Iubeşte-l dacă vrei să se facă MARE

Există deja sute de studii care arată că o relație solidă de ataşament între copilul mic şi măcar un părinte are efecte benefice uriaşe asupra dezvoltării copilului, de la structura creierului la viteza de învățare, abilități de adaptare, înțelegere, socializare. Pe scurt, dacă-ți iubeşti copilul şi te comporți în aşa fel încât el vede, aude şi simte asta, sunt şanse mari ca el să ajungă un adult inteligent, echilibrat, afectuos, corect. Atașamentul cu mama e esențial, mult mai important decât investiții în școli bune, meditații, cursuri și ateliere. Explicații științifice sunt destule, rezumatul meu, pe limba noastră, sună așa: dacă cel mic e sigur de iubirea ta în fiecare clipă, el își va folosi timpul și resursele pentru a învăța lucruri despre lume, pentru a evolua, a se adapta, a descoperi, a se juca. Dacă el nu are o relație de atașament sigur cu mama sau tatăl, dacă e mereu în dubiu, dacă simte că e iubit doar uneori (mama mă iubește doar dacă sunt cuminte, dacă mănânc tot, dacă nu plâng, dacă nu are de lucru la calculator etc), va căuta mereu asigurări că e iubit, va testa mereu relația cu mama lui, va face eforturi să mulțumească, în loc să-și folosească resursele pentru a evolua. Am simțit asta înainte să aflu că există studii care îmi confirmă instinctul. Am simțit că cel mai important e  nu doar să-i iubesc pe copiii mei, ci să le și arăt asta în fiecare clipă, să-i țin aproape, să îi privesc în ochi, să-i iau în brațe, să fiu mereu acolo pentru ei, să îi accept, să se simtă iubiți așa cum sunt.

La conferința Dr. Dan Siegel de acum 1 an și jumătate (Dr. Siegel este specialist în neuroștiințe, profesor de psihiatrie), eram cu Ivan la piept, îl plimbam în spatele sălii, să doarmă, avea două luni.

conf dan siegel

Dan Siegel ne-a văzut și a zis: Iată, avem în spatele sălii un exemplu de copil al cărui creier se va dezvolta optim, care nu va avea probleme de adaptare și socializare în adolescență și maturitate. Stă lipit de mama lui, exact acum, în acest moment, creierul lui primește tot ce are nevoie pentru a se dezvolta optim. A fost pentru prima oară când mi s-a confirmat de către un specialist că nu-s nebună să nu mă desprind de copiii mei mici.

Sigur ați mai văzut imaginea asta:

creier de 3 ani

Creierul din stânga aparține unui copil de trei ani care a fost crescut în atașament sigur cu mama lui. Cel din dreapta aparține unui copil de trei ani care a crescut neglijat și abuzat de părinți. După cum vedeți, cel din dreapta e mult mai mic, are multe zone neclare și închise la culoare. Din creierul din dreapta lipsesc practic niște zone esențiale pentru inteligența și empatia adultului în care se va transforma acest copil. Copilul al cărui creier este fotografiat în stânga are șanse mai mici de a deveni dependent de droguri sau implicat în fapte ilegale. Creierul lui s-a dezvoltat la potențial maxim, față de cel din dreapta, care a rămas la un stadiu inferior.

Explicația specialiștilor în neuroștiință este aceasta: dacă mama răspunde cu atenție și blândețe nevoilor copilului său mic, dacă îi zâmbește, îl ține aproape, îl mângâie, îl privește în ochi, îi cântă, îl înconjoară cu iubire, nu-l agresează în nici un fel, nu-l sperie, nu strigă la el, în creierul bebelușului se activează acele gene responsbile de inteligență, empatie, independență, adaptabiliate și se nasc noi și noi celule cerebrale, precum și conexiuni între ele. În lipsa afecțiunii mamei, aceste gene rămân inactive pentru totdeauna, creierul nu creează noi celule, rămâne mai mic și mai inactiv.

80% dintre celulele din creier se formează în primii doi ani de viață, înțelegeți deci de ce este esențială prezența și afecțiunea mamei acum, la început. Ce nu se întâmplă acum așa cum trebuie nu se va mai întâmpla niciodată. Lipsa de afecțiune și atașament din primii ani de viață nu poate fi compensată, recuperată, reparată niciodată.

Vedeți cercul vicios în care ne zbatem? Copiii crescuți fără afecțiune devin adulți lipsiți de empatie care cresc la rândul lor copii lipsiți de afecțiune care cresc în adulți posibil violenți, care își găsesc greu serviciu, duc vieți limitate și triste, fac copii, pe care îi cresc la fel și așa mai departe.

Mai mult, copilul nou născut și bebelușul mic care stă aproape de mama lui, înconjurat de atenția și iubirea ei învață din reacțiile ei să reacționeze la situații noi, stresante, îmbucurătoare, enervante,vesele, triste. El practic învață să-și regleze emoțiile de la ea, privind-o, ascultând-o, mirosind-o, simțindu-i bătăile inimii și temperatura corpului. Hormonul stresului, care este secretat atunci când copilul e despărțit de mama lui, este adevărată otravă pentru creierul bebelușului.

Conform unui studiu realizat de cercetătorii de la Tufts University, la care au participat 45 de perechi mamă-copil, analizate de la naștere până la 7 ani, copiii care au crescut atașați de mamă au demonstrat la 7 ani mult mai multă disponibilitate emoțională decât ceilalți. (Easterbrooks et al 2000).

Un alt studiu realizat în SUA pe copii de 9-11 ani a arătat că cei crescuți atașați de mamă, cu mare disponibilitate din partea ei în primii ani de viață, „sunt mai optimiști, se descurcă mai bine la  școală și își gestionează mai bine emoțiile” (Kerns et al 2007).

Țineți copilul aproae de sufletul, pielea, ochii și inima voastră, mai ales în primii ani de viață. Așa îi oferiți acces la potențialul lui maxim. Iubiți-l și arătați-i asta clipă de clipă. Și va crește frumos, drept, bun, blând, așa cum sigur vă doriți.

Sursa foto articol: Telegraph.co.uk

Sursa foto preview: copil iubit via Shutterstock.com

42 Comments

  • CR/ST/AN spune:

    Exista studii efectuate pe soricei, in Statele Unite (Gabriel Corfas & Manabu Makinodan of Harvard Medical School), puii tinuti in izolare un timp suficient de indelungat si apoi mutati in colectivitate au reactionat practic antisocial, exhibau lipsa acuta de memorie, s-a constatat ca nu li s-a dezvoltat mielina in creier suficient, stratul era mult mai subtire fata de soriceii martor, cu precadere in cortexul prefrontal, responsabil de asimilarea cunosterii si personalitatea individului, astfel incit diferentele neuronale erau vadit vizibile.

    Asa cum stiti, diferenta ADN-ului intre un om si un soarece este de doar 2,75% in favoarea omului.

    Similitudinile cu dezvoltarea creierului copiilor sunt socante, exista un studiu ce m-a marcat, efectuat pe orfani din Romania si, arata clar cum lipsa dragostei, izolarea, lipsa emotiilor, regimul draconic din orfelinatele romanesti, lipsa comunicarii cu cei foarte mici le reduce masiv sansele ca adult. Primii 2 ani din viata sunt decisivi, chiar daca se intervine apoi, prin infiere, desi apare o imbunatatire majora, creierul bebelusilor abandonati sau rau tratati, agresati, nu ajunge neuronal sa fie la fel de dezvoltat cu al copiilor crescuti in familii normale.

    Studiul se numeste „Variation in neural development as a result of exposure to institutionalization early in childhood”
    Margaret A. Sheridan, Nathan A. Fox, Charles H. Zeanah, Katie A. McLaughlin, and Charles A. Nelson III.

  • Mihaela spune:

    Cred ca e o diferenta intre copii abuzati si pur si simplu nerasfatati.

    Unele mame poate nu au energia, timpul, si de ce sa nu o spunem, inclinatia sa ii tina mereu in brate. Asta nu inseamna ca vor deveni oameni incompleti copiii lor.

    • Printesa Urbana spune:

      Sa stii ca nu mi-am pus niciodata problema ca ar fi nevoie de o anumita inclinatie sa iti tii copilul in brate. Eu ma gandesc ca daca il iubesti, vrei sa-l tii in brate cat mai mult, nu? Si cat e foarte mic, si el vrea si are nevoie mai ales de asta.

    • Oana spune:

      Din pacate sa stii ca eu am in preajma o mama care nu are deloc rabdare cu copilasii ei, ii aude plangand dar ea sta mai departe linistita si face ce are de facut, ii aude strigand-o si nu merge la ei … Mie mi-e greu sa inteleg lipsa de empatie cu propriul copil, dar ea imi spune ca pur si simplu se enerveaza cand micutii plang si nu poate sa ii aline, iar acum de cand sunt insarcinata cu al doilea imi spune ca pe primul trebuie sa il las deoparte, sa se ocupe altcineva de el. Mie mi se pare trist.

    • Copila blonda spune:

      Asta cu tinutul in brate e o discutie in care mai bine nu te bagi. Parerile (mamelor) sunt foarte impartite. Si stii cum e, degeaba exista studii, cu o convingere a unei mame nu te pui! Ca te ia Hantatarulnetului.

    • Monica spune:

      Totusi ce inseamna copil rasfatat? Si copilului meu i se zice ca e rasfatat si nu pricep de ce. Pt ca nu strig? Pt ca il pup nonstop si ii zic ca il iubesc? Pt ca are voie sa umble peste tot in casa atata vreme cat nu se raneste sau strica ceva ce e f scump de inlocuit?
      A ajuns iubirea si dragostea sa fie considerata rasfat. E tare trist sa gandesti asa. Ar trebui sa fie o normalitate pana la urma.

    • Robo spune:

      din cate am citit eu, un copil poate fi numit „rasfatat” daca este egocentric, se comporta nerezonabil si are o toleranta scazuta la frustrare (adica nu suporta bine intarzierea gratificarii).
      am mai citit ca termenul asta nu se aplica copiilor foarte mici (infant), adica nu poti sa rasfeti un bebelus – trebuie sa-i dai cat de multa atentie si dragoste poti.

      dar daca ai un copil de 5 ani care se tavaleste pe jos si face o criza pentru ca nu primeste exact in momentul ala ceva, atunci ala e un copil rasfatat.

      cred ca cea mai sigura cale sa obtii un copil rasfatat este sa nu stabilesti limite.
      nu cred ca iubirea in sine poate duce la rasfat, dar depinde ce face parintele in numele acelei iubiri.

    • elisa claudia spune:

      Formidabil, de cate ori vad:”ROBO”,niciodata nu gresesc:un raspuns detaliat,logic,aproape exhaustiv!:)

    • Nicoleta spune:

      Nici macar copilul de 5 ani descris de tine nu cred ca e rasfatat ci are o nevoie (de atentie, de afectiune) ne-implinita sau o acumulare de frustrari pe care nu stie cum altfel s-o elibereze (fenomenul fursecului rupt explicat de Aletha Solter). Inainte de a pune eticheta de ‘rasfatat’, trebuie sa ne intrebam ce-i lipseste copilului respectiv? Poate a fost ignorat in ultimele cateva ore, poate trece prin stresul adaptarii la viata cu un fratior mic, poate a avut o zi cu multe evenimente si e obosit…
      Nu exista copil rasfatat, ci doar parinti care nu stiu sa isi inteleaga odraslele. Rasfatul sau comportamentul ne-dorit al unui copil nu are treaba cu limitele.

    • dojo spune:

      Mihaela, nu e rasfat. Copilul foarte mic are NEVOIE de tine, parintele lui. Mi-am luat si eu destule comentarii ca is mereu cu fata in carca, desi, culmea, eu nu am purtat-o cat a purtat Ioana copiii de pilda, dar sunt absolut mereu la dispozitia ei. Vorbim, ne jucam,o pup de un catraliard de ori, o iau in brate de cate ori cere etc. Este drept ca asta vine cu o mare incarcatura pentru mine, pentru ca mai am si casa, plus afacerea mea online, dar am gasit cumva timp de toate. Lucrez pe net dupa ce adoarme (cam 2-3 ore pe zi, ca dupa aia pic si eu in bot de somn), fac mancare cand se mai invarte a mica prin zona sau sta ta-su cu ea, daca e acasa, gatesc chestii simple si rapide, facem multe impreuna (pus rufe la spalat, la uscat etc.)

  • shoricut spune:

    Articolul este foarte bun.
    Insa am o obiectiune referitoare la aceasta fraza, prea categorica:
    „80% dintre celulele din creier se formează în primii doi ani de viață, înțelegeți deci de ce este esențială prezența și afecțiunea mamei acum, la început. Ce nu se întâmplă acum așa cum trebuie nu se va mai întâmpla niciodată. Lipsa de afecțiune și atașament din primii ani de viață nu poate fi compensată, recuperată, reparată niciodată.”

    Nu cred ca „niciodata” trebuie sa fie folosit asa categoric. Niciodata sa nu spui niciodata 🙂

    Cunosc doua fetite care au fost adoptate (de familii diferite), una a fost adoptata la 4 ani, cealalta la 2 ani si ceva. Asadar, ambele au fost lipsite in primii ani de o mama iubitoare, de afectiune, de ingrijire corespunzatoare, de cineva care sa le invete diverse lucruri, sa le explice etc.

    Dupa adoptie, cand au inceput sa primeasca MULTA dragoste, ambele au inflorit pur si simplu! Din niste fetite care nu stiau nimic, ca nimeni nu le invatase nimic, nici macar culorile, acum au ajuns sa fie primele in clasa. Cea care a fost adoptata la 2 ani si ceva este plecata in Anglia cu parintii ei (sunt romani, dar au emigrat la 1 an dupa adoptie) si este cea mai buna din clasa (desi trebuie sa vorbeasca in limba engleza!). Ambele fetite sunt fericite, vesele, se vede asta atunci cand le intalnesti. Dar e adevarat ca si parintii lor adoptivi sunt niste oameni extraordinari care le-au oferit multa, multa dragoste.
    Vazand cele doua fetite cu ochii mei, acum sunt sigura ca (,) copiii pot recupera daca sunt iubiti.

    Ar fi fost interesant daca acel computer tomograf ar fi fost repetat dupa ce copilul din dreapta ar fi primit multa dragoste. Sunt sigura ca imaginea cu cele doua creiere ar fi fost diferita in acest caz.

    • Crina spune:

      E prima data când comentez aici, dar sunt total de acord. Cred ca prin multa iubire, ne putem recupera în întregime după traumele suferite. Omul este o ființă minunata și complexa. E important sa avem încredere și sa speram ca nimic nu este pierdut definitiv.

    • Oana spune:

      Și noi am adoptat o fetiță când avea 2 ani și 2 luni și vreau să cred că perioada în care nu a fost a noastră nu și-a pus amprenta pentru totdeauna asupra personalității ei. Este fetița noastră deja de 3 ani și, zic eu, este la fel de adaptată, dezvoltată, isteață, frumoasă ca un copil care a fost iubit și ținut aproape de mamă din prima clipă. Singurul meu regret este, într-adevăr, că nu am cunoscut-o când era doar un bebeluș.

    • Bea spune:

      Oana, ma-nclin pentru gestul vostru! Sa fiti sanatosi si fericiti impreuna! <3

  • Dan spune:

    O sa adaug si eu o mica doza de reality check aici:

    – studiile legate de dezvoltarea creierului copiilor sub influenta factorilor de mediu dateaza cam de la inceputul anilor ’90 insa au fost in general ignorate de comunitatea stiintifica pana dupa anul 2000. E vorba de „modificari adaptive”, practic copilul „se pregateste” sa devina un adult potrivit pentru mediul in care creste – mediu care poate insemna de la foamete/razboi pana la oportunitati/meritocratie cu toate nuantele intermediare.

    – supravietuirea speciei umane a insemnat tot timpul „economisirea resurselor”. Pur si simplu, pana in epoca moderna in societatile occidentale, nu au existat resursele pentru „attachment parenting”. E vorba de oportunitatile puse la dispozitie de societate; ca premiant si absolvent de facultate nascut acum 30-40 de ani, acum exista – poate nu pentru toti, dar pentru multi – slujbe bine platite care pot fi obtinute pe o baza meritocratica si care asigura o viata implinita, cel putin material. Cineva nascut cu 25 de ani inainte (gen in 1950 sa zicem), cu premii si diploma de facultate, s-ar fi „luptat” cu toti pilosii pentru o repartitie mai buna. Altcineva, nascut cu 50 de ani inainte (gen 1925), cu premii si facultate, ar fi facut probabil o cura de „Gherla” si una de „Canal”. Cu 75 de ani inainte (1900) oportunitatea de a urma mai mult de 5 sau 7 clase pur si simplu nu ar fi existat. Iar cu mai mult de 100 de ani in urma poate ca oportunitatea de a urma vreo scoala nici nu ar fi existat, daca nu te nasteai in familia potrivita / erai prea departe de vreun centru urban sau daca erai femeie.

    In concluzie, sa nu uitam ca astfel de articole – si faptul ca putem sa ne crestem copiii asa – se datoreaza unor oportunitati, unui mediu social potrivit. De care, intr-adevar, ar fi extrem de rau sa nu profitam.

    • Anca spune:

      Foarte bun comentariul Dan. E clar ca si acum sunt multi parinti care nu au acces la informatie, nu accepta o alta parere, asa ca genul acesta de articol si de blog este pentru o anumita categorie sociala. E drept ca poti sa ai un anumit instinct, sa tratezi copilulcu respect si iubire si daca nu castigi foarte bine. Am vazut si astfel de cazuri. Dar e clar ca atunci cand iti permiti mai multe, ai timp de auto cunoastere si dezvoltare personala.

    • Nicoleta spune:

      Mi se pare ca din contra, ‘attachment parenting’-ul isi are radacinile in societatile traditionale, in care proaspata mamica trebuia sa se ocupe in continuare de casa si de restul copiilor, chiar daca abia nascuse, restul femeilor din comunitate fiind la randul lor prinse in tot felul de activitati. Solutia cea mai la indemana? Purtarea bebelusului. Plus diferenta intre „child-centered-parenting” (pe care o avem multi dintre noi, proaspetii parinti moderni) si ‘non-child-centered-parenting’ (in societatile traditionale de care ziceam mai sus).
      Asadar, ‘astfel de articole’ de fapt ne intorc in timp, la tipul de parenting in care isi cresteau copiii stramosii nostri. Parenting care a fost distrus sistematic de perioada comunista in care femeia trebuia sa se intoarca ‘in campul muncii’ la 3-4 luni ale copilului, asadar copilul bineinteles ca nu avea nevoie de atentia si apropierea mamei, putea fi crescut foarte bine de orice strain de la cresele saptamanale, trebuia invatat de mic sa adoarma singur (lasat sa planga in patut pana la epuizare), nu cumva sa fie prea mult luat in brate pt ca ‘se-nvata’, laptele praf era mai bun decat cel matern, diversificat de la 3 luni, etc.

    • Daira spune:

      Cata dreptate ai Nicoleta.

    • Dan spune:

      In clasa a 12-a la filosofie am avut o lucrare de control; subiectul imi scapa acum, insa stiu sigur ca am sustinut (cu mintea de la 18 ani) ca integritatea judecatii mentale este complet independenta de starea fizica a individului. Profesorul mi-a zis direct ca aberez, ceea ce era, recunosc acum, perfect adevarat; nu ai cum sa ai o viata complet implinita si sa cresti niste copii fericiti in conditii (sa ma exprim asa) sub-optime.

      O femeie „traditionala” avea o viata ingrozitoare dupa standardele de azi – faptul ca nu avea curent electric adica frigider etc e un detaliu – dar nu avea niciun control asupra propriei vieti sexuale, adica asupra numarului de sarcini. Cum sa crezi ca nu isi forta si cate un avort spontan cand avea deja pe cap 3 copii sub 5 ani? Fara niciun fel de acces la servicii medicale, punandu-si viata in pericol.

      De-aia zic, noi in 2016 ne bucuram de copiii nostri fiindca *avem cum*. Avem conditiile, viata potrivita pentru asta!

  • O mama spune:

    Si acest atasament se numara in nr de ore petrecut cu ei? Pt ca tu ai spus ca nu te desparti deloc de ai tai copii. Intreb pentru ca majoritatea mamelor nu ne permitem sa stam acasa cu ei, 8-10h stam la serviciu. Din nou, o mare parte din mame nu isi permit sa stea toti cei 2 ani legali acasa cu copilul (pt ca nu mai au la ce sa se intoarca, asta e, societate de cacao) si ca atare, in primii 2 ani de viata nu vor sta mereu in bratele noastre. Tu consideri ca acesti copii ai mamelor care se intorc mai repede la serviciu vor deveni adulti cu probleme? Sunt chiar curioasa pt ca nu am atat de mult timp sa ma uit pe toate aceste studii pe care tu evident te-ai uitat pentru acest articol si sincer, nu sunt convinsa ca inteleg mesajul pana la capat.

    • dia spune:

      Calitatea timpului cu puiul contează. E ireal sa spui ca daca nu stai lipit de el 24 de ore nu o sa ajungă bine in viața. Chiar e.. In primele luni e un pic diferit si daca poti sta acasă cu el e foarte bine. Oricum, diferența e majora intre un copil abuzat si un copil la care mama ii merge la servici 10 ore pe zi si el in timpul asta sta cu tata sau bunicii. Nu vad problema in cazul asta si iar mi se pare ca facem un lucru mult mai mare decat este. In vest nu își permite nimeni sa stea cu anii acasă si asta nu inseamna ca toți copiii crea deprivati de dragoste, hai sa fim serioși. Contează cum petreci timpul in care stai acasă. Sper ca nu crede nimeni ca daca nu sta casnica acasă, creierul copilului va fi ca in imaginea din dreapta, care e de abuz extrem. Eu cred de asemenea ca mesajul pe care il transmitem unui copil prin cariera pe care o avem poate sa fie foarte benefic.. Dar fiecare se descurca cum poate. Eu nu as renunța niciodată la job-ul care il sa stau acasă pentru ca pur si simplu nu as vedea rostul dupa prima perioada din viața copilului si chiar nu cred ca fiind acasă as fi mama mai buna, mai dedicată, bă din contra.

    • O mama spune:

      asa ma gandeam si eu, ca intr-adevar concediu de maternitate de 2 ani ca in Romania nu se da nicaieri in Europa si ar fi ciudat sa consideram ca sunt niste distrusi toti ceilalti pt ca nu sta mama lor cu ei tot timpul in primii 2 ani.

    • dia spune:

      Si sa nu uitam de studiile pe care psihologii romani le scot, cum ca 50% din copiii din Romania sunt afectați de anxietate si depresie. In condițiile in care majoritatea mamelor stau acasă cel puțin un an. De aici si concluzia, din nou ca si daca stai acasă asta nu înseamnă ca ii arați mai multa dragoste copilului. La fel cum o mama care lucrează nu ii arata mai putina afecțiune… Din nou, vorbim dupa primele luni de viața. Calitatea timpului petrecut, nu cantitatea e ce contează. Unde sunt lucrez cu un psiholog ai carei gemeni au fost duși de la 8 saptamâni la day-care( un pic diferit de day-care din Romania). Ambii părinți in domeniu medical, concediu de maternitate de 2 luni, fara familie aici, asta a fost singura alternativa. Oricum, gemenii au acum 4 ani, au crescut foarte frumos fara umbra de „abuz” ca părinții nu au fost cu ei cele 8-9 ore pe zi. Si aici asta e realitatea. In Romania multe din femeile ce aleg sa rămână acasă dupa 1-2 ani de maternitate nu au un job care le aduce multa satisfacție si atunci vad statul acasă si ca pe o portița si daca sunt norocoase pot începe si ceva afacere de acasă. Dar din nou, asta nu le face mame mai dedicate….

  • Mira 2 spune:

    Mama mea a fost o carieristă, şi am fost întotdeauna mândră de ea. Nu-mi pot imagina cum ar fi fost dacă ar fi fost casnică.
    Acum, când nu mai este de câteva zile, realizez că cea mai mare dovadă de iubire este educaţia pe care mi-a dat-o. Respectul pentru familie, învăţatură şi muncă. Prin exemplul personal. Chiar daca a stat cu mine 3 luni acasă şi nu m-a ţinut cine ştie cât în braţe.

    • O mama spune:

      Mira, si mama mea este la fel dar nu pot spune ca nu m-am simtit iubita. Am fost si sunt f atasata de mama mea. Dar nu a petrecut fiecare clipa cu mine, ba chiar de la 1-2 ani am fost la bunici. De asta si intreb, ce spun deci aceste studii pentru ca sincer nu sunt convinsa ca am inteles mesajul. Multumesc!

    • Ioana spune:

      eu cred ca e important cum percepe fiecare individ. eu am stat la bunici pana la sapte ani si am simtit lipsa alor mei. ca nu mai spun ca dupa sapte ani am simtit acut lipsa bunicilor.
      eu nu mi as lasa copilul cu bunicii pt o lunga perioada de timp, bineinteles in conditiile in care as avea cum sa fac acest lucru.

    • Printesa Urbana spune:

      Pai, eu cred ca e destul de evident din explicatii, copilul invata sa traiasca experimentand reactiile mamei intr-un spatiu sigur oferit de ea, deci e vorba despre calitate SI cantitate a timpului petrecut impreuna.

    • dia spune:

      Da, sunt de acord, cand spun ca e vorba de calitate si nu atât de cantitate ma refer ca mama sa nu fie plecată cu săptămânile sau copilul de o luna sa fie predat in grija altor rude 24/24. Cele 8 ore de lucru nu se aplica aici.

  • Corina spune:

    Imi pare rau sa vad ca incepeti o dezbatere ca cea cu masina de spalat…(vai, cum speli doar 2 masini de rufe pe saptamana, nu 3-4-5-8?? 🙁 )
    Eu apreciez genul asta de articole si nu le iau atat de dramatic. Ioana vrea sa zica sa nu plecam la piata fara copii, sau la cosmetica sau la serviciu daca e cazul. Ideea este sa le oferim TIMP, iubire, afectiune, atat cat ne permite ritmul vietii noastre, normal.
    Sa nu tipam la ei, sa nu ii bruscam, sa nu ii amenintam sau sa ii lovim sau sa le vorbim urat etc.

    Cand suntem cu ei sa le dedicam cat mai mult timp de calitate, sa le oferim dragostea si atentia noastra atunci cand ne-o cer si nu numai

    Haideti sa nu mai fim rai si sa vedem lucrurile bune si frumoase!

    • Corina spune:

      Corectare: Ioana NU vrea sa zica sa nu plecam la piata, la cosmetica etc.

      Asta inseamna multitasking, mai mancam si litere sau cate un cuvant mai mic 🙁

    • Monica spune:

      Exact asta am inteles si eu. Poti sa fii o casnica descreierata, sa urli si sa iti bati sau certi copiii non stop. Caz in care cred ca copiilor le ar fi mai bine daca ai lucra putin.

    • O mama spune:

      Imi pare rau ca ai considerat asta, nu consider totusi ca sunt „rea” pt ca am vrut sa inteleg acest articol. Nu toate ne regasim in trairile si experientele Ioanei cum nici ea nu se regaseste in ale noastre si este normal.

      Eu cu mintea mea obosita am vrut doar sa inteleg exact daca aceste studii se refera la calitatea timpului petrecut cu copilul sau cantitatea+calitatea, pt ca asa cum am spus, nu toate putem sa stam acasa 2 ani in concediu de maternitate sau sa lucram de acasa.

  • Madalina spune:

    Buna Ioana, stiu ca nu are legatura cu acest articol dar nu gasesc pe blogul tau articolul despre cei 30 de copii care vor sa mearga la Disney on ice la Paris. Am vazut ca aveai informatii despre cum putem sa ajutam. Multumesc.

  • Rox spune:

    Mie nu-mi plac articolele astea extremiste. Ca și cum n-ar exista decât două variante: ori îl neglijezi si-l abuzezi și iese un inadaptat ori îl ții agățat de tine la propriu și la figurat și iese model de empatie și afecțiune. Eu nu cred în așa ceva.
    Poți sa fii o mamă foarte bună chiar dacă uneori simți nevoia sa petreci timp tu cu tine fie ca e la un salon sau la o cafenea. Copilul nu va fi distrus pe viață.
    Părinții copiilor pot ieși în doi la o cină sau la un film fără ca ăsta sa ducă va traume de abandon pentru cei mici.
    Articolele de genul ăsta nu fac decât sa sadeasca dubii în sufletul mamelor mai influențabile care ajung astfel să se simtă vinovate dacă fac ceva singure sau doar cu soțul, fără copii. Sau ajung sa nu mai știe altceva decât copil-copil copil-copil.

    Ar fi interesante niște articole pe tema „de ce / cum ajunge o femeie sa nu-i mai pese de ea, de cuplul format de ea cu soțul ei, de prietene.”

    Nu mă refer aici la Ioana, neapărat, știu femei în realitate în situația asta și recunosc ca nu înțeleg.

  • Petcu Irina spune:

    Orice mama isi va iubi copilul indiferent de situatie (sper si tind sa cred acest lucru) si isi va face mereu timp pentru ei , de a le oferi o educatie si o crestere sanatoasa , iar acel copil va „creste” sanatos .

  • Love me tender, Love me true, never let me go spune:

    Eu ma apropii de 40 de ani. Cat sunt eu de matura, responsabila, incercata de viata – ei, bine, cand ma cuibaresc la pieptul Omului, uit de toate grijile. Daca ma si strange un pic dragastos si imi pune o ventuza unde nimereste, chiar si in ochi sau in ureche, sunt topita. Am calatorit in locuri minunate, dar nicaieri nu m-am simtit ca acolo, la piept de om drag.

    Nici Omul nu e mai breaz. Sta ca un motan sa-i masez spatele si sa-l mangai. Pufaie agale, adoarme ca un prunc, nu va zic ce figura multumita afiseaza.

    Si daca asa simtim noi, ditai oamenii, oare ce simte ghemotocul ala de omulet care se prinde de tine ca o maimutica?

    Dupa ani grei, asteptam un copil. O sa-l iubim si o sa-l tinem la pieptul nostru, in brate, in marsupiu, nu pt ca asa zic studiile, ci pentru ca asa ne zice sufletul.

    Recunosc, eu sunt mai pofticioasa din fire, deja salivez la gandul de meniu special de Paste: obrajori dolofani, copanele crete, talpite rozalii… 🙂

    Sa avem copii sanatosi si sa avem viata lunga, sa ne bucuram de ei, sunt darurile cele mai de pret pecare le putem primi!

  • Ana spune:

    Într-adevăr, toți avem nevoie de dragoste, cu atât mai mult copii care sunt în etapa vieții în care se dezvoltă nu doar din punct de vedere fizic, ci și afectiv și emoțional. Mulțumim pentru articol!

  • Mirona spune:

    Ca sa raspund intrebarilor despre ce inseamna un copil rasfatat. 🙂 Parerea mea, of course.
    In momentul in care parintii nu vor / stiu / pot sa raspunda nevoilor afective si emotionale ale bebelusului, vor incerca sa compenseze altfel. Ca sa o spun pe aia dreapta, vor incerca sa-i inchida gura cu ceva.
    Eu cred ca de aici incepe totul… Momentele alea cand copilul tau plange pentru ca pur si simplu vrea sa fie aproape de tine, tu il refuzi si apoi cumva te atinge un sentiment de vinovatie si incerci sa compensezi material. Si uite asa se creeaza o obisnuinta. Si el ajunge sa inteleaga ca bratele tale nu sunt pentru el, dar portofelul da.
    Apoi apropo de limite. La fel. Daca tu pur si simplu tu vrei liniste si il lasi sa faca orice numai ca sa nu trebuiasca sa stai cu el, sa-l bagi in seama si sa-i oferi alternative, normal ca va intelege ca are voie.
    Asa ca eu cred cu tarie ca fix un copil care nu e tinut in brate cand are nevoie devine rasfatat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *