Mi-e dor de tine, tată!

Sînt foarte bună la asta, știi… Aveam 12 ani cînd a început să-mi fie dor de tine. Acum am 35 și mi-e cel mai dor. Atunci speram să te mai văd vreodată, acum e limpede că asta n-o să se mai întîmple niciodată. Dorul ăsta lipsit de speranță doare mai rău ca celălalt. Pentru că știi că numai ție ți-e dor. Celuilalt nu. Sînt singura dintre noi doi care mai iubește, care plînge, care caută cu disperare răspunsuri acolo nu mai sînt. 23 de ani din viața mea mi-a fost dor de tine, tată, 23 de ani ori 365 de nopți pe an în care eu am adormit cu un gînd de dor pentru tine.

Mi-e dor de tine, tată! Deși viața mea a curs fără tine, acum aș fi vrut să fii aici, să te pot suna, să-ți spun: Tată, uite, se vinde cartea mea! Oamenii citesc și le place, tată! Am scris o carte bună, o carte care face oamenii fericiți! Am scris și despre tine, să știi. Speram că vei citi cîndva, că poate o să-ți placă, poate o să fii mîndru, deși, desigur, n-aveai să mi-o spui vreodată. M-aș fi bucurat să ți-o pot trimite la tine acasă, să o citești, poate prin ea să mă cunoști. Să mă iubești nu mai trăgeam speranță, dar barem să afli ceva despre omul care sînt, care e atît de diferit de fetița pe care ai lăsat-o acasă să-ți poarte dorul.

N-ai citit, n-ai aflat, ai murit.

Mă trezesc mereu cu mîna pe icoana care-a stat la gîtul tău mulți ani și care acum a ajuns la gîtul meu, alături de crucea mică a bunicului. Îmi aduc aminte de tine. De cum arătai cînd ne-am despărțit ultima oară, de ce ne-am spus, de cît de pe fugă și ridicol a fost totul, de cum te grăbeai să pleci, iar eu simțeam că iar am eșuat în a te convinge să mă iubești, să rămîi cu noi, să revii acasă. Casa ta era dincolo.

Ne făcusem planuri de vacanță în Calabria pentru vara viitoare. Copiii alergau pe plajă, noi stăteam la un vin la umbră… Așa era în planurile noastre. M-ai păcălit iar. A milioana oară.

Mi-e dor de tine, tată, în fiecare oră. Ai murit singur, tînăr, sănătos, după o viață în care toți oamenii tăi dragi au plîns după tine, te-au chemat și te-au așteptat cu zecile de ani. Iar eu, o lună după telefonul sinistru cu „Alo, Ioana, l-am găsit pe taică-tu mort”, nu realizez că tu nu mai exiști, că pur și simplu ai încetat să mai fii. Nu eram pregătită, deși trăiesc de două decenii cu dorul de tine.

Mă bucur că mi-ai cunoscut copiii. Că Sofia are amintiri cu tine. Că te-am chemat și-am tras de tine să vii iar și iar. Speram să mai avem niște ani împreună. N-ai vrut, n-ai mai avut. Tare ciudă mi-e că am pierdut timp, viață, și eu, și tu, și mama. Decizii proaste, suflete slabe, și moarte.

Cel mai mult mi-am dorit pentru tine să nu fii singur. Știu că asta era cea mai mare spaimă a ta. N-am putut să te țin aici, n-am putut, nu-s prea abilă și nici convingătoare. Am reușit să te aduc acasă de tot abia acum, cînd tu nu ai mai avut picioare să fugi. Te-am băgat în pămînt aici, acasă, dacă viu n-ai vrut să te întorci la noi. Am cîștigat eu, ai spune tu, dacă ai mai avea gură și glas. Ce victorie groaznică…

Să te odihnească Dumnezeu, tată. Eu o să fac ce știu să fac mai bine cînd e vorba despre tine: să-mi fie dor, să întorc pe toate părțile puținele noastre amintiri șchioape, să-mi imaginez cum ar fi fost dacă.

Mi-e dor de tine, tată, și încă o să-mi mai fie…

2

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4167

42 comentarii

  1. Mi s-a făcut inima ghem citind de telefonul primit de tine; acum 7 luni am primit și eu un telefon sinistru. La ora 06:08, dimineața. ”Ăăăă… Greta…. hai că…. mama ta a murit”. Așa, simplu. Câteva cuvinte care mi-au dărâmat o lume și mi-au omorât o parte din suflet.
    Ce pot să spun, Ioana…. decât că-mi pare rău, cumplit de rău pentru fiecare om care-și pierde părinții. O fi asta ”legea firii”, cum au încercat unii să mă consoleze, dar Doamne, ce durere, Doamne, ce jale…
    Mi-au rămas mii de lucruri nefăcute cu mama, mii de vise neîmplinite. Mă trezesc privind în gol și chemând-o înapoi. Uneori, când sunt singură, o strig. Mi-aș da ani din viață să-mi mai răspundă.
    Se zice că durerea asta nu trece niciodată, dar că înveți să trăiești cu ea. Poate cu durerea am să reușesc să trăiesc; dar cu sentimentul de gol, cu pierderea asta imensă, niciodată. Cu adevărat, simt că odată cu ea am îngropat și ceva din mine.
    Te îmbrățișez din tot sufletul, Ioana 🙁 Și Dumnezeule, cât mi-aș dori să fie adevărate versurile lui Păunescu și părinții noștri plecați în alte lumi să se poată…. întoarce la noi.

    Fie-i somnul liniștit tatălui tău.

  2. Imi pare rau pentru pierderea suferita…Desi inca este langa noi (mai am o sora) tata e mereu absent.De pe la 7 ani mi-e dor de el tot timpul, desi fizic aproape mereu a fost langa.Cand se va intampla sa nu mai fie dorul meu doar va continua sa existe…

  3. Din pacate in 20 feb 2015 am primit si eu acest telefon cand tatal meu a plecat dintre noi ,il asteptam la ora opt sa vina la noi dar…. Tatal tau este mandru de tine de acolo de unde este .
    Dumnezeu sa-l odihneasca in pace.

  4. Aproape ce mi.ai scris povestea..tata traieste, dar eu n.am mai facut nimic sa.l apropii de acum 20 de ani cand s.a indepartat.. Iar eu am 29, prin urmare distanta e mult prea mare..

  5. M-ai facut sa plang,Ioana.Si mie imi e dor de tata.Si la fel ca tine stiu ca nu o sa il mai vad niciodata.Doar ca spre deosebire de tine am avut norocul sa il am in viata mea pana acum 3 ani cand s-a stins.Si eu am vrut mai mult impreuna.Am vrut sa imi cunoasca fetita mai bine si ea sa se bucure ca are bunic.Din pacate in viata nu alegem noi.Alege ea pentru noi.

  6. La anul se fac 12 ani… Aveam 18 cand l-am pierdut pe tata. La doar câteva zile de la ziua mea. Era a doua pierdere din viata mea. Regret si voi regreta enorm (mereu) ca nu si-a cunoscut nepotul. Ca a murit fara sa se simta bunic! Of! Voi care mai aveți: frați, surori, mame si tati in viata sunați-i si Spune-ți-le cat de mult ii iubiți, pt ca noi din păcate (generația veche) nu am fost învătați sa facem asta. Mai mereu ii spun sotului sa își sune tatăl, pt ca eu as suna, dar nu mai am pe cine! Ioana, imi pare rau! Am citit plângând partea despre voi! Te imbratisez!

  7. Ioana, imi pare foarte rau pentru piederea ta.
    Eu vorbesc foarte rar cu tata, uneori doar o data pe an: prea multe vorbe urate, amintiri, reprosuri. Eu nu il sun, nici el nu ma suna. Daca vorbim la telefon, conversatia este anevoioasa, poticnita, formala.
    Ti-am citit articolul in aceasta dimineata. Si l-am sunat. Am vorbit ca intotdeauna, dar m-am simtit usurata; nu vreau sa moara. Iti multumesc; prin cuvintele tale vindeci suflete.

  8. Istoria ta cu tatal tau seamana atat de mult cu a mea incat ma infioara. Singura diferenta e ca tata a murit inainte sa se nasca Sasha. A apucat doar sa stie ca e baiat. In rest senzatia de dor, pierdere, ca nu am fost iubita, ca nu am contat, ca nu am inteles si nici nu o sa primesc raspunsuri, ma rog, tot amalgamul ala il am inca dupa 3 ani.

  9. Doare ca naiba dorul asta, mai ales cand e amestecat cu tot felul de sentimente. Au trecut 11 ani de cand, zic eu ca, s-a „spalat” pe maini, a ales mai bine pt el, pt ca aici era prea greu. Si-a ramas gandul ca noi, ce-am ramas in urma, nu am meritat sa lupte mai mult. S-a dus jumatate de inima, inima ce insemna acasa. Au ramas regrete, promisiuni neimplinite, cuvinte nespuse.
    Incerc sa ma impac, cu mine, cu el
    , teoria o stiu toata, stiu ca ar fi mai usor, dar nu pot.
    Imi pare rau pt pierderea ta!

  10. Si eu am primit telefon „I s-a facut rau lu’ taica-tu !” , plecasem din Bucuresti, abia ma cazasem la Baile Tusnad pentru o noapte, ca a doua zi sa ma duc acasa sa arvunim restaurant pentru nunta mea. N-am mai reusit sa arvunim nimic, decat sa cumparam locul din cimitir. Regrete am … pentru ca nu a apucat sa-si cunoasca nepotul, oricum moartea lui m-a convins ca nu am de ce sa mai astept sa am mostenitori (avere, casa sau cariera). Ultimii 5 ani cu el au fost plini de iubire (desi nu mi-a spus niciodata TE IUBESC) si sechele si dor voi avea toata viata. Am visat toata viata ca se va juca cu nepotul, ca-l va dragali, ca va face multe … ma consolez cu gandul ca acolo unde e … ii e mai bine…si doar lui ii e mai bine…

  11. cum ai reusit sa treci peste dezamagirea lui si peste orgoliul lui?!
    Am o vaga impresie ca suntem intr-o situatie similara, doar ca al meu nu a murit inca…din ce stiu…
    Insa de 5 ani nu mai am putere sa lupt cu el. Iar nepotul nu il cunoaste inca…
    Nu stiu cum ar fi mai bine…

  12. Exact acum doi ani mama mea a ales sa moara.Era o zi atat de frumoasa si calda de toamna.Am fost ultima persoana pe care a imbratisat-o si cu care a vorbit la telefon in dimineata aceea.O disperare si durere mai mare decat cea pricinuita de tragedia asta nu cred ca am sa pot trai vreodata.Am avut o perioada in care in drumurile mele de la munca plangeam in tramvai,troleibuz,vorbeam singura pe strada,aveam impresia ca trebuie sa pun mana pe telefon sa ii spun ceva ce ar fi trebuit sa stie si ea.Sunt inca anesteziata si dupa doi ani.Desi anul asta s-a nascut fiul meu,m-am casatorit, s-au intamplat numai lucruri aducatoare de bucurie simt ca totusi lucrurile ireparabil nu mai pot fi la fel.Nu se poate umple acest gol…nu o simt,nu o visez,nu vorbesc cu tata decat vag,insa creierul si toata fiinta mea o striga.Imi lipsesc radacinile.

  13. De la începutul articolului până la sfarsit, am simțit că îmi citesc sufletul. Azi realizez, ca in fiecare zi, ca au trecut tot 23 de ani de cand imi este dor de tata în fiecare zi. Am putine amintiri cu el, si nu toate din cele mai fericite. La noi nu el a plecat, ci mama, si stând la poartă in miez de noapte cu o masina plina de bagaje, care ne asteapta cu motorul pornit, speriată de groază si plângând, eu inteb „si eu ce fac acum” , si tata imi spune cu o privire pe care nu am sa o uit niciodata „cu cine vrei tu puiule”, desi simteam ca trebuie să rămân acolo, am zis „cu mami”. A fost o noapte lunga, ne mutăm in alt oras, dar nu gândeam că a fost ultima oară când l.am văzut pe tata în viața.
    Cateva zile mai tarziu, mama mi.a spus ca tata a murit, nu realizam, aveam 4 ani. Nu a rezistat plecării noastre, si a decis să plece si el.
    Nu stiu cum ar fi fost dacă alegeam sa raman cu el…ma întreb mereu.

    Iti inteleg dorul Ioana, un dor care nu o să ne părăsească niciodată. Dar care ne face să devenim mai puternice in fiecare zi. Un dor care ne apropie mai mult de cei care încă mai sunt…

    Dumnezeu sa.i odihnească în pace!

  14. Imi pare nespus de rau… Nici nu vreau sa imi imaginez cum e sa iti pierzi un parinte, numai cand incerc sa ma gandesc simt ca mi se naruie totul in jur.. Stiu ca pentru mine, nimic nu ar mai avea sens.. Imi pare rau, inca o data..

  15. Ioana… 🙁 Nu puteai sa scrii mai bine, iti simt durerea, o stiu, invat sa traiesc cu ea… niciodata nu voi mai fi intreaga.. bucuriile nu vor mai avea plinatate iar tristetile si greutatile vor durea intotdeauna mai mult..

  16. Pentru copilul din tine, am lacrimi in ochi. Insa pentru tatal egoist si fara inima, nu!

    A nu-ti iubi copilul si a-l parasi, e o crima, si din nenorocire, tot el, copilul, ramane cu trauma respingerii o viata, transformand-o in dor si sete de iubire neimpartasita.

    Trebuie sa faci ceva si sa scapi de povara aceasta, e nedrept, iar copiii tai simt toate durerile tale. Si-apoi, e nedrept fata de tine insati, ce crima ai savarsit sa platesti asemenea pacate, sa nu ai pace si liniste in suflet si sa traiesti cu cel mai cumplit sentiment, dorul?

    Mergi mai departe, Ioana, ai cu cine si ai cu ce!

    Lasa amintirile negre sa ramana in urma, nu le mai retrai, te torturezi singura.

    Scoate cruciulita de la gat, nu merita sa stea acolo, va fi o piatra grea lipita de sufletul tau care-ti va reimprospata secunda de secunda durerile si traumele.

    Un om care si-a traumatizat o viata copilul, nu merita atata durere si jale!
    El a trait dupa pofta inimii, unde si cum a vrut, nepasandu-i ca-si paraseste singurul copil!
    Tu ce faci acum? CE FACI??

    • Dragă Windi, eu nu mi-am văzut tatăl niciodată. Cu toate astea, l-am iubit necondiționat în fiecare clipă. Mi-a fost dor de el (nu așa de mult în copilărie și în adolescență) cât mai ales la tinerețe. Mie nu mi se pare deloc deplasată reacția Ioanei. Faptul că are blândețe, tărie, iubire, capacitate de a ierta în pofida a tot e semn clar de vindecare și de pricepere a draumelor (traume+drame). Nu cred că dacă păstrezi ură, reproșuri, vină e mai bine.

    • Catgirl,

      Cine a vorbit de ura???

      Mesajul meu catre Ioana era sa nu mai sufere, sa-l uite, tot asa cum si el a uitat-o o viata.
      Uitarea nu este totuna cu ura!
      Cat sa mai sufere fiinta asta, si de ce?

      Tie ti-a fost dor de tatal tau pe care nu l-ai cunoscut pentru ca probabil l-ai idealizat. In mintea ta, el ar fi putut fi ceva frumos daca ar fi existat langa tine, de ce nu?
      In schimb, Ioana a fost ranita de moarte de propriul parinte pe care l-a avut langa ea 10-12 ani, a fost tradata, abandonata si traumatizata pana la moarte, nu vezi?

      E adulta, e casatorita, are doi copii, insa nu poate depasi durerea abandonului. Cine i-o fi blestemand asa pe copiii astia sa sufere??? De ce in Romania abuzatorii, agresorii sau parintii frivoli si egoisti au parte de intelegerea societatii, ba sunt si cainati si plansi uneori, si nu un copil? Un copil este intotdeauna nevinovat! Iar daca esueaza in viata sau o are praf, intotdeauna este vinovat parintele care l-a desfiintat.
      E exact ca in povestile horror cu alcoolicii sau batausii din Romania care fac viata praf si pulbere familiilor lor, iar la batranete, cand copiii lor ii resping si-i uita, tot acestia sunt trasi de urechi de societate, ca si-au uitat „parintele”.

      Nu pot intelege povestile astea siropoase cu „sa-l ierti si sa-l iubesti, ca este parintele tau, orice ti-a facut”, sau „iarta-te pe tine”. De ce te-ai ierta pe tine? Ce ai facut tu gresit? La o adica, de ce l-ai ierta chiar si pe agresor/abuzator/egoist? A ierta un astfel de parinte inseamna dupa parerea mea cu A UITA. A uita ca mai exista, a uita ca te doare, a uita ca n-ai avut copilarie si adolescenta, si uite, chiar nici tineretea intreaga, a uita ca pentru cineva, cel care trebuia sa fie calauza ta in viata, tu chiar n-ai existat!

      Daca nu stii sa mergi mai departe si sa inchizi usile trecutului esti un om pierdut, si nu numai tu vei avea de suferit, dar chiar si relatia cu partenerul, cu copiii etc.
      Iubirea adevarata nu inseamna rani, iar cine te-a distrus, nu merita nici iubirea, nici afectiunea, nici dorul tau. Aici e o problema incalcita ce poate fi aranjata doar de un terapeut stralucit, nu de orice psiholog. Daca nu faci asta, ramai captiv in dureri pana la moarte. Si pentru ce? Pentru cine?

      Eu sunt de partea copiilor, pe ei ii cainez, nu pe adultii care le distrug destinele.

    • Windi, eu il iubesc pur si simplu, l-am iubit tot timpul, nu am putut altfel. Nu e ceva ce mi-am propus. Pur si simplu asa simt. Eu nu mi-am propus vreodata sa schimb ceea ce simt, pentru ca asta sint, ce simt ma defineste. Sint un om intreg, matur, suferinta e parte din mine. Nu e durere de zbatere, e o durere asumata, constienta, de care am nevoie ca sa merg mai departe. Eu pe el l-am iertat de fiecare data, fara efort, si am facut-o pentru ca asa am vrut, pentru ca am avut nevoie de asta.

    • Nu stiu, nu cred ca m-a iubit in ultimii ani, cred ca pentru a putea trai cu el insusi si-a construit o realitate paralela in care chiar a inceput sa creada si nu, nu m-a mai iubit in timp. Dar nu conteaza, eu il iubesc neconditionat, nici faptul ca sint destul de sigura ca el nu m-a mai iubit nu ma poate face vreodata sa nu-l mai iubesc. Pentru ce a fost el cu mine in putinii ani pe care i-am avut o sa il iubesc intotdeauna. Il iubesc pentru ca parte din cine sint i se datoreaza (si nu ma refer la momentul procreatiei).

    • Un parinte care isi abandoneaza copilul nu l-a iubit niciodata cu adevarat.
      Daca ati fi fost adulti amandoi, am fi discutat altfel, dar tu erai un copil, total dependent de parintele sau. Nu exista scuza in aceasta situatie. Pur si simplu nu exista.

      Din punctul meu de vedere, acest om nu a stiut sa iubeasca alta fiinta, decat pe sine. Nu si-a iubit sotia sau copilul, pentru ca pe amandoua v-a abandonat. Sa n-o uitam nici pe mama ta, care a suferit si ea crunt, probabil, de n-a putut sa-si refaca viata si a tanjit mereu dupa reintoarcerea lui. Cam multe suflete distruse in jur ca sa-i mai poti alatura tatalui tau cuvantul „iubire”.

      In fine, eu mi-am spus parerea, e deja prea mult sa intru atat de adanc intr-o familie care nu ma priveste, tu ai libertatea totala de a-l jeli si toata viata, daca asta simti.

      Iti doresc pace si liniste in suflet.

    • O ultima intrebare: daca tu te-ai simti captiva in propria viata, nemultumita cu tine insati si cu existenta ta, ti-ai parasi copiii?

      Nu vorbim de ipoteze, ci vorbim de cea care esti acum, cu familie si copii.

  17. Draga Ioana,

    Dorul cred ca cel mai groaznic din sentimentele pe care le poate experimenta un om. Sa-l odihneasca in pace Dumnezeu pe tatăl tău…vreau sa fac o remarca dar probabil ti s-a mai spus, semeni foarte bine cu tatăl tău :).
    In Octombrie anul trecut a murit tatăl meu, eram însărcinată in 7 luni…am mers sa il vad, nu știam de la mama ca situația e chiar atat de gravă, nu am crezut niciodată ca pot fi atat de neputiincioasa in fata suferinței cuiva drag, la trei zile dupa ce al ajuns acasa s-a dus, de tot fara sa mai apuce sa isi vadă nepoțica pe care o aștepta de atat de mult timp. Mi-e dor si doare, te inteleg si da stiu chiar doare, si tot o sa doară si o sa dureze. Cum ai spus si tu putinele amintiri ce au rămas sa le păstrezi in suflet si…viața merge inainte. Sa ai grija de tine si de familia ta. Cu drag Mădălina

  18. Și eu am suferit de dor de tată 18 ani, în care nu m-a căutat niciodată.Apoi, brusc, un telefon mă chema să îi ridic trupul de la morga unui spital.Am simțit că înmormântez un străin, iar acum simt că el este tot undeva departe la fel cum era și când trăia.Prea departe să îi pot spune TATĂ, să îi pot spune ce mă doare.Păcat….

  19. Noi cei cu jumatatile de dor.. mama nu mai poate sa ma sune sa imi spuna la multi ani, iar tata uita aproape in fiecare an. E frumos sa construiesti si atat de atat de uman sa sa suferi pentru fragilitatea constructiei. Iti multumesc Ioana.

  20. Da, unii dintre noi au primit acel telefon, si, dupa ce treci somnambulic prin tot acel ritual complet inutil, incepi sa te uiti mai atent in tine, descoperi mirat anumite goluri sau plinuri de care habar nu aveai ca exista, si te intrebi istovitor ce naiba sa faci cu ele…

    Asa e mersul corect, copiii sa-si duca la cimitir parintii, invers e iadul.

  21. M-a cutremurat povestea ta.M-a facut sa plang si sa dezgrop din adancul sufletului meu o suferinta identica…un tata nepasator,visator,acolo ,undeva ,la casa lui ,nu a noastra,crescand copiii altuia.Dus prea devreme ,cu 3 zile inainte de moartea mamei mele,inainte sa ii pot spune te-am iertat ,tata si te iubesc.Cu toate ca nu ai fost niciodata acolo sa vezi cum reusesc in viata.

  22. Postarea aceasta m-a emoționat pentru că am și eu niște părinți cărora le duc dorul. Mi-a luat mult să înțeleg că oamenii se comportă diferit deși se confruntă cu situații similare. Oamenii sunt de mai multe feluri, mai blânzi, mai ageri, mai atașați, mai detașați, mai calzi, mai reci… Chiar dacă arată puțin, nu înseamnă că simt puțin. Fiecare cu firea cu care a fost înzestrat… Singurul lucru pe care îl putem face noi este să învățăm din toate astea, să greșim cât mai puțin în relațiile cu cei dragi.

  23. In generatia parintilor nostri, se poate spune ca din postura de femeie aveai de ales la casatorie doar intre un barbat care sa te bata, unul care sa bea, unul care sa insele si/sau sa te lase cu copilul in brate sau orice combinatie intre aceste (hm) calitati. Era/este in continuare un sistem care contribuia/contribuie la asta; ca barbat erai pur si simplu dus de valul familiei si al societatii prin scoala, viata, erai obligat sa-ti iei un servici, sa incepi sa faci bani si apoi sa te casatoresti si sa faci copii. Nu aveai timp sa iei in considerare vreo alternativa, sa amani vreo etapa sau sa te gandesti la mai mult de supravietuirea individuala si la urmatorul „pas” de bifat.

    De-abia atunci (casatorit, dupa primul sau primii copii) venea de fapt primul moment din viata in care erai ca barbat pur si simplu lasat sa te descurci singur, sa iei decizii si sa te confrunti cu consecintele deciziilor tale; momentul acela a venit pentru foarte multi barbati ca o trezire dintr-un vis negru. Sigur, daca adaugam in ecuatie gestionarea deficitara a emotiilor (din cauza educatiei traditionale, de exemplu mascarea anxietatii prin violenta, etc), modelul paternal din familie, saracia, problemele in relatia de cuplu – rezulta, in cazuri extreme, destramarea familiei si/sau accentuarea unui stil nesanatos de viata (nopti pierdute, abuz de substante – alcool, tutun, medicamente). Foarte multi barbati romani nu prind varsta de 60 de ani din cauza asta, chiar daca nu isi parasesc familiile.

    Ca o parere personala, daca nu v-ar fi parasit ai fi avut o viata mult mai dificila si mai trista. Asa ai ramas cu iluzia a ceva ce n-a fost, insa realitatea ar fi fost trista, foarte trista. Chiar fara abuz fizic, viata langa un om care „nu isi gaseste locul” e extrem de urata; alcoolul, infidelitatile si mizeria morala pe care o lasa un astfel de om nu ar fi fost un bagaj placut de dus.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *