Regăsirile noastre cu zgomot

E lege: când ajung cu Sofia acasă de la grădi, se declanșează războiul stereo. Vă povestesc ce-am pățit ieri, dar scenariul e același aproape zilnic, pentru că Sofia adună mult dor de mine și emoții înfrânate la grădiniță, Ivan e nerăbdător să ne vadă, și pe sora lui, dar și pe mine, amândoi mă vor doar pentru sine și se naște scandalul.

Ieri, trează de la 6, plecată de acasă de la 7, nemâncată, nebăută, intru cu Sofia în casă la 5 după-amiaza. Ivan aleargă spre noi bucuros să ne vadă, pe mine nu mă mai văzuse din seara precedentă, era topit de dor și nerăbdare. În mână ținea un furtun pe care tatăl lui îl folosește la acvariu. Începe să îmi explice grăbit cum schimbă el apa la pești. Sofia îi cere imperativ furtunul, Ivan o refuză. Sofia răcnește la el ca un leu furios, Ivan se pune pe urlat de spaimă că a strigat soră-sa la el. Imediat se pornește și ea, nervoasă că el a reușit să urle mai tare.

Eu stăteam în fund lângă ușa de la intrare, cu poșeta răsturnată, cu tenișii încă în picioare. În dreapta, Sofia urla fix în urechea mea. În stânga, Ivan urla în cealaltă ureche a mea. Vă spun sincer, eram atât de epuizată încât mă bucuram sincer că măcar toate astea se petrec cu mine stând jos, dacă doamne ferește ăștia doi urlau în capul meu în timp ce mă plimbam cu ei în brațe? Am stat așa câteva minute, să-mi adun mințile. Proces dificil, cu 200 de decibeli stereo în capul meu nemâncat și nebăut de 11 ore.

Lacrimi multe curgeau pe fățucile lor roșii, îmi era milă de ei, îi înțelegeam perfect pe amândoi, dar nu găseam nici o cale să instig niște liniște. Am încercat timid:

– Sofia, vrei musai furtunul acum?
– Daaaa!
– Ce ai vrea să faci cu el?
– Să mă prefac că schimb apa la peeeeești.
– Ivan, Sofia ar vrea să schimbe și ea apa la pești, îi dai furtunul?
– Nuuuu!
– Mai ai treabă cu el?
– Daaaa!
– După ce termini, i-l dai și Sofiei?
– Dau.
Perfect, zic, hai c-am dres-o. Sofia deja nu mai urla. Îi pup pe amândoi pe rând, apoi Sofia smulge furtunul din mâna lui Ivan, care, evident, se pune pe urlat. Îi explic din nou Sofiei că nu smulgem lucruri din mâna altui copil, inclusiv din cea a fratelui, îi iau elegant furtunul și i-l returnez lui Ivan, care tace, la fix, pentru că începe să urle Sofia.
– Nu vreți să facem altceva împreună, toți trei?
– Nuuuu, urlă amândoi, iar eu îmi zic: lasă că nu e așa rău, mi s-a încălzit și gresia sub fund, cu puțin noroc, ațipesc un pic până termină ei circul.
– Bine, zic, atunci eu mă duc să mănânc niște somon și voi puteți să plângeți aici pe tema furtunului cât doriți. Și dau să mă ridic, sincer, îmi era teribil de foame
– Aș dori și eu niște somon… șoptește Sofia, ștergându-și mucii.
– Aut? întreabă Ivan, dornic de niște somon cu iaurt.
– Punem și iaurt!
– Daaa, mami! râde ăsta micu. Sofia e deja pe scaun la masă, cu furculița în mână. Furtunul rămâne pe gresie, nu-l mai vrea nimeni.

Mâncăm, apoi ieșim la plimbare. Nici c-am mai auzit urlete pe seara cu pricina, armonie și veselie până ne-am prăbușit toți în paturile aferente. Și m-am obișnuit, rare sunt după-amiezele când nu urlă nici unul la revenirea noastră acasă. Plânsul ăsta le face bine, îi ajută să se descarce, să se simtă acceptați, tare mă mai speriam când era Sofia mică și se mai înfuria pe ceva, acum însă plânsul ăsta de nervi e al șaselea membru al familiei (după pisică).

Mi-ar plăcea și mie să fac așa, să strâng din pumni și să urlu la doamna de la poștă când, după 20 de minute de stat la coadă, îmi spune că nu la ghișeul ei trebuia să stau. Iar ea să mă privească duios și să-mi spună că înțelege frustrarea mea.

Sursa foto: copil plângând via Shutterstock.com

shutterstock_379257418

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4218

31 comentarii

  1. La noi aproape in fiecare zi e cate-o repriza de circ din ăsta, nu mai fac asa mult caz cum faceam la inceput . :)) L-am invatat pe cel mai mare sa ofere alternative, sa propuna variante, sa negocieze. Uneori functioneaza (adica isi rezolva singuri problemele) alteori nu (adica intervin eu, la cererea lor sau a unuia dintre ei, cand cel mic nu vrea s-auda variante).

    Pe moment era atat de stresant ca simteam sincer ca ajung la limite, ca nu aveam habar cum sa procedez, sa nu se simta unul di ei nedreptatit, dar acum stiu ca la fel de repede le trece, acum stiu ca si asta ii pregateste pt viata, ca si asta ii ajuta in insusirea unor trasaturi importante.

    Eu am doi baieti si probabil e mai „dur” conflictul. Sau poate nu. :))

  2. Am ras copios. Si al meu copil a inceput episoadele de urlat (1.7 ani). Suntem in concediu in Romania. Dupa un drum de 2500 km cu masina, plus schimbat locul si oamenii, copilul a inceput sa-si exprime frustrarile, iar pe mine ma afecteaza mult acest lucru. Multumesc pentru clipa de relaxare.

  3. Foarte bine pică articolul tău pentru viitorii părinți de doi copii mici! 😉 cred ca e important sa ne dam seama ca situațiile astea sunt normale si se întâmpla in toate casele cu copii mici. Pentru mine e foarte greu de acceptat plânsul copilului, ma străduiesc mereu sa il opresc cât mai repede si constat ca poate nu asta ar fi cel mai înțelept lucru de făcut.

    • Nu stiu daca suferinta provocata de existenta fratelui/surorii este chiar benefica. Iar in unele cazuri situația nu se ameliorează niciodată.

  4. Foarte fain articolul!

    Asa rau imi pare cand uneori nu am rabdarea necesara si ma enervez, ma supar. Toata ziua sunt deprimata dupa aceea si abia astept sa o revad sa imi cer iertare si sa o tin in brate sa o pup.

    Si eu astept plansul ei ca pe cea mai mare comoara. Cand o vad obosita, frustrata, nimic nu-i convine, zic in sinea mea, doamne cand vine plansul acela binefacator, dupa care toata lumea este fericita?

  5. Doamne, cat de amuzant stii sa descrii toata situatia! 🙂

    P.S. Ce bine ca ai scos butoanele de like/dislike, erau un asa, un fel de a ne injura intre noi printre randuri! 😛

    • :)))). era aiurea pentru ca se dadeau dislikuri aiurea, la comentarii absolut normale si decente .

    • Mie imi placea cu likeuri pentru ca nu puteam citii toate comentariile, le citeam doar pe cele cu mai multe likeuri 🙂

      Dar sunt de acord ca se dadea dislike aiurea in tramvai.

    • Mie imi pare rau ca nu mai am optiunile de like si dislike. Era mult mai rapid sa imi exprim aprecierea sau dezaprobarea. Eu nu inteleg de ce lumea e asa sensibila la dislike-uri.

  6. DA, cunosc planasul stereo..am avut parte de el dar acum e f rar, ai mei au 4.6 si 6.7 ani..

    Si la noi somonul e cheia succesului, fie el gatit in cuptor sau mai rar, fume..
    Tu de care le dai la copii?

  7. Ah 🙂 e reconfortant cumva sa aud ca nu e numai la noi asa :)) cateodata cred ca vecinii onsa cheme protectia copiilor sau ca nu cred niste nebuni :))

  8. Offf, te imbratisez! E teribil de greu sa gasesti resurse sa aculti plansul copiilor dupa o zi epuizanta! E doar o perioada, o sa treaca! Putere si ceva alcool! 😀

  9. Deci sa stiu ce ma asteapta pe viitor, deoarece in vara aceasta sper sa ma fac un bebit ca sa aibe fetita mea cu cine sa-si descarce energia!

  10. Pot rasufla usurata, am crezut ca doar la noi e asa, la întoarcerea de la gradi cu cea mica, cate o repriza sau mai multe de plans sau de tipat. Dupa aproape 9 ore de stat departe de noi incerc sa/i ofer cat mai multa atentie. Are un frate, dar e prea mic (4 luni) acum ca sa aiba ceva de impartit cu el. Nu stiu cum e la voi cu vecinii, la noi sunt putin deranjati, chiar daca la rândul lor au si ei copii cu 2, 3 ani mai mari decat fetita noastra.

  11. Nu cred ca exista familie cu copii in care sa nu existe zilnic astfel de episoade zgomotoase. eu le vad ca un fel de repercusiune a perioadei in care traim: servicii stresante, orase aglomerate etc. Eu recunosc ca dupa ce am citit cartea aceasta despre care am si scris ( https://jurnalulcopilului.com/2016/02/29/mami-citeste-lacrimi-si-crize-de-furie-aletha-solter/) am constientizat cat de important e sa acceptam ca si copiii nostri sunt stresati, indiferent de varsta pe care o au.

  12. Eu încă n-am doi copii dar imi inchipuiam ca daca le spui ca primul care ia jucaria se joaca.. se rezolva toate.. dar e mult mai greu de atat

    • Aha… teoretic, asta e regula: cine a avut jucaria primul acela se joaca. Dar crezi ca te mai aude cineva cand se pun pe urlat? … nu mai e nimeni rezonabil si nu te mai intelegi cu niciunul. Si apoi sa vezi cum isi dezvolta strategii: se duc la toaleta si isi iau jucaria cu ei ca nu cumva sa o lase din mana pt ca atunci o pierd, deh .. s-a intamplat. Sau se duc la spalat de dinti cu arsenalul dupa ei. Si fereasca sfantul sa se apropie celalalt de „comoara” ca e cu tambalau. Si daca nu ar avea tona de jucariiiiiiii…. dar tot capra vecinului e mai roza. La gradinita au alta regula, pe aproape de cea de acasa: ai jucaria primul, te joci, dar dupa 10 minute trebuie sa cedezi jucaria si sa iti gasesti altceva. E valabil si pentru leagane, balansoare, bobycar. bicicleta etc. atunci cand sunt afara. Acasa nu a fost nevoie de regula astfel extinsa, de cele mai multe ori, cel care avea jucaria se mai joaca putin iar celalalt isi pierde intersul, se resemneaza, nu il mai intereseaza, chiar daca jucaria e libera.

      Si eu tot cu 2 copii, de 3 si 5 ani.. si credeam ca numai la mine sunt scene de genul. M-am mai linistit, suntem normali :))).

    • Am uitat sa aduag ca ai mei au inceput cu : ” Nu mai sunt prietenul tau!!” „Nu ma mai joc niciodata cu tine!” „Nu iti mai dau niciodata din jucariile mele!”. Seara, cand trebuie sa se duca la culcare, sa vezi ce frumos se joaca impreuna (vorba ceea: interesul poarta fesul). Uneori, amanam ora de culcare tocmai pentru ca imi e prea drag sa ii vad si nu imi vine sa ii intrerup. Ma intreb de unde au invatat caci pe noi nu cred ca ne-au auzit cu astfel de vorbe.

  13. Pilda povestii: food can solve 99% of our problems! :))))))
    It.s such an understimated solution :))

    Foarte amuzant postul, Ioana! M.am amuzat de una singura pe lametrou.

  14. :)) Da, asa e si la mine in fiecare zi. Ultima nebuneala a lor a fost sa se certe pe coada cainelui. Voiau amandoi sa o bage in culori si sa picteze. Evident eu a trebuit sa mediez problema si sa salvez nemazgalit bietul animal :))

  15. Cat de repede li se poate schimba starea si placerea. Cred ca ambii isi doreau furtunul doar pentru ca s-au obisnuit sa concureze intr-un fel pentru a-l obtine, altfel n-ar fi renuntat asa de repede. Cred ca si in astfel de situatii nu are cum sa nu-ti placa de ei, sa vezi cat de adorabili sunt.

  16. Si mie mi-e foarte greu sa ma descurc de una singura cu Sofi care are doar 2,5ani, si are si ea episoade din astea destul de dese….dar ce sa mai zic de tine cu doi….Te felicit pentru echilibrul tau si te imbratisez !

  17. Printesa, ce zici si de un articol despre cum sa ne gestionam noi nervii nostrii cand copiii plang? Eu de cele mai multe ori sunt calma dar am si momente in care nu ii inteleg plansul si asta ma frustreaza enorm. Pt ca al meu, cu toate ca are 3 ani, nu spune de ce plange si sunt dati in care nu imi pot explica sau nu inteleg cum de poate face o asa drama din ceva total nesemnificativ. Cum spuneam, incerc sa il inteleg, dar faptul ca nu reusesc si cateodata asta vine peste o situatie in care eu deja sunt incarcata cu altele ma fac sa nu am aplecarea necesara sau rabdarea de care are el nevoie. Si mai tip, sau ma rastesc sau plec sau il iau pe sus si il pun pe scaun, sau unde trebuie, etc. Chiar daca apoi realizez ce am facut si ma duc si ii cer iertare si il iau in brate, nu e ok si normal ce fac. As vrea sa reusesc cumva sa gestionez furtuna din mine pt a nu il incarca sau speria. Ce rost are ca apoi ii cer iertare si il pup daca eu deja am urlat si raul e deja facut. Si in curand va veni si bebe 2, si el cu plansul lui, si tare nu as vrea sa o iau „la padure”. Vreau sa fiu pt copiii mei ceea ce ei au nevoie: sprijinul, linistea, echilibrul lor. Cum sa fac sa fiu mai empatica cu ei si sa nu mai am scapari? Cateodata ca sa ma descarc ma iau de sot si ma rastesc la el, dar copilul simte si plange sau tipa mai tare, si iar nu e ok deloc. Offff!!! Daca se poate si ai inspiratie, resurse, material pt un astfel de articol pt mine si poate si pt alte mamici ar fi de ajutor.

  18. Ultimul paragraf e senzational! Mi-o si inchipui pe tanti de la posta cu privirea duioasa spunandu-mi ca-mi intelege frustrarea :))))

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *