moartea, come on…

    • Diana spune:

      Buna,
      Sa stii ça ai dreptate
      Eu sunt o mamica de 3 copii si daca ar fi doar perioada de bebelusala as mai face vreo 10 ( dar trebuie crescuti , au nevoie de timp de bani de activitati de téme etc)
      Eu si probabil o mare parte à femeilor ( cele considerate in citeva cimentarii de mai sus drept false si mincinoase) am adorat perioada de beblusala , si am avut un fel de elan, entuziasm, énergie , probabil boostate de hormoni eram idragostita pina peste urechi de faptura Cea mica si pluteam pe un norisor d efericire cu el in brate ..un fel de luna de miere….cresterea alaptarea ingrijitul copilului era ceva natural pe care parcà il stiam dintotdeauna , Numaram cu tristete clipele si zilele care treceau din concediul de maternitate …
      Si de altfel cum acestea s-au terminât am asteptat cu nerabdare sa o iau de la capât
      Am avut bebelasi relativ cuminti ( binenteles ça se trezeau noaptea sa suga am dormit cu ei la sin , si i-am purtat in esarfa lipiti de mine cu accès ilimitat la supt) dar in aceste conditii erau linistiti si buni …
      Déprésia post parfum este reala si frecventa si cred foarte neplacuata din pacate dar nu trebuie generalizat exista si mame care traiesc foarte pozitiv aceasta perioada de bébé mic…

    • deea spune:

      In viata, orice satisfactie reala vine dupa o perioada grea. De exemplu, atunci cand doresti sa practici o meserie, ai de parcurs ani de zile de „chin” uneori: examen de admitere la facultate( asta insemnand studiu, pregatiri, stres), apoi cativa ani in care treci prin zeci de examene, probabil cateva esecuri, inveti lucruri ce nu le vei folosi vreodata etc. Unele lucruri le afli pe parcurs, nu ti le spune nimeni. Totusi, majoritatea ies cu bine din asta.
      Copilul iti schimba viata, dar nu e firesc sa fie asa? Nu cred ca exista persoane ce isi inchipuie ca viata va fi cam la fel, doar ca faci mai multa mancare si mai multe cumparaturi. Nu inteleg de ce se pune problema uneori atat se superficial, de parca ar fi vorba de un concediu, daca merita sau nu sa mergi intr-un anumit loc. Un copil nu vine sa iti faca tie viata mai frumoasa, nici sa iti completeze relatia cu omul iubit. Oricand te poti trezi in situatii mult mai grele si complexe decat colici si plansete. Pur si simplu asta e viata de parinte.

  • Woolie spune:

    Si la mine s-a manifestat, la prima nastere printr-o mare ciuda fata de sot ba ca pe el nu-l doare nici in cot si pe mine ma dureau toate (sanii ca am facut mastita, buca de la injectiile cu antibiotic, spatele pana am descoperit o pozitie mai comoda de alaptat, operatia nu mai spun etc), o mare ciuda pe natura ca pe noi ne-a lasat numai cu durere si pe ei numai cu placere 🙂 o mare ciuda ca mi se modificase corpul asa tare si suferea si sufletul meu din cauza asta (urasc sa tin dieta si sa mor de pofta dar sa nu pot manca)! Aveam vreo 7 kg in plus dar aratam de 17+ si tare urata ma mai simteam! Noroc ca am avut un bebe ingeras care nu a facut probleme deloc! Acum la al doilea copil am si mai multe kg, trebuie sa slabesc 15 :(((( sunt mai putin stresata de ele ca la prima nastere (probabil stiu ca e foarte greu targetul si nici nu mai am mari sperante), dar tot sufar cand ma uit in oglinda si-mi vad fata imbatranita din cauza kg si a oboselii, cand probez haine si stau anapoda pe mine …naspa! Ma simt aiurea pentru ca uneori regret ca am facut al doilea copil, ca abia ce ma linistisem, abia ce isi revenise corpul meu, abia ce ne reglasem putin relatia…

  • Anne spune:

    In noua luni de bebeluseala, pe mine m-au ajutat urmatoarele:
    Prietenele mele dragi din liceu fara copii. Nu subestimati femeile dragi childless, sunt o mina de aur, foarte obiective si sincere. Prietenele cu pitici imi spun sa nu ma mai plang, i have a perfect life, pentru ca involuntar se gandesc comparativ si eu pare ca o duc mai roz.
    Muzica. Radio non stop. Ma calmeaza. Si pe mine si pe ea. muzica clasica, rock, lalaita, orice iti da o stare de bine. Ce povesteau fetele mai sus cu muzica in surdina pt bebe e cat se poate de adevarat, avem obiceiul sa ne culcam bebelusii in liniste deplina, desi in pantec se aud bataile inimii, zgomotul sistemului digestiv al mamei, circulatia sangelui… Din pacate nu gasesc cd-uri cu muzica alfa in bucuresti, sunt un balsam pt somnul agitat al unui bebe.
    Minim aranjat: cat de des pot sprancenele aranjate, unghiile ingrijite, curatate si scurte chiar daca nu le dai cu oja, parul curat, iti da o imagine foarte buna despre tine (nu e nevoie de machiaj, poate doar putin anticearcan luminos)
    Apelat la o femeie cumsecade care readuce ordinea si curatenia in casa o data la doua saptamani, (ma deprima si mai tare haosul din casa, parea ca lucrurile imi scapasera complet de sub control). Asa imi da o stare de liniste cand vad ca arata cat de cat casa noastra la fel ca inainte de bebelus.
    Stat muuult la aer. Mai ales iarna. Aerul rece iti limpezeste creierii. Si bebe doarme mai bine.

  • Ioana M. spune:

    Cand am vãzut articolul ãsta m-am gandit ca poate, totuşi, telepatia functioneaza. :)))
    Puiul meu are doar 5 zile si deja simt ca ma urc pe pereti de griji, teama, stres, nesiguranta, oboseala, îndoială + cateva zeci de alte sentimente pe care nici nu ştiu să le descriu bine. În primele zile nici nu am putut sa il alaptez, pentru că luam antibiotice puternice (rupere gravă la naştere, risc de infectie), aşa ca abia acum, de 2 zile am inceput să invatam ce si cum. Şi dupa ce că bebe a fost hranit cu formulă si nu ştie gustul laptelui bun, nici cu tehnica nu stăm bine…am stat de vorbă si cu un consultant, dar degeaba. Nu mai ştiu ce sa incerc…iar ideea ca pot sa il alaptez, dar, de fapt, nu pot ma termina. Plus plânsul, nesomnul, agitatia si foamea la fiecare ora….sunt un dezastru. 🙁 prind bine ideile articolului, dar cred că se aplica mai degraba cand bebe mai creşte…

    • Izabella spune:

      Luptă Ioana pt alaptatul lui bebe, primele zile / saptamâni sunt grele, dar apoi totul se reglează. Zici ca ai vorbit si cu un consultant in lactație si degeaba? Nu se poate, caută altul…
      Dormi si odihnește-te de cate ori doarme bebe, lasă orice altceva sau cere ajutor. Acum cel mai important esti tu si bebe mic care te vrea lângă el non-stop. Implica-l si pe tati, orice ajutor e binevenit.
      Te simți stresata si nesigura, este normal, esti proaspăta mămica, dar sunt sigura ca te descurci excelent si instinctul matern te ajuta si el!
      Mult succes si felicitari pt bebe!

  • Georgi89 spune:

    Iti multumesc din suflet Ioana pentru astfel de articole. Noi inca suntem in procesul de „creatie” daca pot spune asa :), dar trebuie sa recunosc ca intotdeauna m-a inspaimantat depresia aceasta post-partum.

  • Mirona spune:

    Eu as sugera sa incercam sa nu confundam deprimarea cu depresia. Cred ca mai mult articolul vorbeste despre deprimare, stare normala sa apara cand toata viata ti se schimba, cand pana ieri dormeai noptile si dintr-odata nu se mai poate etc. La deprimare ajuta toate cele de mai sus si scrisori si cuvinte de incurajare si reprize de plans sanatos.
    Cand deja se ajunge la depresie (manifestata mai ales prin ganduri frecvente si uneori chiar puse in practica de a-ti face rau sau a-i face rau bebelui), trebuie musai ajutor de specialitate!

  • Alexandra spune:

    Eu in perioada aia plecam de acasa dimineata si ma intorceam o data cu sotul seara,mergeam pe jos la greu,inebuneam in casa si totusi aveam ajutor de la sot ,soacra mea a stat prima sapt la mine si mu-a facut tot iar sambata lasam bebelusul la mama si ieseam in oras .E crunta perioada dar dupa ce trece…Doamne,nu am cuvinte sa descriu:x:x;x

  • Ade spune:

    Pentru toate mamicile care trec printr-o etapa de depresie post-natala, as avea o intrebare: ati nascut natural, sau prin cezariana? Daca natural, atunci natural pe bune (la o clinica privata, poate chiar in intimitatea casei, travaliu activ, fara medicamente si interventii inutile, fara epiziotomie, nastere in apa sau in pozitie gravitationala, care avantajeaza gravida, nu medicul sau moasa ) sau doar vaginal (la spital, cu multi necunoscuti atarnati de craci, cu perfuzii, medicamente cu scop profilactic de tot felul, oxitocina, epiziotomie)? Inainte de nastere, v-ati informat bine-bine despre implicatiile tipului de nastere ales si ati constientizat ce se intampla cu dvs. in fiecare moment al travaliului pana dupa nastere? Ati pus copilul la san imediat ce l-ati nascut? A stat puiul acolo, cu dvs. timp de o ora, doua? L-ati alaptat? Ati fost incurajata sa il alaptati, sau v-a fost luat de la san si dus departe de singura fiinta de care are nevoie nou-nascutul cand se naste? Pun toate aceste intrebari pt. ca, din umilele cercetari pe care le-am facut in acest sens, reiese ca depresia post-partum apare mai ales la mamicile care nasc prin cezariana sau vaginal si copilul le este luat imediat dupa nastere, ca sa il revada dupa cateva ore, sau chiar a doua zi, proaspat indopat artificial. Astfel se pierde increderea mamei in faptul ca poate alapta, probabil apare si un sentiment de vinovatie la nivel subconstient pentru faptul ca mama nu si-a tinut copilul in brate de la inceputul vietii lui si nu l-a putut alapta, nu s-a creat legatura aceea indescriptibil de frumoasa de dragoste intre cei doi, legatura care nu este de nerecuperat : mama trebuie doar sa inteleaga ca puiutul ei se va linisti cel mai bine la pieptul ei, sa ii simta caldura, mirosul, sa fie alaptat exclusiv (neaparat cautati un consultant in lactatie) si sa nu se sperie daca bebe inca plange. Pana la 2-3, uneori chiar 4 luni, bebe are colici, ceea ce este normal. Este normal sa planga, asa ii transmite el mamei ce nevoi are. Mamicile sa nu se descurajeze nici o clipa, se descurca, au nevoie doar de sfaturile potrivite. Dupa ce vor constientiza toate acestea, depresia nu mai are nici un motiv sa poposeasca in sufletul lor.

  • botezatu claudia spune:

    ce bine ar fi fost daca as fi citit articolul cand am nascut in decembrie 2012. as fi putut sa ma bucur de puiul meu cu 1 luna inainte decat am facut-o. am fost in depresie 1 luna din viata lui, de abia ma puteam uita la el, vroiam sa plec departe de tot, vroiam sa il dau. apoi mi-a trecut, singura doar cu sotul meu, am avut puterea sa trec peste tot si sa imi iubesc copilul mai mult decat pe mine insami.
    imi place cum scrii, am luat si cartea ta, felicitari.

  • Ralu S spune:

    Salut, am si eu o fetita de 8,5 luni. Cunosc foarte bine starea de care vorbesti. Daca mai adaugi anxietate dupa nastere la modul ca in secunda 2 cand ai iesit din camera cu copilul ti se aduna stomacul in gat de stres desi ai lasat-o cu 2 persoane, ai un tablou super. Eu tot astept vremurile bune si nu mai vin. A mea pe cand a terminat cu colicile (pe la 3 luni) a inceput cu umflatul gingiilor de la 4 luni si a inceput sa se zbata noaptea din ora in ora. Nu vrea lapte nu e murdar scutecul e agitata. Abia acum incepe sa ii iasa primul dintisor iar eu sunt praf si pulbere de oboseala, nesomn (eu fiind anterior o mare somnoroasa) cu carnea durandu-ma pe mine de oboseala. Am ajuns sa nu mai suport diminutivele, ma irita cuvantul bebelus, vreau doar sa se termine. Am primit la sfaturi de mi s-a acrit inclusiv plimb-o la aer in sistem de purtare (a mea nu il suporta se zbate in el) plus ca mi-a facut 2 crize groaznice dupa plimbari la schimbarea anotimpului, desi acum ii place afara. Vreau sa spun ca nu la toti copii merg aceleasi lucruri. Nu toti dorm in sisteme de purtare. Uneori o plimbare cand copilul e f meteosensibil se poate lasa cu urlete. As vrea sa nu mai aud judecati. Si sfaturi absolute. Si comentarii de la prieteni care au avut copii „perfecti” de genul da las-o draga sa doarma singura in camera ca a noastra asa doarme de cand am adus-o de la maternitate, sau cuum nu doarme la 8 luni toata noaptea?! Aaa nu! A mea nu e ca a ta. Daca o las singura cand o apuca agitatia ae intoarce pe burta in somn se ridica in genunchi si se trezeste de tot. Deci pentru noi nu e o optiune. Da prefer sa o las cu cineva daca vreau sa plec de acasa decat sa o iau cu mine. Nu cred ca asta ma face o mama rea, pentru ca stiu exact ce s-ar intampla daca m-as duce cu ea nu stiu pe unde. Nu are rabdare sa stea mai mult de 5 min, vrea in brate, se zbate etc. si atunci la ce mai ies? In fine, tot astept „soarele” ala mult visat… Poate dupa dinti :))

    • Raluca PN spune:

      Stiu ca suna ciudat, dar curaj! Iese soarele, sa stii! In descrierea facuta imi recunosc baietelul pe la aceeasi varsta!
      S-au mai normalizat treburile, acum, la 2 ani si 3 luni si sub influenta cresei. Asadar, mult curaj si cu rabdare inainte!

  • Alice spune:

    Foarte buna tema! Si mie mi-a fost foarte greu..suntem la al doilea copil, care acum are 1 an si 4 luni. Acum este mult mai bine..doar ca nu am timp pentru mine, pentru sot, casa..dar le las asa! Stiu ca o sa treaca perioada asta. Cand simt ca nu mai pot, ma mai descarc pe sot, mai vorbesc la telefon cu parintii si parca e mai usor.
    Referitor la alaptat: Daca ai lapte si poti alapta, merita sa treci peste perioada aia mai grea de vreo 2 saptamani.Pe mine la primul copil m-a ajutat foarte mult Dr.Ana Culcer.M-a incurajat mult sa alaptez..asa ca am alaptat-o pe fata pana la 1an si 7 luni!Ea ar mai fi vrut..dar nu am mai rezistat eu!Pe al doilea l-am alaptat pana la un an! Deci, CURAJ si PUTERE , mamici!!☺

  • Nico spune:

    La fix articolul!Al meu pitic are 11 luni si pot spune ca in mare am cam depasit obstacolele majore(colici,crize de plans fara un motiv evident,primii dinti,nopti nedormite etc).Mi-a fost foarte greu la inceput,inainte de bebe eu fiind o persoana foarte activa social si avand si o mica afacere la care nu am vrut sa renunt sub nici o forma.Incet,incet am reusit cumva sa nu mai disper si am luat o decizie nu chiar tocmai sanatoasa dar care pt mine s-a dovedit a fi salvarea- m-am reapucat de fumat si de cate ori simteam ca imi vine sa ma arunc pe geam numai sa taca sau sa doarma fara sa zgaltai patutul cu orele,ieseam afara la o tigara,ma deconectam 5 minute,apoi reveneam cu forte proaspete si o luam de la capat.Am luat piticul dupa mine oriunde am avut nevoie sa merg si s-a adaptat foarte bine(prima lui excursie cu masina a fost la 2 saptamani,cateva sute de km)
    L-am luat sa doarma cu mine in pat ca sa rezolv si noptile albe iar din acel moment nu s-a mai trezit peste noapte.Ne trezim amandoi odata,ne bem laptele,respectiv cafeaua si plecam la treaba.Da,tutunul dauneaza sanatatii,dormitul in aceeasi camera cu bebe nu este ok dar eu asa am reusit sa depasesc hopurile si va sfatuiesc sa va cautati singure leacurile anti depresie.Nici o mamica nu vrea raul pt copilul ei insa si ea trebuie sa fie ok ca sa creasca un copil ok.Nimeni nu poate sti mai
    bine decat voi ce trebuie facut?

  • Simona spune:

    Sunt curioasa mamici drage, cum v-ati comportat cu bebelul in perioadele cele mai tensionate? Eu uneori mai ridic vocea, vorbesc mai ferm cu el, plang de nu mai pot, acum sunt mai bine la 8 luni jumate ale lui, dar inca simt ca am nevoie de timp. Si dupa toate astea curg remuscarile si imi promit in fiecare zi, sau de mai multe ori pe zi sa fiu mai rabdatoare si incerc, dar nu imi iese mereu. Si ma tot gandesc daca sunt o mama rea sau ale mamici cum reactioneaza, cum se comporta.

  • Alexandra spune:

    Recomanzi un specialist ptr tratarea depresiei post-partum? Mulțumesc anticipat

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *