Mama e și ea om

S-au făcut doi ani de când implementez cu toată familia programul Mama e și ea om. După ce multă vreme mama a fost ceva făptură extraterestră, care nu avea nevoie de timp pentru ea, sărea imediat la orice nevoie a celorlalți, spăla pe toți la fund și pe cap mai puțin pe ea însăși, nu avea voie să fie nemulțumită, obosită, să plângă sau să se enerveze, mi-am dat seama că acest sistem nu este nici corect, nici sustenabil pe termen lung, așa că l-am abandonat. Și ce să vezi, n-a murit nimeni, dimpotrivă, parcă mai frumos trăim.

Așadar, poftim, o scriu aici, poate o fi de folos și altora: mama e și ea om. Desigur, când am făcut copii ne-am asumat să facem totul pentru ei. Eforturile pentru copii sunt ceva firesc și de dorit pentru dezvoltarea lor aromonioasă. Sacrificiul însă nu e.

Nu e în regulă să ne anulăm, să ne reducem la zero, să nu mai fim oameni, ci ființe supraumane care nu au nevoi, dorințe, nervi și limite. Știți de ce? Pentru că nu funcționează pe termen lung. Pentru că de fapt, SUNTEM oameni și avem nevoie să avem grijă de noi. Pentru că ei, copiii noștri, trebuie să știe de la început asta. Pentru că și ei trebuie să aibă grijă de noi, să facă eforturi pentru noi (în măsura posibilităților lor, evident), iar asta au ocazia să învețe doar dacă îi lăsăm.

Așa că, dragă mamă, repetă după mine, cu voce tare:
– Te rog să ai puțină răbdare, o să te ajut imediat.
– Nu pot să te mai ridic în brațe acum, sunt obosită.
– Am nevoie de puțin timp să mă calmez.
– Stai să beau și eu apă, apoi mai alergăm.
– Te rog să te joci puțin singur, am ceva de rezolvat.
Și, nu în ultimul rând, atenție mare:
– Nu vreau.

Șoc și groază. Am spus-o. Da, uneori e în regulă să spui că nu vrei. Să mai spui a cincea oară o poveste, să alergi a zecea oară după el, să strângi din nou jucăriile, să îi cari tu trotineta, ca de fiecare dată, când nu are chef să se mai dea, dar nici tu nu mai ai chef să-i mai cari trotineta.

Știi de ce? Pentru că e adevărat. Nu mai vrei. Sau nu mai poți. Explică-i copilului de ce, oferă-i alternativă, soluții să se descurce singur. Poate va fi nemulțumit, dar nu e nici o dramă aici, nemulţumirea e parte din viață. Va înțelege că și ce vrei, simți, ceri tu e important.

Nu vorbesc aici despre nevoile super urgente, despre hrană, schimbat, adormit, consolat (deși uneori și acestea pot fi amânate câteva minute), ci despre 90% dintre cerințele copiilor, știm deja că ei cer chestii non-stop.

Trebuie să fii om cu ei: să te superi când nu primești ce ai nevoie, să ai nevoie de timp și să-l ceri, să îți iei câte o pauză, să te doară lucruri, doar să nu uiți să explici ce simți, ce vrei, de ce ai nevoie. Copiii înțeleg, dacă le dăm CE să înțeleagă. Altfel, vor crede că tu ești un fel de personaj de poveste care poate trăi oricât fără să mănânce, să se odihnească, să facă ce vrea el, că tu poți spune aceeași poveste exact la fel de o mie de ori, că tu nu plângi și nu te enervezi niciodată. Și asta nu poate fi bine pe termen lung, pentru că tu ești om, ca și ei.

La un moment dat nu vei mai putea să-l iei în brațe deloc, că ai hernie de disc. Îi vei spune povestea a mia oara cu fălcile încleștate de nervi. Îl vei purta în brațe blestemând că vrei să stai jos. Ei vor simți protestul tău surd, furia ta, lipsa ta de resurse. Și n-o vor înțelege. Ce s-a întâmplat cu mama? De ce nu mai poate, de ce nu mai vrea, dacă mereu a vrut și a putut? Mă urăște? Vrea să mă pedpesească? E bolnavă? O să moară?

E absolut normal să vrei să faci totul, tot timpul, pentru copiii tăi. E normal și să faci lucruri pentru ei când nu mai vrei, asta e, ai făcut copii, ei sunt prioritatea. Dar nu-i normal să calci mereu pe tine, de fiecare dată, până la capăt pentru ei, pentru că nu despre asta este vorba.

E vorba despre împreună, cu dragoste, răbdare, empatie și respect, din ambele sensuri. Așa că lasă-ți copilul să mai aștepte o clipă, dacă tu ai mare nevoie de clipa aia. Roagă-l să facă el ceva pentru tine, să-ți dea o pauză, să strângă el, să aibă răbdare. O va face, chiar cu mare bucurie, chiar dacă poate nu din prima.
shutterstock_391108867
Sursa foto: mama via shutterstock.com

42 Comments

  • Andreea Ilie spune:

    Imi place programul asta. De implementat inclusiv cu sotul din dotare, adaptat la „sotia e si ea OM” :))

  • E foarte bun articolul și foarte adevărat ceea ce ai scris. Este extrem de important să-i explici copilului astfel încât el să înțeleagă tot ceea ce ai spus tu pentru că ei nu realizează, dar noi trebuie să fim conștienți: copiii vor avea nevoie de noi și acum când sunt neajutorați, bebeluși sau de 2, 3, 5 ani, dar vor avea nevoie și când vor împlini 20, 30 și chiar 40 de ani. Când sunt mici trebuie să înțeleagă că noi mamele, în special, nu suntem perpetuum mobile și avem și noi nevoie de momente de respiro în care să răsfoim o revistă, de exemplu, sau nevoi elementare cum ar fi să ne terminăm în liniște castronul de ciorbă sau să mergem la baie singure așa cum e și normal, iar ei trebuie să învețe să aștepte liniștiți. Răbdarea e o lecție importantă, fericiți părinții care au știut să le-o predea propriilor copii 🙂

  • Ana spune:

    Ce articol echilibrat!!!

    Si eu cred exact la fel-ca avem toti dreptul de a spune „nu mai vreau”.De altfel,consider ca nu poti creste un copil empatic ,echilibrat,intelegator daca nu il facem sa inteleaga faptul ca si nevoile si dorintele parintilor trebuiesc respectate .

    O zi buna tuturor

  • bibi spune:

    Am inceput de vreun an sa aplic sistemul, cand mi-am dat seama ca daca o mai tin mult cu super-mami din toate sfafurile posibile ca o sa ajung sa am resentimente fata de copil, ceea ce e stupid si nesanatos. Asa ca am zis ca gata, tre’ sa vada si ea ca mami se supara se enerveaza oboseste si o doare. Ne face bine tuturor si ea e mult nai intelegatoare. Daca obosesc se cere la tati in brate sau pe jos ca mami a obotit., de exemplu…

  • Florina Badea spune:

    Da, asa este. Copiii pot intelege daca le explicam. La noi a fost o experienta foarte frumoasa in sarcina a doua, cand cea mare are acum 7 ani si 7 luni. Am alternat momentele, dar cand chiar nu mai puteam, a inteles, a fost saritoare, a strans jucarii, masa etc. Oricum ar fi trebuit sa faca multe din aceste lucruri la varsta ei, dar am punctat ca acum ma ajuta mai mult decat oricand. Am vrut sa inteleaga si ea ce limite sunt la o mami insarcinata. Probabil daca era ma mica ar fi fost mai dificil, cred.
    Dar mesajul e foarte bun, Ioana! Pe termen lung foarte educativ. Multumim!

  • Deea spune:

    Ma gandesc ca, de cand mai citesc pe aici, mesajul transmis pana acum a fost exact opusul. Zeci de comentatoare insa sustineau ce scrie in acest articol, inclusiv eu. Cred ca foarte multe ne-am simtit, la un moment dat, mai putin mame fiindca aici citeam ca nu e normal sa amani copilul nici macar o secunda, ca trebuie sa fii mereu cu zambetul pe buze, calma si zen indiferent ce e in sufletul tau. Eu am tinut totusi tare de mine si am aratat copilei toate partile mele neplacute, a auzit tipete, a vazut lacrimi, nervi. Le-am explicat pe toate. Acum stie ca e ok sa fii trist, sa plangi, toti in jurul ei o fac. Chiar si mama. Am amanat-o, i’am spus uneori ca nu am chef sa joc acel joc in exact acel moment, ca nu ma pot uita cu ea la acel desen fiindca mie nu imi place. Ca mi-e foame, sete sau pur si simplu vreau sa zac si ea trebuie sa supravietuiasca situatiei.
    Parerea mea sincera e ca cea mai mare greseala a zilelor noastre e sa iti cresti copiii dupa ce scrie pe bloguri. Una e sa citesti carti de specialitate si sa apelezi la specialisti, alta e sa iei directii in parenting de la anumite persoane pe care le admiri.
    Mie imi place mult Otilia Mantelers. Am citit-o, auzit-o, vazut-o. Mi se pare demna de a indruma parinti, iti da un sentiment de siguranta ca nimic nu e iremediabil, categoric. Conteaza unde se inclina balanta. Nu e o tragedie ca tipi, ca mai spui unele de nespus, nu e nimic in neregula ca nu te tii de promisiunea fata de copil( de la ea am aflat ca e chiar recomandat sa nu tii cu orice pret cuvantul dat), nu e nimicin neregula cu tv-ul, tableta si nici mancarea mai putin sanatoasa. Totul e sa fie un echilibru.

    • woolie spune:

      Pe de alta parte mi se pare ca e greseala celorlalti sa creada ca ce se scrie pe blogul asta e 100% tot ce se intampla in casa lor, aici sunt prezentate franturi, situatii speciale care meritau expuse, dar sa crezi ca tot ce scrie aici face non stop e de rasul curcilor! E normal uneori sa NU MAI POTI, pur si simplu!

    • Deea spune:

      Pai e normal sa nu mai poti, doar ca unii cred ca nu e normal sa arati ca nu mai poti. Oricum, nu copiilor.

    • Rox spune:

      Mie mi se pare unul dintre cele mai grave lucruri sa nu-ti tii promisiunea fata de copil. M-as simti ca ultimul om sa nu pot sa respect ceva ce i-am promis atata timp cat tine de mine (nu de cauze naturale, desigur). Niciodata nu tin minte sa-mi fi spus mama ca facem ceva si nu mai facem, ca mergem undeva si apoi sa nu mai mergem, ca-mi cumpara ceva si apoi sa nu-mi mai cumpere. Probabil daca stia ca exista sanse sa nu se poata tine de cuvant, nu zicea nimic, poate imi facea o surpriza daca se materializa intentia ei, decat sa-mi promita si apoi sa ma dezamageasca.
      Pe de alta parte, cred ca metoda asta au aplicat-o parintii cu sotul meu, drept pentru care el nu acorda foarte mare importanta lucrurilor pe care le spune (din categria: mergem, facem, dregem), iar eu am tendinta sa le iau in serios, ca deh, asa am fost obisnuita. Dar la el e ceva de genul: „Da, am zis si eu asa atunci, nu stiu de ce.”

    • Deea spune:

      Ei uite ca Otilia zice ca nu e bine asa, ca noi am crescut cu chestia asta ” promisiune, cuvant de onoare dat” si ca trebuie musai sa te tarasti ca sa respecti. Ea zice ca nu, nu trebuie sa te tarasti, ca e ok sa reanalizezi si sa te razgandesti. Daca ai promis ca iesi in parc peste o ora dar fix atunci incepe o migrena groaznica, e in regula sa spui copilului ca nu mai poti, ca problema ta e, in acel moment, mai importanta decat orice iesire, ca acum o ora situatia era alta. Iti ceri scuze, ii oferi alternative care sa nu implice tararea unui om in suferinta in parc si il lasi sa isi exprime emotiile. La final va invata ca e in regula sa te razgandesti, sa spui nu, va invata sa prioritizeze si sa se respecte. Se intelege ca nu e vorba de razgandiri bruste sau facute de-a naibii.

    • Rox spune:

      Da, cred ca ne-am gandit la situatii diferite. Ce zici tu cu migrene sau alte stari de rau sunt (dupa mine) cauze imprevizibile, la fel ca vremea. Adica daca-i spui copilul ca-l duci la zoo sambata si te apuca durerea de cap, de stomac, viroza etc. e normal ca n-o sa te tarasti, la fel cum daca ploua n-o sa mergi pe ploaie, desi i-ai promis, ci se amana pana la un moment oportun cat mai curand.

      Eu, insa, m-am referit la parintii care promit marea cu sarea sau lucruri despre care stiu ca nu sunt realizabile, de obicei ca sa consoleze copilul, sa-l faca sa taca, sa-l motiveze sau mai stiu eu ce motive si apoi se fac ca uita sau pur si simplu nu acorda importanta. De genul: te roaga copilul sa-l iei de la gradinita tu si numai tu. Daca stii ca nu e nicio sansa sa scapi de la serviciu la timp si il ia altcineva, nu-i spui: „Bine, vin” doar ca sa intre odata si sa nu mai planga. Daca copilul il adora pe Mickey Mouse nu-i spui ca o sa-l duci la Disneyland cand stii ca nu-ti permiti sa-l duci nici in orasul vecin. Si altele. Si da, sunt parinti care arunca vorbe si copiii, in naivitatea lor, le iau de bune.

    • dojo spune:

      Pe mine faza asta mereu m-a terminat psihic, sa imi promiti ceva si sa nu se mai faca. Nu conteaza motivele, dezamagirea este uriasa. de asta eu, daca ii promit fetei ceva (nu des), ma dau peste cap de 1000 de ori si realizez. Mi se pare minim respect, daca ii creez expectanta, sa incerc sa realizez.

    • elisa claudia spune:

      Bloguri, cum e cel al Otiliei Mantelers, si…al Ioanei, ca uite, ne intalniram aici, si poate ar fi dragut sa- l mentionam si pe el:)
      Ps Pt mine blogul Ioanei e singurul blog de parenting romanesc care are in proportii egale atat inf.de specialitate cat si talent literar.In rest sunt bloguri care au informatie stiintifica( digerata pt a putea fi scrisa publicului larg), insa relatata oarecum sec, sau cu prea multe detalii profesionale, sau prea lung, etc.De aceea probabil are Ioana atat de multi follow-ersi:)

    • ECARULAN spune:

      In ultima vreme nici nu mai apuc sa comentez – zici tu ce as avea de zis 🙂

    • Andreea Pavel spune:

      Eu citesc astfel de bloguri pt a mai afla chestii la care poate nu m-am gandit pana acum. Nu mai iau de mult de bune declaratii de la „super-mamici” care fac lucruri supraomenesti. Mie mi se pare ca lumea are tendinta de a deveni exagerata ori intr-o directie ori in alta. Sa-ti dau exemple? 1. Alaptatul-de ce e nevoie de atat scandal ca sa-ti hranesti copilul? 2. Purtatul copiilor-am probleme cu spatele de cand ma stiu, mai nou fac si fizioterapie, dar niciunul dintre copiii mei nu e traumatizat de faptul ca l-am plimbat in carut. 3. Vaccinatul- despre isteria nevaccinarii nici nu ma mai obosesc sa scriu pt ca sunt sigura ca stii deja cate scandaluri isca subiectul asta pe grupuri de mamici.
      Si as putea continua la nesfarsit enumerarea asta. Totul e alb sau negru. Si totusi e mult mai bine sa fii echilibrat: copiii nu raman traumatizati de plimbatul in carut; vaccinul nu produce nu stiu ce boli pt ca daca le-ar produce, toti copiii vaccinati s-ar imbolnavi; mama nu poate fi mereu numai lapte si miere- este om si ea si are limite. Poti sa-ti hranesti copilul si cu mancare care nu e eco daca chiar nu ai acces la o gradina. Tocmai incercarea de a fi mereu perfecte ne poate da peste cap. Sa fim serioase, nici mamicile care pe bloguri par perfecte nu cred ca sunt asa toata ziua. Poate doar daca au ajutor in casa. Dar o mama care face singura mancare, curatenie, spalat, calcat, schimbat bebe, alaptat bebe, ingrijit copilul/copiii mai mari, plimbat copii, jucat cu copiii, o astfel de mama sigur are si momente in care oboseste si are nevoie disperata de un moment in care sa fie singura.
      Semnat: o mamica de doi copii, mamica imperfecta, care nu se incadreaza in tiparul unei super-mamici 🙂

    • Diana spune:

      Subscriu ?…tot mamica imperfecta de 2 copii. Mi-a placut comentariul tau. Eu as putea adauga ca cele mai bune sfaturi de parenting primite vreodata au fost 1. In avion, in caz de depresurizare iti pui mai intai tie masca de oxigen, apoi copilului.
      2 Nu poti alimenta masina cu motorul pornit. ?
      P.S. Si eu folosesc caruciorul, la primul copil aveam 41 kg eu, deci plimbat in brate limitat, iar al doilea nu suporta niciun sistem de purtare…wow, exista si astfel de bebelusi ?

    • deea spune:

      Bebelusi ce nu suporta sa fie purtati exista nenumarati. Asa cum exista nenumarati bebelusi ce vor doar cu fata la lume, nu cu nasul in mama pana la 15 ani. Problema, ca si in cazul alaptatului sau nasterii naturale, e ca mamele acestor copii nu prea au cum sa spuna asta fiindca sar imediat specialistii cu sfaturi, idei si acuzatii ” esti sigura ca faci ceea ce trebuie? ” , ” ai apelat la un specialist?” , ” ai apelat la mai multi specialisti, ca unul nu e suficient?” , ” mai informeaza-te” , ” esti comoda si n-ai vrut, nu ca n-ai putut” si clasicul ” nu te-ai straduit suficient” . Cand ma gandesc ca chiar a fost o vreme in care orice functiona pentru mama si bebelus era perfect, in care mamele cu carucior ieseau in parc cu cele ce aveau sisteme de purtare, mamele cu biberon alimentau bebelusul langa mame ce alaptau etc. E drept, a durat putin dar era liniste si bine.

    • Andreea Pavel spune:

      Asa e. Chiar era mai bine cand alaptatul nu era subiect de scandal. Si eu am nascut natural si am alaptat ambii copii, dar nu am incercat sa conving pe nimeni ca astea sunt singurele modalitati de nastere si hranire a bebelusului. Si nici nu am alaptat vreodata ostentativ doar ca sa arat ca eu pot.
      Cu purtatul nu a mers din cauza spatelui meu. Dar ii tin suficient de mult stransi la piept atunci cand suntem in casa, incat nu va ramane nimeni cu trauma: nici spatele meu si nici sufletelele lor.

  • o mama spune:

    Ma bucur mult pentru tine ca ai ajuns in sfarsit la aceasta concluzie f adevarata! Pentru ca sincer pareai deja ceva deprins din basmele pentru copii 🙂

    Sper ca fraza cu „hernia de disc” ai scris-o ca exemplu si nu ca ai avea aceasta afectiune. Eu am patit-o exact de la ridicat-culcat copil si a fost oribil ca durere. Dar de atunci am inceput fortat sa implementez ce ai scris tu aici pt ca medical riscam sa ajung sa fiu nevoita sa ma operez daca nu incetam.

    Numai bine si multa sanatate!

  • Cinderella spune:

    Dupa ce am nascut prima data am luat 10 kg stand acasa cu copilul. Preferam sa sar peste mese si cand imi era f foame (mai ales noaptea) mancam junk food sau orice in cantitati industriale. La a doua sarcina mi-am promis ca voi avea grija de mine si voi gestiona mai bine bugetul ca sa imi iau o bona din timp. Vreau sa ma duc la sala si sa am timp de mine. Sa traiasca si legea cu 85%.

  • andreea spune:

    oooo….cum stii tu Printesa sa imi trimiti pastilele astea EXACT cand am mai mare nevoie de ele….eu sunt in plin proces de implementare a acestor cuvinte….dar copiii m-au inteles mai repede decat Omul ..:(…nu stiam pana acum cum sa CER timp si atentie si pt mine…si acum am ajuns sa o fac pentru ca simt oboseala asta peste tot (si in corp dar si in CAP)…dar mai am mult de lucrat si de cerut! inca aud ca o mama care DOAR sta acasa si creste copii nu ar trebui sa aiba atatea probleme si ca adevaratele probleme sunt cele de la servici! pfiu….imi tremura mana pe tastatura,zici ca sunt la prima sedinta de psiho:)… so,multumesc,multumesc,multumesc pentru tot ce scrii EXACT atunci cand simt ca nu ma mai intelege nimeni! te pup si te iubesc,Mama de Sofi si Oian ?

  • Taina spune:

    Incepeam sa cred ca esti un fel de robotel :))
    Am inceput si eu acum vreun an cu treaba asta.
    Avem cu copiii o relatie, iar intr-o relatie sunt totdeauna 2. Si noi avem nevoile noastre, limitele noastre, si e datoria noastra sa ii invatam pe copii despre respectarea lor.

  • Tea spune:

    Eu am ales o cale de mijloc inca de la inceput. Ok, nu mai e viata libera de dinainte, dar nici sclav nu-s 🙂 n-as vrea sa ajung sa-i reprosez vreodata ca nu mi-am trait viata, din contra, l-am facut intr-un moment in care ma plictisisem sa fiu o adolescenta intarziata, eram gata de „casa mea”. Am avut noroc sa pot alege si sa-mi iasa cum am vrut.
    In ultima vreme spun des „ma doare, mama”, pentru ca a inceput efectiv sa ma „calareasca”, sa se arunce pe mine, sa-mi puna palmele pe cosul pieptului. Si ii retrag mana, dintii sau cu ce ma doare, uneori strangand din dinti, dar cu fermitate.
    Stau mult pe telefon, asta mi-e viciul, incerc insa sa o fac mai mult pe-afara, cat el e-n glod punandu-si frunze-n cap :)) ne castigam independenta impreuna, intr-un continuu tango de (re)negocieri 😀 si e bine asa!

  • Miky spune:

    Felicitari Ioana! Nu credeam ca vei ajunge la aceasta concluzie vreodata. Iti multumesc ca ai pus in cuvinte ce eu am simtit si am crezut de cand am nascut. ?

  • Andreea Croitoru spune:

    Pe mine copiii m-au adus cu picioarele pe pamant… Deși strângeam împreuna jucarii, haine, rechizite, nu au inteles mai mari fiind, trecând de clasa a III-a, ca umblând cu lucrurile lor vor trebui sa si le gestioneze singuri. Celebra replica a fiica-mii la -4,6 ani- ” Ce faci, mami, esti Cenușăreasa?”, am analizat-o si mi s-a părut atunci superamuzanta , dar nu am sesizat ” altceva”.Am trecut mai departe…Eram gravi cu al treilea element?. Ea, ca si acum , analiza. Eu spălam pe jos , nu cu mopul , ci cu cârpa in genunchi..Au mai trecut vreo patru ani… Lucrurile nu se făceau decât împreuna…Sigur, acum trei copii.Asta -primăvara am primit bomba , dupa ce am dat fiecăruia o sarcina pe măsura lui – 11 ani, 9, 6.-strâns masa si adus farfurii la spălat , sters masa, cel mic dat cu aspiratorul sub masa, eu spălat vase. Răspunsul m-a siderat:”Cum, singuri? Pai noi te ajutam pe tine, ca tu esti sclava noastră!”???Da???nu dragutilor, suntem parteneri int-o echipa! Fiecare face ceva independent , toti lucram, dar nu același lucru. A, si cu recompense si pedepse, pe care le-am denumit reprogramare activități!Nu reușim s terminam curățenia, reprogramat bicicleta!Nu reușim sa facem ordine in casa, reprogramat ștrandul…. Nu reușim sa facem, reprogramat!Si asa am devenit un semiOM din sclav patentat!??

  • Haivas spune:

    Ai nostri au 4 si 6 ani. Si cred că avem un an de când aplicăm tot mai des chestiile astea. Chiar le-am explicat de ce nu mai pot să-i urc pe amândoi în brațe sus în camera lor. Le-am explicat de ce e spatele asa de important si trebuie protejat, de ce nici ei n-ar trebui sa ridice chestii prea grele, etc.

  • Laura spune:

    In sfarsit un articol ancorat in realitate si nu teorii de-ale lui Alfie Kohl care transforma parintii in obiecte la dispozitia copiilor.

    • elisa claudia spune:

      Au, doamna Laura, ne-ati ars cu aceasta sintetizare de magistru a teoriilor lui Alfie Kohn!:)))

  • Anca spune:

    Eu cred ca mamelor le este greu in general si datorita neimplicarii tatilor in ingrijirea copiiilor si a casei.

    • o femeie spune:

      o da, cu siguranta. Eu m-am obisnuit asa de cand era copila mica si tati in delegatii, si eu eram singura mare parte a saptamanii, dar tare e vina mea ca nu i-am dat de atunci taskuri lui tati, ca acum ii dau si o ia ca pe o pedeapsa…

  • Elena spune:

    Ha, revolutie! Unde semnez adeziunea? Asta cu ‘nu vreau’ e bomba.

  • Mira 2 spune:

    Felicitări. O persoană inteligentă ca tine trebuia să ajungă la un moment dat şi la modul ăsta de a gândi.

  • Andreea B spune:

    Nu as vrea sa intru in corul comentacilor de tipul „ti-am zis eu”, dar nu am încotro. 🙂 oricum, mai bine mai târziu decat niciodata.

  • Paula spune:

    Foarte tare. Eu am ajuns la urgente, la modul serios, pentru ca efectiv m-a ajuns oboseala. Am doua fetite gemene de 2 ani și 4 luni și vor tot timpul la mami. Mami face, mami poate, mami ma îmbracă, mami ma dezbracă, mami, mami… Nu tu, mami!!! E una în brate, vrea și cealalta în același timp și ca sa evitam scandalul și plânsul, le țin pe amândouă, ceea ce e destul de greu pt mine la vârsta și greutatea lor. Chiar simt ca nu mai pot, dar în același timp nici nu vreau sa le dezamăgesc, sau sa fac diferențe intre ele. Nu e cazul sa mai spun cat m-am neglijat de când am nascut, nu regret niciun moment nimic din ce am făcut pt ele, dar în același timp simt și ca nu mai pot continua asa. Sper sa reușesc ușor, ușor sa implementez și eu programul asta, pt ca sincer cred ca le-ar ajuta și pe ele, nu numai pe mine… Sunt mult prea dependente de mine. Și eu de ele…

  • Andreea spune:

    Si eu incerc sa implementez programul asta, cu ajutorul sotului cand mai deviez 🙂 Pare ca merge. Am fost suprinsa saptamana trecuta cand gemenii mei de 4 ani au inteles si m-au lasat sa zac in pat (de oboseala + o viroza la debut) o zi intreaga (cu intreruperi cat sa le dau mancare etc).

  • Georgiana spune:

    Eu implementez un set de reguli asemanator de cand am citit cartea cu cele 12 reguli de viata ale lui Jordan Peterson. Una din reguli spune pe scurt ca ar trebui sa iti educi copilul in asa fel incat comportamentul lui sa nu te faca sa ii porti resentimente. Nu numai ca nu e bine pentru tine, dar nu e bine pentru el. Copilul mereu testeaza limitele si e nefericit cand acestea nu sunt clar stabilite. Cartea e mai mult una de filozofie, iar noi tocmai treceam prin perioada cu tantrumurile. Mi-am dat seama ca faptul ca cedam la plansete il facea si mai nefericit pe baietelul nostru de 2 ani si jumatate. Dar cand stabileam o regula, desi opunea rezistenta, dupa aceea isi revenea si era mult mai bine. Iar a doua oara nu mai incerca, stia ca nu e voie.

    Pana la urma asta m-a convins, ca ii era mai bine lui. Doar pentru mine nu stiu daca as fi indraznit sa impun astfel de reguli.

    Pacat ca tehnica nu prea merge deocamdata cu fiica-mea :).

  • Andreea spune:

    Eu nu as fi dorit neaparat sa comentez pe seama articolului pentru ca nu mi se mai parea nimic de spus in plus, e un articol foarte bun si util si care te face sa spui: „ok, deci nu sunt eu nebuna sau rea, sunt o mama normala si un om care isi doreste sa fie intreg la cap”.
    Am ramas insa surprinsa de multimea comentariilor de genul „vai, te-ai prins si tu”.
    Eu nu stiu ce au citit oamenii pe blogul tau pana acum si cum au inteles ei ca tu faci exact opusul. Eu te urmaresc de vreo 2 ani (coincide perioada cu cea de cand implementezi programul :D) si nu am vazut decat un om sanatos la cap (sau cat se poate de sanatos) care isi iubeste copiii si sotul enorm, dar se iubeste si pe ea in aceeasi masura in cat sa nu se lase subjugata de nenevoi si neprobleme.
    Cred ca si programul ai inceput sa il implementezi cand s-a putut cu adevarat, adica dupa ce cel mic a trecut de varsta de 2 ani si a inceput sa inteleaga si mai bine ce ii spui si sa se conformeze.
    Ca vrei sa le acorzi copiilor cat mai mult din tine si ca iti iese … cred ca asta deranjeaza mult, ca unora nu le/ne iese mereu, ca stam cu copiii si ne gandim in alta parte, ca ni se pare plictisitor, ca „da, pai ea are robot aspirator, uscator, masina de spalat vase, doamne la curatenie si la mancare, cred si eu ca sta in parc toata ziua”. Doar ca ideea e ca tine de disponibilitate si conectare cu copilul. Calitate, nu neaparat cantitate. Dupa o anumita varsta copilul se joaca si singur fara sa il fortezi, dar daca ii oferi instrumentele necesare (nu obiecte sau ceva fizic, ci daca ii dezvolti capacitati si imaginatia).
    Blogul tau este unul pe care il urmaresc cu regularitate si incredere si pana acum am reusit sa fac diferenta intre informatiile de specialitate pe care le oferi studiind si informatiile subiective sau exemplele din casa ta, nu e greu daca esti obiectiv si cauti sa cresti si sa inveti cat de mult de la oamenii (buni) din jurul tau.
    Keep up the good work! 😊🤗

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *