Cere ajutor, nu ești singură!

Știu cât este de greu uneori. Câtă presiune pun mulți, parcă toți, pe tine, câtă presiune pui tu pe tine, pentru că de tine depind mulți, toți, iar tu trebuie să fii puternică, doar asta ți-au spus dintotdeauna.

Cum vrei să lași totul jos, să pui copilul în pat sau în brațele tatălui și să pleci departe, doar cu hainele de pe tine, să te duci unde vezi cu ochii, să nu mai TREBUIASCĂ să faci una sau alta, să fii una sau alta, să taci, să nu plângi.

Să se facă liniște, să poți STA pur și simplu undeva fără să tragă toți de tine, fără să ai mereu lucruri urgente de făcut perfect, fără să strige mereu voci mici după tine.

Știu cât de lipsit de speranță pare totul uneori. Cum copilul pare că nu va mai crește niciodată, că niciodată n-o să mai poți respira liberă, dormi adânc, sta cu burta la soare, fără griji, pe o plajă uitată de lume.

Cum nu mai ai prieteni, oameni care să te întrebe ce mai faci TU, cum te simți TU, care să te asculte și să te accepte așa cum ești TU, cărora să le poți spune ce simți cu adevărat.

Știu cum e să te simți mereu judecată, greșită, să te temi tot mai des că ceva nu faci bine, poate chiar că nu faci nimic bine.

Liniștea pare departe, binele pare departe.

Toate zilele-s la fel, nimic nu se schimbă în bine, ești tot mai singură, mai obosită, mai lipsită de speranță și de chef de viață.

Fără pauză, mereu ai ceva de făcut, de spălat, de rezolvat, mereu cineva trebuie șters la fund, responsabilizat, hrănit. Și duminica, și în concedii.

Nici să plângi nu poți. Nu ai timp, loc să plângi, mereu e altceva mai urgent de făcut.

Știu. Nu ți se întâmplă doar ție. Nu e vina ta. Nu e ceva ce ai putea face, dar nu știi sau nu vrei să faci.

Uneori, de mai multe ori decât ai putea crede, maternitatea vine la pachet cu gânduri negre, cu tristeți, cu depresii mai ușoare sau mai grave. Nu e nimic în neregulă cu tine. Nesomnul, hormonii, responsabilitatea uriașă de a-l crește frumos, de a-l ține în siguranță, dependența lui de tine, fără pauză, schimbările de ritm, de rutină, de corp, de viață, ar putea dărâma și un munte.

E foarte ușor să aluneci pe panta asta a durerii, a pedepsirii de sine. Știu, am alunecat și eu pe ea de câteva ori.

Merită să te menții la suprafață, pentru că asta CHIAR E doar o etapă. Unele dintre noi trec prin ea mai ușor, altele o iau în plin, ca pe un val prea mare, care părea mic, și care te dă pe spate, te lasă fără aer, de sub care nu te mai poți ridica, sub care te sufoci. Pentru unele dintre noi, valurile-s toate mici, pentru altele, multe-s mari. Depinde de structura noastră, de experiențele prin care am trecut, de oamenii din jur, de cât de bine doarme cel mic noaptea, de multe lucruri și puține stau în puterea ta.

Ce poți face este să ceri ajutor. Să nu-ți fie rușine să spui cuiva ce te doare. O prietenă, soțul, mama, o altă mamă din parc, un grup de sprijin, un terapeut, un om care știe să asculte. Contează enorm să poți scoate din tine cele mai negre gânduri și frici, să poți vorbi despre asta fără să te temi de judecata celui care ascultă. Noi nu suntem suma gândurilor noastre. Dacă te-ai gândit vreodată să lași copilul și să fugi nu înseamnă că ești o criminală sau o mamă rea. Gândurile sunt nori pe cerul vieții noastre, vin și trec, nu definesc cine suntem. Ce facem cu ele, da, asta ne schimbă viața.

Cere ajutorul. Nu te lăsa să aluneci prea mult pe panta asta, pentru că n-o să treacă de la sine, dacă nu ridici mâna să te ridice cineva.

Când o supăram cu vreo trăsnaie, bunica mea, care m-a crescut până la 3 ani, o lua pe alee spre poartă și zicea: Mă duc în lumea mea! Pentru mine, asta era cea mai groaznică amenințare. Și eu cui rămân? Alergam după ea și o întrebam: E departe lumea ta? Pot să vin cu autobuzul? Pot să dorm și eu acolo? Mai sunt și alți copii acolo? Te întorci până diseară?

Ofta și mă ierta, de fiecare dată. Multă vreme am fost sigură că lumea ei e la poartă, acolo se ducea și se liniștea ea, iar eu o pândeam printre uluci cu teamă să nu plece.

N-a plecat. E tot acolo și acum, în casa ei, în capătul aleii ei, poarta e tot acolo, mă conduce când merg s-o văd.

Nu pleca de-acasă. Nu-ți lăsați familia, copilul, le ruinezi tot universul, nu vor mai avea niciodată încredere în iubire, în oameni, în viață. Nu vor înțelege niciodată. Nu te lăsa să ajungi acolo.

Eu sunt copil abandonat de părinte care și-a construit propria rețea de minciuni pentru a-și acoperi neputința, frica. Tata a plecat departe de noi și a dispărut două treimi din viața mea, pentru că nu a mai suportat viața pe care o trăia alături de mine și de mama și și-a construit alta, departe. N-am înțeles niciodată cum a putut să mă lase, cum a putut sta deoparte. Apoi am acceptat că l-a durut mai mult gândul de a rămâne decât dorul de mine. L-am iubit în continuare, dar iubirea mea pentru el a fost mereu jumătate durere, junghiuri în suflet și în splină, întrebări, frici.

Nu te lăsa să ajungi acolo. Cere ajutorul, ține oameni aproape. Nu amâna, nu spera că trece de la sine. Poate trece, dar dacă nu, o să-ți fie greu să te redresezi, să ieși la lumină.

Când simți că-ți vine s-o iei la goană, sună pe cineva. Scrie cuiva. Scrie-mi mie (la printesa@printesaurbana.ro), eu te voi îndruma către un terapeut bun care poate să te ajute, te voi ține de vorbă până trece valul cel mare. Nu ieși pe ușă, nu arunca telefonul în apă. Nu pierde contactul cu cineva care te poate ține de mână până traversezi momentul. Apoi caută ajutor specializat. O să fie bine!

 

PS: Vreau să construiesc un sistem de sprijin și consiliere pentru mame obosite, deprimate, lipsite de sperantă. Dacă am printre cititori psihologi, psihiatri cu drept de practică ce vor să ajute (consultații pe Skype, posibil pro bono, intervenții telefonice în cazuri disperate), îi rog mult să îmi scrie la printesa@printesaurbana.ro (nume, specializare, nr de telefon și cont de skype, orele în care ar fi disponibili). Mulțumesc. De asemenea, dacă ești o mamă trecută prin multe și poți oferi sprijin altor femei care trec prin momente dificile, te rog să-mi scrii. Am deja sprijinul a șase terapeuți certificați cu drept de practică ce vor să ajute, am și câteva mame dispuse să ofere sprijin. Am creat și un grup de FB de sprijin emoțional pentru mame, e accesibil aici.

 

Au trecut opt zile de când amica mea a dispărut de acasă, de lângă băiețelul ei de cinci ani. Îmi doresc din suflet să revină la ei. Și îmi doresc enorm ca alte mame cărora le e greu să ceară ajutor înainte de a pleca de acasă. Uneori nu se mai poate face nimic, dar în multe, multe cazuri, o discuție, două, cinci, cu cineva care știe ce să spună, poate salva o viață, o familie.

shutterstock_369649556

sursa foto preview: depresie via Shutterstock.com

97 Comments

  • dojo spune:

    Inteleg ca prietena ta, despre care scriai pe Facebook, inca nu s-a intors?

    Uf, sarmana femeie, prin ce trebuie sa fi trecut sa ajunga la o asemenea decizie. Si sarmanii ramasi in urma (copil plus sot).

    Adevarul este ca, desi pare cat se poate de simpla, viata de familie nu este asa. Ca mama ai atatea pe cap si uneori esti pur si simplu coplesita. In faza asta e minunat sa gasesti un sprijin puternic, pentru a te putea regasi.

    Excelenta initiativa. Sa speram ca vei putea ajuta cat mai multe familii sa treaca peste momentele lor de cumpana.

  • Alexandra spune:

    Multumim! Intr-adevar e mare lucru sa simti ca nu esti singura,sa ai pe cineva acolo sa te asculte cand te doare.Eu am avut noroc de o persoana deosebita pe care am intalnit-o din intamplare cand sufeream de o depresie teribila si care din fericire e si psiholog ,care m-a ajutat nespus de atunci pe parcursul anilor acestia.
    Cred ca pe langa mama e persoana careia ii datorez cele mai multe. Sa fii acolo pentru cineva la orice ora,in ciuda kilometrilor care va despart. Sa te sune plangand in zori,sa stea cu tine ore in sir incurajandu-te,sa te ajute sa te redescoperi,sa poti vorbi si despre copii,dar si despre ceva care sa te faca sa iti amintesti ca inca esti femeie,nu doar mama.
    Cred ca ajuta mult ca oamenii care au trecut prin clipe grele,care le-au depasit cu bine sa ii sprijine si pe ceilalti care au nevoie acum. E minunat sa poti alina,sa poti sterge o lacrima,sa aduci un zambet,sa scoti la iveala lumina….sa vindeci.
    Cu atat mai mult oamenii care au trecut prin greul acesta si stiu ce inseamna pot fi alaturi de ceilalti sa depaseasca clipele negre.
    Sper ca si femeia aceasta minunata va putea sa se implice in proiect. Voi vorbi cu ea despre asta…..

  • Neli spune:

    Îmi pare tare rău de prietena ta, sunt psihoterapeut și ți-am trimis în privat unul, chiar doua, mail-uri. Dacă sunt mămici care au nevoie de ajutor sigur putem forma o rețea de psihologi care sa se implice, am sa vorbesc și cu prietene și colege dacă va fi nevoie. Sper sa îți găsești curând prietena!

  • AndreeaL spune:

    Eu chiar am curajul sa cer ajutor…pentru ca nu e vorba doar de sufocare sau de timp pentru mine. E vorba ca uneori nu pot sa ma bucur de viata. Stiu ca nu am motive reale de suparare( suntem sanatosi si asta e cel mai important). M.am gandit de multe ori ca ar fi mai bine sa nu exist si inainte de copil si dupa. M.am gandit ca ar fi bine sa mor sau ce ar fi daca as face una sau alta. Dar adevarul e ca nu m.as sinucide niciodata. La o cearta intre mama si sot mi.a scapat ca imi vine sa ma omor. Mama m.a certat si mi.a reprosat ca e din cauza sotului, ca el ma face nefericita….dar e total pe langa. Ea nu a avut o casnicie reusita si nimeni nu poate avea. Sotul a spus ca toata lumea se gandeste cel putin o data . Eu cred ca suntem o natie de deprimati. Avem prea multe lipsuri. Imi doresc sa.mi permit o vacanta, sa avem joburi stabile, sa pot sa.i fac camera micutei cu mobila de copii, imi doresc sa nu mai aud de copii bolnavi de cancer sau alte boli sau de atentate… E prea mult rau in jur. Imi place mult articolul e de ajutor.

    • cosmina spune:

      Ai dreptate sunteti o natie de deprimati iar mamicile cu atat mai mult. Nu esti singura care s-a gandit cum ar fi sa nu mai fie, cum ar fi sa-i poti oferi fetitei camera ei aranjata frumos si functionala si multe altele. E groaznic cand simti si stii ca nu mai poti si totusi motivele sunt banale pt.ca toata lumea e sanatoasa- dar e indeajuns sa fim doar sanatosi? De ce nu putem fi si sanatosi si fericiti si linistiti si cu chef de vorba dar si de liniste in familie. Fericire va doresc!

    • cosmina spune:

      Scuzeee..vroiam sa scriu suntem o natie de deprimati..off, lacrimile si gandurile scrise si sterse si rescrise si….neatentie.

    • AndreeaL spune:

      Pe de alta parte ma gandesc „De ce nu ne multumim cu e avem??” Tot timpul o sa ne dorim mai mult.

    • Roxana spune:

      Parca am scris eu, ANDREEAL 🙁

    • Loredana spune:

      Da, e foarte important să ceri ajutor, însă uneori nici măcar nu îți dai seama că ai nevoie… uff, e un subiect sensibil și-am răspuns printr-un articol – http://loredanaionescu.ro/suntem-o-natie-de-deprimati/ – sper să nu fie cu supărare c-am preluat o expresie din acest comentariu… cumva, tare sunt de acord cu acest lucru… 🙂

      Așa cum am scris pe blog, mi-aș dori să fiu de ajutor, dacă e vreo modalitate prin care aș putea… așa că, sunt pe aici, cu drag! 🙂

  • Dan spune:

    „Avocatul diavolului” (partial): mixul de informatii personale puse de tine aici nu converg neaparat catre subiectul articolului, dar descriu „solutii” abordate de generatiile precedente. Sa sumarizez:

    – „bunica mea, care m-a crescut până la 3 ani”: acest tip de abandon fizic al copilului la bunici s-a practicat pe scara larga in Romania de catre prima generatie de femei non-casnice (nascute dupa razboi). Sigur, erau multe motive la mijloc, in primul rand varsta mamei (in general sub 25 de ani) dar si „presiunea” societatii / sistemului de atunci: faceai copilul pentru a nu ti se taia din salariu si a obtine la un moment dat o repartitie mai buna de locuinta. Copilul era luat inapoi in familie cam la varsta scolara – pana atunci relatia de cuplu a parintilor (teoretic) se mai sudase, primisera o casa mai buna de la stat, se „incadrasera” undeva mai bine la „intreprindere” etc. Traumele de separare / reintegrare ale copiilor nu le cuantifica nimeni, din pacate, iar „tratamentul” putea sa varieze de la neglijare pana la violenta fizica.

    – „zicea: Mă duc în lumea mea!”: o forma severa de abuz emotional, amenintarea copilului cu abandonul. La varsta respectiva probabil ca nu ai realizat faptul ca parintii te-au abandonat la bunica, insa reintegrarea in familia naturala a venit ulterior la pachet si cu o trauma de abandon. Din nou, cine sa cuantifice asta.

    – „Tata a plecat departe de noi și a dispărut două treimi din viața mea”: nu vorbim de un abandon in copilaria mica; omul avea sigur „bagajele pregatite” si era pe „peron” cand a venit in 1990 „trenul liberalizarii avorturilor si divorturilor”. Sigur, e absolut ingrozitor ce a facut, insa astfel de oameni lasa traume in ambele scenarii – si daca pleaca, si daca raman. Iar tu, supravietuitorul, crezi tot timpul ca varianta cealalta ar fi fost mai buna (desi ambele sunt rele).

    Atat.

    • Simona spune:

      Din pacate foarte adevarat…nimeni nu coantifica ceea ce se intampka cu emotiile copilului … toate aceste drame l-au marcat in viata de adult…

    • dia spune:

      Nu toate cazurile au consecințele expuse de tine. Si eu mi-am petrecut copilaria la bunici si a fost minunat! Si chiar nu cred ca am nici o trauma de pe vremea aia. Pentru mine e trist sa vad cum săracii părinți devin greu criticat-o de odrasle pentru „bad parenting”. Abuzul nu intra aici. Dar faptul ca ai crescut la bunici eu nu il vad ca pe un abuz. Da, astăzi stim mai mult despre parenting decat au știut ei si au făcut cum au făcut mai bine. Cred ca ii doare mult sa le aruncam lucrurile astea in fata acum. Si e păcat.

  • simona spune:

    sunt mama a 2 copii sanatosi si frumosi… deprimata si ataaaaaaat de obosita. simt ca sotul meu(candva stalpul meu…) s-a schimbat mult dupa bb2. ma dezamageste tot mai mult, in fiecare zi, iar dragostea mi se transforma in ura. ca de obicei, i-as fi dat link-ul acestui articol, dar astazi am simtit ca ma minte la intrebarea „tu citesti ce te rog?”.
    poate un articol adresat lor, barbatilor, ar ajunge si la inima lui tot mai rece…
    multumesc pt ce scrii, ma tine cumva pe linia de plutire…
    sper ca alina sa apara sanatoasa, pustiul ei are nevoie de ea…

    • Cinderella spune:

      Tu trebuie sa fii propriul tau stalp. Nu te mai astepta de la nimeni sa te sustina. Nici macar la sot. Un terapeut bun te va ajuta sa fii independenta, sa te bucuri de orice clipa si sa nu stai sa astepti minuni de la altii. Nu el trebuie sa se schimbe,ci tu,

    • Elena spune:

      Fara a incerca sa jignesc persoane sau meserii, aveam intr-o zi o discutie cu niste amici, parinti si ei ai unui copil micut (<3ani). Si discutand cazuri intalnite, ne-am dat seama, ca in multe situati cunoscute de noi, cuplul ajuns la psiho-terapeut, se destrama. Asta pentru ca tendinta psihologului, probabil bine-intentionata la baza, tinde sa creasca ireal increderea individului in propria putere si faptul ca este independent. Ajung cupluri sa se destrame, ca-si dau seama ca lor le e mai simplu singuri si n-au nevoie de niciun "ajutor". Cred ca e bun un echilibru intre cat de "independent" esti tu singur, si cum se impart responsabilitatile in cuplu. E frumos ca ambii parteneri sa inteleaga nevoile celuilalt, nevoie de independenta sau din contra de dependenta. E sensibil subiectul oricum, iar abordarea cea mai buna o cunoaste probabil fiecare in dreptul lui.

    • Cinderella spune:

      Eu nu ziceam sa mearga cu sotul la psiholog ci mai intai sa mearga ea. Nu e normal sa te astepti ca sotul sa „citeasca un anumit articol” pentru ca asa vrei tu, sa te astepti sa-ti citeasca gandurile doar pentru ca tu asa aveai iluzia ca o facea inainte, sa fie stalpul tau pentru ca asa consideri tu , etc. La primul copil stateam cu orele in casa, asteptand sa vina sotul sa ne plimbam in parc toti trei. Aveam asteptarea ca dupa servici sa vina alergand spre mine si fetita si ma enervam cand el nici nu ne baga in seama. Nu stiu ce a fost in capul meu caci el dupa servici nici nu vroia sa iasa din casa. Am pierdut f mult timp si energie avand niste asteptari fabricate de mintea mea. In scurt timp mi-am dat seama ca nu poti sa obligi pe cineva pe care il iubesti sa faca lucruri ce nu ii fac placere sau nu sunt pe lista lor de prioritati. Da, statul cu copiii in parc nu este pe lista multor tatici de prioritati.

    • Printesa Independenta spune:

      Nu cred ca este corect sa spunem ca un psiholog duce la destramarea unei casnicii deoarece creste increderea individului in propria putere si faptului ca este independent. Eu una nu cred in relatii de ‘dependenta’, dimpotriva cred ca singura sansa pentru o relatie fericita este ‘sa fim impreuna ca sa fim impreuna’, nu ‘sa fim impreuna ca sa nu fim singuri’. Nu este corect sa ne asteptam de la altcineva sa ne faca fericiti, daca nu suntem capabili sa fim fericiti singuri.

    • Elena spune:

      Sunt total de acord cu tine, si ce spui tu este foarte sanatos pentru relatii si familii fara copii. Mie copilul mi-a schimbat foarte mult viata, si oricat ai zice ca „independent” este psihicul ala mai sanatos, eu am simtit nevoia de ajutor din partea partenerului si de implicarea lui de nenumarate ori. Nu am stat si am asteptat sa-mi citeasca gandurile ci i-am cerut ajutorul direct. Nu a inteles nevoia mea din prima incercare, am insistat. Pe masura ce ne-am re-discutat prioritatile impreuna, am ajuns la un echilibru. DAR am vorbit, noi 2 amandoi in linistea casei noastre. Noua ne-a fost bine asa, nu se aplica cu siguranta tuturor, eu doar mi-am spus parerea, si repet nu am vrut sa jignesc oameni sau meserii, a fost doar observatie personala.

    • Raluca spune:

      Simona, te inteleg si sunt alaturi de tine! Sotul meu a avut depresie post-partum dupa al doilea bebe, care a durat cam 8 luni. Il ignora pe bebe complet (i-a pus primul scutec pe la 8 luni), statea langa el cand bebe plangea si nu facea nimic. Mie imi reprosa orice, vorbea cu mine urat. Primele 6 luni, i-am raspus inapoi, aparandu-ma, reprosandu-i, cerandu-i ajutorul sau macar compasiunea pentru ce faceam eu. In acelasi timp, eu care nu eram religioasa deloc, am inceput sa merg la un parinte in fiecare vineri (nu aveam bani pentru terapie, dar simteam ca daca nu vorbesc cu cineva intelept si iubitor, divortul se va materializa). Parintele mi-a dat un sfat la un moment dat care a schimbat totul. Si anume sa-l tratez cu iubire neconditionata si sa nu-i mai cer nimic. Poate unele dintre voi veti spune ca nu e corect, ca e partener de viata nu copil etc. Dar atunci de asta avea(m) nevoie. In aceeasi zi am incetat sa ripostez la ce spunea/facea el, mi-am facut treaba mea prin casa si cu copiii fara sa-i cer ajutorul. In 2 saptamani s-a transformat complet – in bine. Treptat, au incetat reprosurile lui, mi-a propus sa plecam cateva zile impreuna (ceea ce am facut, desi sufeream sa plec de langa copii, mai ales ca pe bebe il alaptam, dar am considerat ca atunci sotul meu si relatia noastra aveau nevoie cel mai mult de mine) si dupa aceea a inceput sa aiba momente tandre cu bebe. Stiu ca e foarte-foarte greu si-ti trimit un gand de prietenie. Sa va fie bine!

  • Andreea L. spune:

    Of…cat adevar e in ceea ce spui..am simtit si eu de multe ori ca problemele ma coplesesc…si acum, copiii fiind maricei, doar urgentele le fac..restul…ramane asa…pe mine m-a ajutat f mult rugaciunea si un preot bun, care ma cunoaste de mult…cel ce a creat sufletul omului-Dumnezeu-, stie cel mai bine de ce avem nevoie..dar El nu vine neinvitat, nu e bagacios, asteapta sa-l invitam in sufletul nostru prin rugaciune. Numai bine!

  • Diana spune:

    Chiar daca sunt la birou, machiată si „aranjata” (aranjata doar fixic ca sufletul mi-e praf) am plâns in hohote la cititea rândurilor de sus. Ma regăsesc intru totul. Depresia e o panta pe care nu o poți urca singura iar ajutorul e obligatoriu.
    Continua, Ioana!!
    Tare as fi vrut da te vad când ai venit acasă, la Piatra Neamt dar mereu gasesc amânări pentru lucrurile care îmi plac.

  • deea spune:

    Cata nevoie este de asa ceva. As putea sa ajut, sunt una din acele persoane” fericite” ce au experimentat cu ocazia ” mamiceniei” patologia ce o vedeau doar din afara.
    O sugestie as avea. De multe ori sentimentul de vina este produs din exterior. Stiu ca pe bloguri oricine poate scrie atat timp cat limbajul este decent, dar uneori mesajul e catastrofal. Ma refer aici la subiectul dureros alaptatul. Prea multa agresivitate in ultima vreme, prea mult „trebuie”. Un procent semnificativ de tinere mame fac depresie din cauza alaptarii, sunt statistici ce confirma asta. Prea putini sprijina mama, sub denumirea de „baby friendly” se ascunde un ingrijorator fenomen de umilire, jignire. Putin mai multa atentie la comentarii ce au darul de a sufoca de vinovatie proaspetele mame. Subiectul e lung si complex, dar mi-e ca iar sare cineva sa sugereze ca alaptarea trebuie facuta cu orice pret, chiar al vietii mamei( da, au murit mame si copii din cauza asta). Mai multa sustinere si toleranta, mai putin „trebuie”.

    • Mihaela spune:

      De acoord cu ce spui referitor la alaptare. Cat timp am fost insarcinata cu al doilea copil, am participat la toate seminariile pe aceasta tema, in maternitate, ajutata, am reusit sa alaptez, dar cand am ajuns acasa nu am reusit mai deloc. Eram deprimata si plangeam continuu, dar sotul meu mi-a spus ca doar nu am de gand sa mor din cauza asta, ca vedetele nu isi alapteaza aproape deloc copiii si nu devin handicapati, m-a sustinut mereu. Insa si acum aud guri rele care parca nu ma cred ca pur si simplu nu am reusit, oricat mi-as fi dorit si oricat m-am pregatit pentru asta.

    • deea spune:

      Placa eterna ” nu te-ai straduit suficient”, de parca suficientul asta ar fi ceva concret si universal valabil. Uneori suficient e atunci cand adormi prima data in picioare si nimeni nu are dreptul sa te judece pentru asta. Din pacate, toata treaba cu parinteala a devenit un fel de concurs. Niciodata nu este suficient. Ai nascut prin cezariana, sigur nu te-ai straduit suficient sa nasti natural. Doamne fereste sa iti doresti cezariana, meriti sa fii decazuta din drepturi, e ca si cum ti-ai arunca copilul in foc. Nu ai alaptat? Clar, esti defecta, denaturata, sigur e ca nu ai vrut, ai condamnat copilul la o viata de chin. Se stie acum, daca faci un AVC la 99 de ani e fiindca ai fost nascut prin cezariana si nealaptat, altfel il faceai la 100. Mai departe Doamne fereste sa te vada careva pe la McDonalds cu copilul ( chit ca e prima si poate ultima data si motivele au fost rezonabile) , sa nu care cumva sa scapi un strop de zahar pe buzele copilului inainte sa intre la scoala…si lista continua. Orice ai face, la un moment dat vei pasi gresit iar supermamele nu te vor ierta. Gasesc ele ceva.
      Felicitari sotului tau fiindca a stiut sa te sustina asa cum aveai nevoie!

    • Alexandra spune:

      Ah cat de bine imi suna comentariul asta!
      Si mie mi se pare ca e mult prea multa competitie in jur. Vâltoare in care mamele intra vrand-nevrand, citind forumuri si bloguri unde mame roz nu vorbesc aproape niciodata de partea naspa a parintelii. Parte care inevitabil este acolo, printre bebelusi pufosi si frumos mirositori.
      Vina falsa care le pica pe umeri mamelor venita de la tot felul de „mame sfinte si perfecte” care apasa, si le face pe „vinovate” sa se simta mici si de nimic.
      Personal, mi-a luat mai bine de un an ca sa nu ma mai judec dupa norme false, impuse intr-un fel de comunitatea online de mame. Si abia dupa timpul ala mi-am gasit echilibrul si am reusit sa imi asum faptul ca asa cum am ales EU sa fac este cel mai bine pentru NOI, fara sa imi mai pese de cele doua mii de „reguli” impuse empiric la fiecare colt de internet. Fara sa ma raportez la alte norme decat familia mea. Pentru ca familia mea este singura care prin tot ceea ce i se intampla poate judeca, confirma sau demonta deciziile pe care le iau.
      Multumesc ca mai gasesc doamne care imi impartasesc ideile.
      Numai de bine!

    • dia spune:

      Nimeni nu ar trebui sa plece urechea la mizeriile astea ca doar daca nu vrei nu o sa poti alăpta. Nu se poate, nu se poate, asta e. Nu e copilul tău mai prejos in cursa lunga, stați liniștite. Păcat ca asculta mamele atâtea sfaturi „binevoitoare”

  • Mama de strumf spune:

    Offf…imi pare tare rau pentru prietena ta. Articolul asta vine la fix. Am momente (bebe are 9 luni) in care imi vine sa fug de acasa ca sa nu mai aud urlete, ca sa pot face un pipi in liniste, ca sa nu ma mai simt o mama rea, ca sa nu mi se mai para ca orice privire din jur e un repros… dar nu plec… tip de una singura, mi-am aruncat ochelarii si i-am spart, arunc cratite, trantesc usi…si pana la urma trece. Se opresc la un moment dat plansetele si apar zambete strengaresti, un „mam” dulce, niste manute grase pe fata mea…si trec toate. Dar e greu. Ma amuz ca am citit sau auzit undeva intr-un clip „sciency” pe tema „why are babies so cute?” ca a ajutat in evolutia speciei sa ii consideram irezistibili ca sa nu fim tentati sa ii lasam in padure si sa plecam mai departe fara ei. 🙂
    E drept ca nu as lasa copilul in padure, dar uneori as pleca eu prin padure de una singura.
    Imi doresc sa se intoarca acasa prietena ta. Multumesc pentru articol! O sa il recitesc cand o sa ma simt aiurea sa imi amintesc ca nu sunt rea, ci doar depasita de situatie, deprimata sau obosita. Multumesc!

    • Cinderella spune:

      Un copil care vede un adult aruncand cu lucruri, va copia reactia cand va fi nervos. Baiatul unei colege arunca tot ce vedea portocaliu pt ca mama lui a aruncat o singura data o farfurie portocalie pe jos.

    • Miky spune:

      Daca taceai filozof ramaneai… Probabil esti sau vei fi super mamica, nu? Tocmai acum si la acest articol trebuia sa comentezi reactia ei? Ce ai in creier? Oameni buni, unele reactii la stres, oboseala si nervi sunt incontrolabile. Nu le ai pentru ca esti lucid in acel moment… Ci pentru ca esti singur, fara iesire si cu nervii intinsi la maxim… Nimeni nu isi doreste sa aiba astfel de reactii, dar cand totul refuleaza…..

    • Mama de strumf spune:

      Ai dreptate. Si eu ma surprind facand exact ce facea mama cand ceda psihic. Ce sa zic… nu sunt o mama ideala … fuck…sunt chiar o mama defecta uneori dar sunt singura mama pe care o are copilul meu. Si care incearca sa fie mai buna.

      De fapt asta a fost si motivul pt care la momentul deprimarii post partum nu am facut vreo nefacuta. Pentru ca mai bine cu o mama defecta decat fara mama. Ajunsesem sa il intreb pe sot daca o sa ii povesteasca lucruri frumoase despre mine sau daca nu o sa vorbeasca deloc despre mine cand nu o sa mai fiu. El m-a luat ca glumesc. La fel ca toti din jur. Adica de unde depresie? Ai o familie frumoasa, o casa, un trai bun, tot ce ti-ai putea dori…de ce gandesti asa?
      Uneori gandeam asa dupa un episod de nervi si ma gandeam ca mai bine fara mine decat cu o mama care tipa… dar am gasit mai multe articole despre vindecare si ajuta.

      Chapeau supermamelor care reusesc sa fie mereu calme, sa se poarte mereu exemplar, sa fie perfecte!

      Unele dintre noi suntem imperfecte si incercam doar sa fim suficient de bune pentru puii nostri. Nu stiu unde am citit, dar „it’s ok to be a good enough mom”. Macar cat sa nu o luam razna incercand sa ne ridicam la asteptarile tuturor (a se vedea si comentariul lui LV).

    • mamaocupata spune:

      Nu exista supermame, Mama de strumf. Toate suntem supermamele imperfecte ale strumfilor nostri. Supermamele de internet au, uneori, muuult mai multa nevoie de ajutor decat noi, imperfectele

      Ioana, este una dintre cele mai frumoase intitiative ! Chapeau

  • Omnia spune:

    Felicitări Ioana pentru articol. Toate dramele se întâmplă între standardele foarte înalte pe care le acceptăm sau ni le setăm, responsabilităţile exacerbate, necomunicare, neîmpărtăşire şi mai ales neiubire. Acum câţiva ani, m-am dus la un terapeut cu dureri de spate şi am plecat cu tratament pentru depresie. Uitasem să respir, să (mă) iert, să exist în afara piureurilor, a pamperşilor, a body-urilor, a viruşilor şi a îndoielii. Motherhood-ul e transformator; la celălalt capăt al sarcinii devii de obicei altcineva, cu un alt set de frici, de fericiri şi de priorităţi. Sper ca prietena ta să fie bine, acum şi pe termen lung.

  • Bibi spune:

    Foarte bun subiectul și doar cineva care a trecut prin asta (probabil 95% din mame) poate înțelege pe deplin. Am trecut și eu peste, cu ajutorul soțului și al părinților, dar nu a fost ușor. Și abia am un copil… Nu știu cum.voi face cu doi, mi-e teama sa nu o iau pe cărări iarăși, dar sper ca o sa fiu pregătită. Cu singurătatea a fost cel.mai greu și încă este…

  • Madalina spune:

    Nu sunt inca mama, dar vin dintr-o familie dezbinata, plina de abuz si abandon si imi dau seama ca poate interventia unui psiholog i-ar fi ajutat pe parintii mei sa vada lucrurile din alt unghi. Din fericire astazi eu am ajutorul unui terapeut care ma ajuta sa lucrez la traumele trecutului si sa mai vindec, usor-usor, din rani.

    Cred ca multi oamneni au nevoie de sprijin psihologic,insa lipsa programelor pro-bono ii face pe oamenii care nu dispun de banii necesari sa ajunga la depresie si disperare.
    Am tot respectul pentru tine, echipa de psihologi si parinti care se implica in proiectul acesta, puteti face o diferenta majora in viata celor care au nevoie de ajutor.

  • Tea spune:

    Pe mine ma ajuta mult sa scriu. Pe blogul meu, in comments pe blogul tau (si-al altor 3-4 pe care ii citesc). Ma bucur cand imi scriu mame (si nu numai). Ma bucur sa ajut, sa fiu acolo, chiar daca nu pot raspunde instant. Mi-am facut prieteni noi asa. Cu ‘riscul’ unor dezvaluiri de sine cam de gustibus, dar nu am regrete.

    Daca are cineva nevoie de mine, ii rog sa imi scrie – sunt aici, ai emailul meu 🙂

  • LV spune:

    Ba da, in the end, esti singura, tu cu tine si gandurile tale! Nu e nimeni sa te sustina just like that. Mamele sunt mai rele ca oricand, orice ai face si oricat te-ai stradui, garantat nu faci bine si e acolo toata „gasca” sa iti reproseze. Eu lucrez de-acasa sa pot creste copiii dar familia nu rateaza nici o ocazie sa-mi aminteasca cat de proasta am fost sa renunt la jobul la banca ca sa lucrez de-acasa pe salariu dublu dar in pijamale. Sa duc si eu copiii la cresa cum face toata lumea nu sa-i tin dupa fusta mea. Alaptezi, ceva nu e ok, te arata careva cu degetul ca i s-a facut foame pe banca in parc kinderului sau nu mananci cum trebuie, nu alaptezi, aoleu, aici ai dat de naiba ca te rastignesc toate perfectele. Ai nascut natural? Nu esti normala la cap! Ai facut cezariana? Nu mai esti mama!! Cum il diversifici? Clasic, vaaaai esti praf ca acum se practica autodiversificarea si tu nu esti la curent! O sa-i dai sa pape si la 20 de ani, l-ai nenorocit, nu o sa fie independent, etc. Autodiversificare? Aoleu da’ ce mama esti tu? Se ineaca, ii dai porc la 8 luni? Horror, ar trebui anuntata protectia copilului. Il porti? Esti praf, o sa-ti rupa spatele si o sa ajungi la pat. Asa l-ai invatat numai in brate si nu mai poti face nimic. Asa-ti trebuie! Nu-l poti? Jale, nu mai esti mama daca nu stii beneficiile babywearingului! Staaai in ce il porti? O esarfa legata de gat??? Incredibil, nu e omologata, testata, ergonomica, etc. Lista asta este cu siguranta infinita. Cineva se gaseste sa-ti arate zilnic ca ai facut numai alegeri gresite. Am citit muuult, carti dupa carti, ca sa ies din depresii, sa invat sa cresc altfel copiii, am zis ca nu prea le inteleg daca in carti pare asa simplu dar e cumplit de greu de aplicat. Acum termin si facultatea de psihologie ca sa fiu sigura ca inteleg cum functioneaza mintea si totusi… Dupa ce inchizi toate cartile, ai pus copiii la culcare si daca ai noroc, ai apucat sa faci un dus, ramai tu cu gandurile tale si te intebi necontenit si zilnic unde gresesti… Cum de vezi atatea mame perfecte pe net, cu bucle superbe si rochii dragute, si casa organizata si gatit zilnic, desigur doar mancare sanatoasa, si muncesc si cosul de rufe e gol si dulapul e la linie, samd. Nu ai cum sa nu te simti un dezastru total, un esec pentru ca nu reusesti niciodata sa termini nimic practic. Si-apoi daca te „spovedesti” sa-ti mai eliberezi sufletul, se mai gaseste careva sa-ti arate ce nerecunoscatoare esti ca ai copii sanatosi si un acoperis si un job bun si un sot iubitor si cum naiba indraznesti tu sa te plangi? Ma lungesc prea mult deja… Zi buna!

    • Roxana spune:

      Soacra-mea ma priveste zilnic dezaprobator fiindca indraznesc sa NU am zambetul pe buze si sa dansez de fericire fiindca am un sot nemaipomentit(pe fi-su), un copil sanatos, ajutorul ei, casa, bani, job….E groaznica!Nici nu-mi vine sa descriu mai in detaliu situatia, atat de apasator e „sprijinul” ei!

    • Mili spune:

      Am trait fiecare cuvant. Cred ca listez comentariul tau si il afisez peste tot. 😉

    • Andreea spune:

      Cat de bine descris. Nu doar rezonez cu ce spui, ci cred ca ai descris in detaliu situatia mamelor de azi.
      Da, e bine sa te descarci in scris decat sa dai cu telefonul de pamant. La fel de bine e sa iti faci un jurnal. Dar schimbarea trebuie sa o experimentezi, nu doar sa te descarci. Sa rezolvi. Daca nu ai timp si bani sa mergi la psiholog… macar sa prinzi curajul sa vorbesti cu cei cu care traiesti, cu care interactionezi, sa le comunici lor in fata frustrarile legate de relatia voastra. Altfel te descarci dar problemele revin.

    • Georgiana spune:

      Multumim pentru articol si pentru ideea cu ajutorul calificat!
      Sunt de accord cu tine LV,chiar am intalnit recent un articol pe acesta tema,si anume ca toate suntem mame si incercam sa dam tot ce e mai bun din noi pentru copii.Ar trebuie sa ne sustinem una pe alta,fara critici si rautati,atata timp cat copilul este crescut in siguranta.
      Eu am norocul cu un sot minunat care ma ajuta si ma intelege,plus ca lucreaza de acasa,dar tot ma simt coplesita uneori si vinovata ca nu reusesc sa fac de toate la timp in casa,sau uit sa fac dus 2-3 zile.Si apoi mai apar persoane (de obicei fara copii)care insista cu intrebarile:dar la urmatorul v-ati gandit,cand il faceti?ce frumos e cand e diferenta mica intre frati!

    • Carmen spune:

      Numai adevăr!

    • Luiza spune:

      Cat de bine ai spus-o, LV! In general sunt o mamica destul de increzatoare in principiile si fortele ei. Dar apar mereu „binevoitori” care mai degraba te submineaza decat sa te sprijine… Chiar propria mea mama imi da uneori sfaturi care ma fac sa simt ca si in fata ei trbuie sa lupt ca sa imi apar principiile. Noroc ca locuim la distanta una de alta si ea e destul de pacifista de fel, altfel… Ca sa nu mai spun de zecile de sfaturi ce apar pe internet, specialisti de toate felurile care isi dau cu parerea, mamici care lauda care mai de care genialitatea proriului copil – de incep uneori sa ma intreb daca nu e ceva in neregula cu al meu, dar din fericire imi revin rapid :). Iti trebuie o tona de optimism si incredere in propria persoana ca sa faci fata unui astfel de bombardament. De-asta e minunata propunerea Ioanei. Fiindca nu avem toate in noi optimismul si increderea asta.Fiindca trebuie unele dintre noi sa invatam sa si prioritizam lucrurile care se intampla in viata noastra de mamici. Nimeni nu poate face singur tot ce inseamna sa ai grija de o familie. Sau poate unele dintre noi pot… Ma plec in fata lor

    • Maria spune:

      Perfecta dreptate, cel mai bun comentariu de pana acum, ma regasesc total in poveste.Vorbim de un job care nu se mai termina, unde nu exista un program, unde intotdeauna vei gasi un nemultumit sau macar pe cineva care sa-ti dea de lucru….si un sot care vine seara acasa spunand ca e obosit, ca astazi nu si-a luat nici pauza de masa…uitand sa intrebe daca eu am avut o pauza in conditiile in care cel mic racit si cu febra fiind sta la mine in brate nelasandu- ma sa plec macar pana la baie iar, eu nu mai spun nimic pt.ca ma asteapta o noapte grea cand v- a trebui sa am grija de cel mic pt ca restul sa se poata odihnii pt.a merge maine la servici….Acolo unde sunt si eu cu caracter permanent.

    • ana spune:

      Stii ce mi- a zis mie psihologul : Copiii nu au nevoie de mame perfecte, doar de mame suficient de bune.Perfectiunea nu exista, ea doar produce angoase si depresii.De multe ori cand sunt frustrata ca nu imi ies toate cum as vrea, ma gandesc la asta si ma ajuta.

    • Lavi spune:

      Pentru comentariul acesta, te iubesc! Exact în același „blid” mă scald si eu 🙂

    • Ionela spune:

      Ce te faci cand chiar tu te sabotezi si te pedepsesti ca nu esti perfecta? Nu zic ca cei din jur nu o fac si ei, dar de ei nu ascult…insa cand imi spun eu ca nu sunt o mama cum imi doresc sa fiu, stiu sigur ca asa este….Cred ca toate vrem sa fim perfecte pt puii nostri si ne iese doar pe net…

    • Alina spune:

      Câta dreptate ai in ceea ce spui. As adăuga doar faptul că vocile exterioare sunt doar o expresie a propriilor judecați de sine, la fel ca profețiile auto-împlinite. Perfecțiunea in materie de parenting constă in a fi aliniat cu nevoile copilului tău. Orice ar inseamna asta…

    • Alexandra spune:

      Nu pot sa dau doar „like”.
      Trebuie sa scriu si in cuvinte cat de mult imi plac gandurile astea. Cat de bine ma regasesc in vorbele alea si cat de des imi vine sa le strig in gura mare sa ma auda toate „perfectele” si sa subliniez tuturor ca eu nu sunt perfecta. Sa nu mai astepte nimeni perfectiunea de la mine. N-AM! :))

    • Delia spune:

      🙂 suntem cumva surori?

  • A. spune:

    Am 3 copii mici și mă simt de cele mai multe ori epuizată, fără să văd luminița de la capătul tunelului. Când am ales să fac al treilea copil nu mi-am imaginat cât de mult se va complica viața noastră. Știu că poate sună a clișeu, dar a fost ca și când ai fi vorbit cu mine și te-am simțit ca pe o prietenă. Mi-a făcut bine, mulțumesc.

  • roxana spune:

    Incredibil cat ma regasesc in comentarii si in articol! Multumesc. A venit exact la momentul potrivit. Am ales deja sa merg la psiholog si ma simt mai eliberata, mai linistita. Psihologia e inca un subiect tabu la noi ( vai, mergi la psiho, esti nebuna!), dar, credeti-ma, desi nu am probleme majore, ajuta foarte mult sa te accepti si sa te impaci cu tine. Va sfatuiesc sa mergeti cand simtiti nevoia!

  • Manuela spune:

    Of, ce situație trista! Cate femei trec prin asta si cat de neintelese sunt de cei din jur. Pentru generatiile mai mari, depresia post partum e un fel de moft sau dovada de slăbiciune. Eu nu am reusit sa il conving pe tata ca dupa ce am nascut sunt data peste cap. Mereu raspundea cu „Eh, nu cred ca o sa ai tu depresie. Esti fata puternica”. Incerca sa ma incurajeze, dar punea chiar mai multa presiune.
    Eu am intalnit depresia in diverse forme, la mine si la altii. Nefiind specialist nu stiam cum sa reactionez cand o vedeam la ceilalti, in afara de a recomanda un terapeut. Am gasit ai am urmat un curs de prim ajutor in sanatate mintala (MHF – Mental Health Facilitator). E un curs realizat impreuna cu Organizatia Mondiala a Santatii si este adresat nespecialistilor. Oricând putem intalni pe cineva intr-o situație limita si acest curs mi-a creat abilitatea de a gestiona pe moment starea persoanei respective si de a o directiona catre un specialist adecvat nevoii ei. Recomand acest curs, asa ca dezvoltare personala, si ca instrument util in gestionarea relatiilor cu cei din jur.
    Pentru full disclosure, eu lucram la asociatia care livreaza cursul acesta (lucram, caci acum sunt si eu proaspătă mamica si sunt in concediu). Nu incerc sa fac reclama, ci chiar cred ca ne putem oferi mai mult ajutor in comunitatea de mamici.

  • Jual spune:

    Eu ma gindesc la parintii Ei, care au suferit si sufera enorm. Din pacate nu e prima data cind se intimpla.

  • RALUCA spune:

    Printeso, am raspuns apelului tau si ti-am scris in privat.
    O zi minunata!

  • Vlad spune:

    Eu cred ca problema este in cuplu. De obicei cand mama este depresiva asa este si tatal, doar ca barbatii sunt programati sa-si ascunda emotiile. „Stalpul”, „fundatia”, muntele care infrunta orice intemperie, este o prostie.

    Din experienta mea, barbatii sunt mult mai sensibili decat femeile, doar ca nu o arata, ei doar reactioneaza.
    Pierderea timpului liber, poate avea un efect negativ asupra relatiei si empatiei cuplului.

    Ignorand barbatii perfecti, care sunt sigur multe ii aveti.Barbatii sunt egoisti(de obicei au fost cocolositi pana dupa adolescenta de mamele lor),inlocuirea femeii atractive cu o mama depresiva, pierderea timpului pentru distractie(bere,sport,calatorii,citit,jucat,sex, etc ..) ii face stresati,irascibili, necomunicativi si intr-un final devin la randul lor depresivi.

    Nimeni nu este de vina, dar nici unul nu face nimic.
    In mare majoritate a cuplurilor, este doar o faza, lucrurile incepand sa se aseze eventual, pentru cativa este o bariera de netrecut.

  • Oana spune:

    Ioana, felicitari pentru articol si initiativa! Ai atins un punct nevralgic pentru foarte multi parinti. Sunt o femeie care are 2 copii ( unul de 2 ani si unul de 8 luni indata), care munceste de acasa si care incearca sa se mentina pe linia de plutire. Initial a fost obositor dar suportabil, apoi a devenit obositor si nu se mai termina, ma sufocam. Faceam tot (spalat, calcat, mancare, copii) si la sfarsitul zilei nu mai stiam unde ma aflu. Relatia cu omul meu devenise incrancenata, era o competitie de tipul „cine sta mai mult degeaba”. Am avut ganduri de tot felul. Pana intr-o zi cand am tipat la copilul mai mare. M-am speriat si m-am rusinat, am plans si i-am cerut iertare. Am vorbit cu sotul meu despre asta si ne-am organizat mai bine: in primul rand am luat pe cineva care se ma ajute cu copiii, am inteles ca nu le pot face pe toate perfect si ma ocup de ce e mai important acum: joaca cu copii, relatia cu omul meu si serviciul. Acum reusesc ca 1-2/saptamana sa fac ceva pentru mine. Acum e mai bine.

  • wlfp spune:

    Foarte frumoasa initiativa. Felicitari!
    Ma alatur cu drag daca ai nevoie, pentru oricine ar avea nevoie.
    Poate geografic, daca iti scrie cineva din Polonia si are nevoie de ceva poti sa contezi pe mine.

    Mult succes!

  • eva spune:

    Acum fix un an, pe 24.03.2015, Andreas Lubitz, suferind de o formă gravă de depresie, a prăbușit intenționat avionul pe care îl pilota, omorând 149 de oameni nevinovați și pe el însuși.

    Oamenilor, mergeți la doctor. Așa cum nu ați încerca să tratați un diabetic spunându-i să își facă pancreasul să funcționeze corect cu puterea gândului, nu văd de ce când e vorba despre un dezechilibru chimic în creier, acest organ extraordinar de complex si delicat, tratamentul pare să fie „Fii puternic și gândește pozitiv!”.

    • deea spune:

      Tocmai despre asta e articolul, despre cerut ajutor. Din pacate, spre deosebire de alte dezechilibre, cele ce tin de latura psihica sunt foarte greu de identificat de cel suferind. Cel mai adesea anturajul semnaleaza problema. E important ca si partenerii de viata ai proaspetelor mame sa stie ce sa urmareasca si sa apeleze chiar ei la cineva. Din pacate, de multe ori ei mai pun o caramida la temelia depresiei. Atatea cursuri despre cum sa nasti in apa si sa alaptezi pana la 100 de ani, atat de putina informatie despre sanatatea psihica.

    • eva spune:

      Știu. Crede-mă că știu. De la 20 ani sufăr de o tulburare de anxietate. Am făcut de la zeci de analize de sânge până la endoscopie și CT ca să aflu ce am (care au ieșit toate perfecte), până un doctor s-a gândit să mă trimită la psihiatru. Când însă am vorbit cu părinții mei despre asta, mi-au spus că nu e cazul, că sunt tânără, că trebuie să fiu puternică, că ce poate să îmi spună un psihiatru, doar nu vreau să iau antidepresive la vârsta asta. 4 ani mai târziu aveam atacuri de panică și când mergeam la magazinul din fața blocului să cumpar pâine.
      Au urmat 2 ani de terapie. Momentan mă simt bine și sunt relativ funcțională. Mă gândesc însă tot timpul cum ar fi fost dacă aș fi început terapia ATUNCI, în faza acută, și nu după aproape 5 ani, când boala aproape se cronicizase.

    • pentru eva spune:

      Tu faci apologia psihiatriei dar din spusele tale reiese ca psihologia te-a salvatr.Fi mai atenta la detalii,cruciale petru altii.

    • eva spune:

      Nu am făcut terapie cu un psihiatru ci, la recomandarea lui, cu un psihioterapeut. CBT. Și da, a funcționat, și făcută mai devreme ar fi funcționat și mai bine. Am irosit ani de zile pentru că părinții mei nu au putut să accepte că fiica lor are o problemă psihică. Despre asta era comentariul meu, nu încercam să fac apologia nimănui. Anxietatea și depresia au oricum cauze și tratamente diferite.

    • deea spune:

      Cred ca peste 90% dintre tinerii cu tulburare anxioasa au un dosar intreg de analize si investigatii. Ca sa te simti putin mai bine as spune ca si psihiatrul, daca respecta pasii, trimite si catre alte specialitati pentru a exclude afectiuni organice. Asadar, analizele alea nu-s degeaba.
      Mai grava e lipsa de sustinere din partea celor apropiati. Grava e si stigmatizarea. Eu stiu caz de divort in care sotul cerea custodia copiilor din cauza ca ” nevasta e nebuna”. Ca proba avea cateva retete de antidepresive, luate tot de „bun” ce a fost el. Au fost degeaba folosite ca proba, omul nu numai ca nu a castigat dar a primit si interdictie de a-si vedea copiii. Dar unii pot fi chiar atat de ticalosi. Iar femeile se tem. E trist dar multe femei inca se tem de sot.

    • eva spune:

      Da, știu că psihiatrul recomandă diferite analize, pentru că sunt mulți factori biologici care pot da aceste simptome (probleme cu tiroida, lipsa vitaminei D etc.)
      Problema e că eu veneam din cealaltă direcție, îmi era cumplit de rău tot timpul, fusesem la 6-7 medici cu diferite specializări care nu reușeau să afle ce am și după fiecare vizită la doctor aflam că sunt sănătoasă de tun. Și în timpul ăsta simptomele mele se înrăutățeau. Îmi era groază să ies din casă. Îmi era rău și când ieșeam din camera mea. Am luat câteva luni la rând aproape zilnic metoclopramid pentru că mă calma fizic și psihic. Da, știu, acum îmi vine să îmi dau palme. Și când în sfârșit am ajuns la un psihiatru care mi-a pus diagnosticul și care mi-a recomandat terapie, părinții mei au spus că nu e cazul, că totul e „în capul meu”. Ani de zile am auzit „ieși mai des la plimbare”, „gândește-te la altceva”, „o să treacă de la sine, e doar o fază”.

      Pff, când mă gândesc la perioada asta din viața mea mă mir sincer că nu am luat-o razna de tot.

      E prima dată când povestesc public despre asta. E o perioadă foarte tristă din viața mea. O perioadă în care nu mi-am aparținut. Nu aveam niciun fel de control asupra mea, asupra gândurilor mele. Sunt încă furioasă și dezamăgită că părinții mei nu m-au înțeles și susținut. Partea cea mai urâtă a bolilor psihice e că te fac sa crezi cu vei mai fi niciodată sănătos, normal, „ca înainte”. Dar există soluții, există tratamente. Ca dovadă, azi călătoresc, merg cu metroul sau ies în oraș și beau o bere, lucruri pe care acum patru ani nu mi-aș fi imaginat că le voi mai face vreodată. Serios, mergeți la doctor!

    • dia spune:

      E foarte trist cand nu ai susținerea familiei. Bolile psihice sunt stigmatizate peste tot in lume si fara educație nu ai de undeva știi. Asa cum părinții noștri nu au educație in acest domeniu, dar am întâlnit si persoane tinere si educate care se uita la tine ca la un paria. E păcat, pentru ca majoritatea pot sa fie măcar îmbunătățite daca nu vindecare cu un tratament adecvat.

    • Adriana-Emilia spune:

      Off,eu imi caut copilul ,da,are 27 ani dar e copilul meu atat cat traiesc,puteti spune ca ,,exagerez,, dar tot imi fac griji.Anturajul ,nu stiu,poate relatia de 13 ani,,cand ea a terminat medicina si el un simplu macaragiu a zis ca nu se mai potrivesc. Si el a fost si la bine si la rau langa ea. El nu a suportat si a vrut sa faca multi bani odata,si a plecat in Olanda si a fost dat la niste tigani,care am aflat ulterior,si acum nu mai dau de el. Cum sa fac,am sunat la ambasada,consulat mi-au etalat o serie de proceduri insumand vreo 30 zile,pai poti sa mori si sa invii pana rezolva ei. Eu vreau acum

  • Simone spune:

    Am doi copii, fetita de 2 ani si jumatate si baietel de zece luni. In decembrie, anul trecut am clacat, dupa zeci de nopti nedormite, griji si atacuri de panica, ma gandeam zilnic sa ma omor… ii spuneam mereu sotului ca nu mai ma gaseste in viata cand se intoarce de la munca. Intr-o zi in care am plans mult incat credeam ca nu mai ma opresc mi-am chemat singura ambulanta si sotul de urgenta acasa. Am stat 4 zile internata la psihiatrie, de atunci iau zilnic cipralex si sunt bine. Nu-l mai alaptez pe bebe din acea zi, de la sase luni. Foarte rar mai ma enervez, in general seara cand sunt copiii obositi si irascibili, dar imi trece repede. Pe mine nimeni nu ma lua in serios, toti (rudele, sotul, prietenele) credeau ca o sa-mi treaca de la sine. Cereti ajutor inainte sa simtiti ca sunteti la capatul puterilor!

    • Cinderella spune:

      Fix cand am crezut ca o iau razna, mi a venit ideea sa ma mut o perioada cu bebe mic langa ai mei. A fost o perioada f frumoasa desi sotul facea 1.5ore pe drum de la servici. Apoi spre 10 luni am luat o bona si am mers la servici. La urmatorul nici nu ma gandesc sa mai stau singura in casa. O sa caut tot felul de activitati pt mamici .

  • Alexandra spune:

    Relatia mea cu sotul este ok-zic eu. Uneori mai avem si dispute,dar eu cred ca se intampla oricui.
    Insa uneori nu pot sa evit sa ma intreb ce ni se intampla?
    Noaptea dupa ce copii adorm cand in sfarsit ma asez si eu incep sa ma bombardeze intrebarile.
    De cand am uitat de noi? De cand nu ne mai privim si altfel decat doi parinti extrem de obositi care incearca din rasputeri sa faca totul bine? De cand nu am mai iesit doua ore doar noi? Cum am putea sa facem asta cand suntem singuri,nu avem apropiati care sa ne ajute? De cand discutiile noaste se rezuma la ce ai facut azi la servici,ce sa mai pregatim de mancare,ce cuvinte a mai invatat toddlerul,ce a facut Elena la gradi,ce fel de pantofi le trebuie,data la care trebuie sa platim facturile,cand mai are si el o zi libera sa mai rasuflu si eu…….
    Si noi?????? Unde suntem noi? Am uitat ce ne place? Am uitat sa ne spunem ca ne iubim? Ne numaram cuvintele ca sa transmitem mai repede ce avem important de spus? Suntem intr-o cursa cumva?Adormim la 11 pt ca la 6 ne trezim si nu ne permitem sa ne pice ochii in gura toata ziua.

    • Maria spune:

      Perfect adevarat, asa suntem si noi de la atatea griji am uitat de „noi” cei care eram la inceput, sa nu ma intelegi gresit e foarte frumos si in 3 dar clipele noastre petrecute doar noi doi nu mai exista.Asta pt.ca nu ne bucuram de ajutorul buniciilor deloc, ei find departe si destul de greu de mobilizat sa plece de la casa lor.

  • Mihai spune:

    Avem nevoie de duhovnici buni. Unele pacate, greseli, refulari pot fi aruncate intr-un cos de gunoi fara sa fii judecat, spovedindu-ne. Trebuie sa ne regasim, fugim nu de copii, de sot, de mama, tata ci de NOI. Dumnezeu este cel care poate oferi ceea ce oamenii, n-au, adica Dragoste – care e mai presus de orice canon, lege. Rabdare, nejudecare, atentie, cea mai adanca intelegere … Dumnezeu este ne-a facut, El ne poate da rezolvarea la problemele noastre. Psihiatrul ajuta mult, dar nu iarta, dezleaga greutatea din suflet. Femeile se asculta, sunt compătimitoare, empatice, dar … dar … un pârlit de popă îți poate șterge toată durerea. E ca și cum ți-ai curați casa, geamuirle și abia dupa asta sa vezi frumusetea de afara, soarele, copacii, pasarile. Greutatile amestecate cu suferinta, pacate, inselari cu inima si alte probleme pot fi vindecate cu ajutorul Lui. Hristos zice: „Veniti la Mine toti cei scârbiti și impovarati, si Eu va voi odihni”. 🙂

    • Alexandra spune:

      Sincera sa fiu nu inteleg deloc ce doriti sa transmiteti? Ca preotul poate ajuta o mama mai mult decat psihiatrul in ce mod?
      Nu incerc sa contrazic nimic din spusele dvs doar ca nu inteleg concret .

    • Mihai spune:

      Trebuie sa mergeti sa vedeti. Si eu am judecat titlul cartii „O sa te tin in brate cat vrei tu si inca o secunda” – am parerile mele, dar am, gresit, nu am citit cartea. Asa si dumneata, du-te si vezi cum te ajuta. Preotul are o putere mai mare decat ingerii, aceea de a dezlega pacatele oamenilor. Hristos le-a dat-o, scrie in Evanghelia dupa Ioan, capitolul 20, versetele 21 – 23, Bibliaortodoxa.ro online se poate vedea. Deci dupa ce ai scapat de pacate si toate murdariile cugetului devii liber pentru o perioadă. Și lumea incepe cu o altă perspectivă… 🙂

    • Alexandra spune:

      Dar am fost.
      Si ce anume sunt pacatele si murdariile cugetului oare? Cum poate clasifica Dumnezeu faptele noastre?
      Nu cred ca trebuie sa intru pe Bibliaortotoxa.ro pentru ca o am acasa tiparita,chiar am si citit-o ,vrand sa judec si sa inteleg ceva cu propriul meu creier,nu doar de la altii.
      Preotii asa cum sunt in timpurile noastre nu existau inca cand Iisus propovaduia legea lui cea noua. Era ceva cu totul diferit.

    • Alexandra spune:

      A propos,am intalnit si preoti exceptionali,dar si unii total lipsiti de tact.Nu am nimic impotriva lor. Dar la botezul primului copil preotul mi-a trantit ca trebuie sa ma rog mai mult,sa arat ca sunt o persoana plina de virtuti ca sa fie iertat si pacatul ce sta asupra copilului meu,acela de a fi nascut din preacurvie(adica in lipsa Sfintei Taine a Cununuiei,dupa spusele dumnealui).
      Asta ii mai lipsea unei mame obosite,care incearca din rasputerisa faca totul bine sa i se spuna ca fiul ei e un pacatos din cauza sa.De-abia venit pe lume micul om e incarcat de pacate in contul parintilor….

    • Mihai spune:

      In Micul Print nimeni nu vedea in desenul eroului povestirii, un elefant inghitit de un sarpe boa, ci o palarie. Eu prefer sa vad sarpele boa cu un elefant in burta 🙂 Dumneavoastra vedeti ce doriti. Cer iertare. Dumnezeu cred ca vrea voluntari, nu obliga pe nimeni sa-i inteleaga lucrarile 🙂

  • V spune:

    Extraordinar articol – ce poate fi mai frumos in mediul asta online decat sa iti folosesti „puterea” pentru a ajuta oameni?
    Eu nu sunt inca mamica, dar m-am documentat mult pe tema depresiei in general. Articolul tau mi-a amintit de o intamplare de acum cativa ani. Eu treceam printr-un divort, eram praf cu moralul, de abia ma trezeam sa ma duc la serviciu. Aveam o colega care mi se parea „Miss Mary Sunshine”, daca ma intelegeti – tot timpul zambitoare, linistita, s-a casatorit in vara aia cu iubitul ei, isi doreau un copil – totul roz. Ma ajuta mult in perioada aia sa vad ca exista oameni fericiti. Sa aflu ulterior (imi schimbasem jobul intre timp), ca facuse un copil, si cand avea acesta cateva luni, il lasase la parintii ei cu pretextul ca trebuie sa mearga undeva singura. S-a dus si s-a aruncat in lacul Morii…Am ramas socata, ca toti din jurul ei…De aceea apreciez o astfel de initiativa. Doamnelor, nimic pe lumea asta nu e definitiv. Orice rau trece – ce pare azi o tragedie, maine va fi nesemnificativ. Cereti ajutor, nu renuntati!

  • Mihai spune:

    Dragostea se învață! După ce e învățată, o putem oferi și copiilor noștri. Dragostea înseamnă sacrificiu. Cei care nu se sacrifică pun dislike 🙂 E greu … 🙂

  • Izabella spune:

    Excelent articolul, de cand ma gândeam sa-ti propun asa ceva… mai ales ca vad ceva atât de simplu si „salvator de vieți” pt tinerele mămici, practicat in străinătate:

    De fiecare data cand părinții (de obicei mamele) merg la PEDIATRU pentru vizitele periodice pentru bebe, i se da si MAMEI un formular menit de depisteze stările mamei… Întrebări de genul : „te simți depașită, crezi ca faci treaba buna ca mama, simți ca bebe este bine îngrijit, simți ca ai suportul necesar in familie?… Etc…”
    Am primit formularul ăla mult timp, cred ca adaptat / evoluat dupa cat timp trecuse de la naștere…(nu sunt sigura)…

    Cu siguranța pot sa cer formularele de la pediatru, si sa ti le trimit, Ioana!

    Mi se pare asa de usor, cam toate mămicile merg la pediatru, si de multe ori proaspata mama nici nu-si da seama singura daca are sentimente si griji normale, sau daca ar avea nevoie de ajutor.

    Daca as avea putere as introduce asta prin lege… Dar tu Ioana ai mai multă putere, si cititorii tai la fel, si suntem mulți, poate iese ceva…:)

    Si inca ceva, Ioana: multă lume in Ro nu apelează la ajutor psihologic de rușine, plus din lipsa de informare despre ce servicii oferă ei, unde pot sa ajute, diferența dintre diferite ramuri sau specializări, pt ce problema apelam unde, multă lume nici nu știe de unde sa înceapă… Pare complicat si descurajant sa faci programare la un specialist si sa mergi fata in fata ca sa afli mai multe detalii, mai ales ca ti se pare ca nu exista nici o speranța si ca nimeni nu te poate ajuta…
    In schimb e mai usor sa trimiți un email cu o întrebare, un telefon… din privat si anonimat… Sa primești o îndrumare Si apoi sa prinzi curaj 🙂
    Poate un articol pe acest subiect de informare, inclusiv cu exemple de probleme pt care poti primi ajutor, ar ajuta multă lume sa știe de unde sa înceapă. Si legat de grupul de terapeuți pe care il formezi tu acuma, cu date de contact.
    Mulțumim mult pt tot ce faci!

  • maria spune:

    cu mlte persoane care imi arata ca depind de mine..cu parintii mei in casa,cu tata bolnav de cancer,cu mama vesnic in depresie si pentru care trebuie sa lupt des pentru ai ridica moralul..cu o iica adolescenta epileptica,cu problemele inerente adolescentei..cu un baietel de 1 an si 10 luni care e mereu in actiune,cu un servici un pic cam greu,cu 1 sot care prefera sa munceasca mai mult decat sa-mi dea o mana de ajutor..cu toate astea ma lupt zi de zi si cateodata NU MAI POT..vreau sa plang,dar unde sa ma ascund sa nu ma vada nimeni? ma duc in baie si cel mic zbiara la usa..ma duc in gradina cea mare vine si imi pune mii de intrebari..dar stiu ca niciodata in viata mea nu as putea sa fug de responsabilitati..ele fac din mine o eroina si sunt tare mandra ca le pot scoate la capat pe toate

  • Cătă spune:

    Prietena mea cea mai bună are o fetiță de un an. Credeam că totul e ok, până acum câteva luni când m.a sunat plângând că ea se omoară. M.am urcat în mașină în pijamale și m.am dus la ea. Am găsit.o pe treptele casei, cu cearcănele până.n gură și cu ochii injectați. N.am să uit în veci imaginea aia. Prietena mea, o mândrețe de femeie, arăta ca o bolnavă. Soțul o iubește, dar capacitatea lui de a înțelege ce se întâmplă cu ea…e limitată. Am mers cu ea de mână la psiholog. La primele trei ședințe am participat și eu, pentru că refuza să.mi dea drumul la mână. Am un job flexibil, care mi.a permis să petrec mult timp cu ea, n.am copii, iar iubitul meu e înțelegător, din fericire.
    Acum ne vedem cam de 3 ori pe săptămână. Întotdeauna vorbim despre noi, despre ceea ce ne face plăcere. Ieșim la prăjituri, la bere, la film. Fetița ei e aproape în permanență cu noi. Când ne permitem, ne urcăm în mașină și mergem pe undeva pe Valea Prahovei. Doar noi 3. Copila e încântată de plimbări, iar noi ne încărcăm bateriile.
    Mămica este și femeie. Încetați să puneți întrebări doar despre copil, să ignorați faptul că mămica e aceeași femeie, cu aceleași pasiuni și idei de dinainte de sarcină. Din păcate, după o sarcină, se cam cern prietenii…

  • Carla spune:

    Am avut și eu zile cărora nu le vedeam capătul și nu pentru că mi-aş fi făcut rău ci pentru că anxietatea și atacurile de panică mă incapacitau pur și simplu. De unde? Urmările stresului postraumatic. Imi era dor de mine, mereu veselă și implicată. Mi-am dat seama că am nevoie de ajutor și nu mi-a fost rușine să îl cer.

    Așa cum dor, cum se îmbolnăvesc o mână, un picior sau un organ intern, așa se poate îmbolnăvi și psihicul. Iei o palmă peste față? Doare, s-a înroșit? Și palmele vieții lasă urme, în suflet.
    Nu suntem toți la fel. O chestie care pe unul îl lasă rece, pe altul îl poate doborî. Alte antecedente, altă fire.

    Eu am avut noroc de sprijinul familiei apropiate și de cel al colaboratorilor mei, culmea, aproape toți bărbați. Au făcut pur și simplu zid în jurul meu.

    Nu știți ce să spuneți unei persoane care are nevoie de sprijin? Ascultați-o, atunci. Îmbrățișați-o, fiți prezenți când vă sună, uneori asta poate fi colacul de salvare.

  • Anastasia spune:

    Am plans la citirea textului,am plans la comentarii in care ma regasesc:(Mie mi-a spus cel ce ar trebui sa fie stalpul meu ca nu sunt buna de nimic…chiar daca a fost la nervi,mi-a zdruncinat lumea:((nu ma ajuta cu nimic in cresterea copilului si are puterea sa imi spuna ca nu sunt o mama suficient de buna.. ma descurc singura,dar tare as vrea de la el RESPECT.Respect pt mama imperfecta (dar iubitoare)care sunt:(

    • Mihai spune:

      Anastasia, problemele vin de multe ori si din partea noastra. (parerea mea dislike-uită mai tarziu) – parerea mea este ca fiecare om are o greutate in viata, unul nu are tata, altur nu are job, altul nu are copii, altul nu are dragoste, altul o are dar nu o pretuieste, pentru ca vrea lucruri materiale, altul nu are minte destula … etc. fiecare are o suferinta mare, pentru ca trebuie sa luptam pentru ceva, nimeni nu are viata fara griji… Eu totusi cred ca omul are nevoie de Dumnezeu, cel care face ca toate problemele vietii sa para usoare, atat. o parte din Greutatea vietii tot noi trebuie s-o ducem cu responsabilitate, curaj, bucurie, dragoste si pace in inima.

    • Anastasia spune:

      Ideea e ca o femeie se descurca cu multe, dar din cand in cand are nevoie de confirmare…ca e bine ce face, ca e puternica,ca e frumoasa, ca e o mama suficient de buna…Confirmarea asta are cu adevarat valoare cand vine de la partener. Nu are nicio legatura ce spun eu cu religia..(care ,apropo, e o chestiune personala ,nu pt toata lumea un punct de referinta)

    • Mihai spune:

      ANASTASIA, ai dreptate! Eu am vazut ca atunci cand am cerut ajutor de la Dumnezeu si m-am lasat in bratele lui ca un pui de om in bratele mamei, cel de langa mine s-a schimbat.

  • Andreea Ruscea spune:

    Din articolul tău am tras o singură concluzie: trebuie să merg la psiholog. De preferat pe Skype. Pot să îți trimit un e-mail ca să mă poți pune în legătură cu un specialist? …

  • D spune:

    Ești un om minunat, Ioana.

  • Buna, sunt terapeut,Simona Calinici , in Cluj,in masura in care pot fac probono, skype, telefon. Activez in cadrul Centrului Pax, avem consultatii gratuite in perioada asta , se pot inscrie aici persoanele care doresc
    http://www.tratamentanxietate.ro/consultatii_online/

    PS. Sunt mama de gemeni …..acum au noua ani, dar nu am uitat cat de greu mi-a fost ….

  • Lavinia spune:

    Mulțumesc, Ioana! Am simțit ca mi-ai vorbit mie, ca unei prietene dragi! De 4 luni suntem plecați din tara… Noi doi si 2 copii mici (3 ani si 1 an). Pana acum am avut ajutor din partea familiilor noastre… Acum suntem singuri! El lucrează 10-12h/zi… Eu tot atat acasă…Si pe lângă depărtare, ma desparte si fusul orar de toti cei cu care as putea sa povestesc cat imi e de greu… Stiu ca e o faza! Stiu ca trece! Stiu ca-mi va fi dor de ei mici si dulci… Si totusi: vreau un pic de timp singura, sa nu fac nimic, sa-mi aud gândurile… Sunt obosita!… Si nu se va termina prea curand starea asta… Sunt conștienta… Viata merge înainte! Îți Multumesc pentru cuvintele si gândurile bune!

  • Mada spune:

    Buna ziua. Am doi copii si am nevoie de ajutor.

  • Adela spune:

    Buna, felicitari pentru initiativa! am citit ceea ce ai scris si o parte din comentarii si m-am regasit si eu in multe din situatii. Am un baiat de 5 ani jumatate si am trecut prin situatii ca si voi: copilul, sotul, mama, grija permanenta, stresul, frustrarea, etc..nu are rost sa mai intru in detalii ca stiti bine la ce ma refer! Sotul meu ne-a abandonat de 3 ori si tot atatea compromisuri am facut eu in aducerea lui acasa..ca nu cred ca s-ar fi intors de unul singur ca e prea mandru..sau poate ar fi facut-o ..dar ar fi trecut prea mult timp ca sa mai reparam ceva..Si mie mi-a venit sa plec d emulte ori dar nu stiu ce m-a oprit..Ideea e ca am invatat urmatoarele:
    1. Avem nevoie de o bona, care sa ne ajute sa ne facem timp pentru noi(nu pentru sot, nu pentru mama, nu pentru familie ci pentru noi, ca femei, ca oameni care simt si altceva decat griji, griji si iubire neconditionata pentru copil!); asa scapam de sentimentul acela stresant de dependenta de sot, mama, etc si de intrebarea care ne framanta mereu „Ce fac cu copilul cand/daca va trebui sa ..?”
    2. Avem nevoie de ceva de suflet, numai al nostru (gen: un hobby, mici placeri, o scrisoare pe care o pun deoparte pentru mine si o citesc intr-o zi cand am nevoie sa ma regasesc, un desen, o pictura, o impletitura, o mica afacere pe internet, o colaborare cu o firma, habar n-am , ceva in genul!)
    Cam atat. Despre amica ta: eu cred ca ea nu a plecat, de langa copil e tot acolo, zi de zi cu grija, doar ca se zbate cu aceste griji in alta parte..cred ca a plecat de langa ce a devenit copilul ..ca totusi a stat 5 ani langa el..dar cumva interventia sotului in formarea copilului ei nu i-a facut bine si nu a mai putut indura…cred ca trebuie vorbit cui sotul si de la el trebuie sa porneasca incercarea de a o aduce acasa…; sotul meu cand a plecat d elanga noi si l-am intrebat : cum ai putut sa stai fara baiatul tau (Alex) timp de 6 luni, fara sa stii nimic de el…nu a stiut ce sa-mi raspunda insa imi reprosa in alte ocazii ca Alex nu-l asculta, ca nu da doi bani pe sfaturile lui..blamandu-ma pe mine….si i-am spus ca subestimeaza gradul de intelegere in profunzime si observare a lui Alex sua a unui copil in general, ca el observa si intelege comportamentul lui si daca nu da doi bani pe sfaturile lui si nu-l asculta, este vina lui ca nu a stiut cum sa si-l apropie si cum sa se faca respectat in fata copilului prin faptele lui…am scris cam mult ma opresc aici…
    In alta ordine de idei: daca reusesti sa gasesti si cateva bone de incredere, validate eventual de acesti psihoterapeuti dornici sa ajute, ar fi minunat daca ai posta pe blog o lista cu bone de incredere care sa ajute mamele la nevoie

  • supermama spune:

    E important sa stii ca nu esti singura care traieste asta. Si articolul, dar si multe dintre comentariile pe care le-am citit pot influenta destine 🙂 Ma gandesc ca poate ar fi util un grup, (de FB, de ce nu) unde mamele sa discute. Poate fi o solutie temporara pana ajungi la un terapeut – in conditiile in care multe dintre noi abia avem timp sa facem un dus 🙂

  • Anxietate spune:

    Primul pas catre vindecare este sa ceri ajutor. Iar pentru a cere ajutor iti trebuie curaj. Trebuie sa ai curaj pentru a spune celor din jurul tau ca ai nevoie de ajutor. Din pacate, multa lume nu are curaj si prefera sa se inchida in sine si sa sufere in tacere…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *