ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI TINERE CITITOARE CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI
Am 14 ani, săptămâna viitoare încep clasa a IX-a la cel mai bun liceu din județul meu, la profilul Ştiințe ale naturii bilingv limba engleză, unde (mereu spun cu toată mândria că) am intrat prima, cu o medie căreia îi mai lipsea o geană să fie chiar 10.
Vă scriu ca să vă spun că şcoala nu e atât de prost organizată pe cât se spune. Asta o cred eu, din postură de absolventă a unei şcoli generale. Principiul e simplu: ai un comportament civilizat şi îți vezi de treabă, nu se ia nimeni de tine în majoritatea cazurilor (există excepții, dar nu despre ele vreau să vorbesc). Nu intenționez să generalizez, e doar părerea mea şi a colegilor mei. Au fost prea puține momente când am simțit că nu sunt respectată sau mi se face o nedreptate, dar în acest gen de situații am ripostat, mai mult pentru că aşa mi-e firea şi nu mă las la mâna altora.
Oamenii cred că 8 ani din viața mea am stat în casă şi am învățat doar pentru a obține media 10 la Evaluarea Națională (sau chiar mai rău „Da’ cine ți-a rezolvat examenul?” ). Nu a fost aşa. Scopul meu nu a fost să iau 10. Scopul meu nu a fost să primesc scrisoarea de la Dl Preşedinte Klaus Johannis, trimisă tuturor elevilor care au obținut nota 10, deşi recunosc că m-am bucurat nespus să văd ca efortul meu a fost apreciat într-un asemenea mod.
Scopul meu a fost să intru la liceul dorit, la profilul pe care doream să îl urmez. Pot spune că am avut şi o doză de noroc, dar asta ține de legile universului. Am mers la film, în excursii, la aniversări şi orice altceva face un copil/adolescent ca mine. În fiecare zi, mergeam la şcoală unde eram atentă la lecții, pauzele le petreceam în curte povestind cu prietenele mele, iar mai apoi, acasă, repetam şi scriam temele pentru ziua următoare, care nu mi se păreau niciodată excesive. Am luat meditații la matematică în al doilea semestru al clasei a VIII-a doar pentru a-mi elimina eventualele dubii referitoare la materia deja predată în clasă. Adevărul este că părinții mei mă îndemnau să învăț şi îmi ofereau tot sprijinul din acest punct de vedere (din cel sentimental, eh…..). Am participat la multe concursuri la limba şi literatura română, nefiind obligată de nimeni să mă înscriu, unde am învățat cum să-mi gestionez emoțiile.
La şcoală am înțeles că şi profesorii sunt oameni. Că şi ei greşesc, au zile proaste, se supără, obosesc. Şi ei strigă. Dar, eu cel puțin, i-am iertat. Am iertat-o pe profesoara care a strigat la mine să îi aduc mai repede un proiect doar pentru că se săturase de alți colegi care nici nu intenționau să aducă respectivul proiect vreodată. Mi-am iubit profesorii şi nu cred că o să îi uit vreodată. Există şi profesori care cred în tine, care se bucură când te văd că dai ce ai mai bun, care te ajută când ai dificultăți. Nu există doar cei care apar la televizor: care îşi jignesc elevii, care îi tratează ca pe sclavi, care lovesc copiii. Există profesori care te ghidează şi îți vor binele.
La şcoală am învățat şi că există oameni cu păreri diferite de ale mele, iar şi eu şi ei avem dreptul să ni le expunem într-o manieră care nu lezează pe nimeni. Am învățat cele mai importante valori: RESPECTUL, SINCERITATEA, EMPATIA, TOLERANȚA. Am învățat să suport consecințe, să-mi ajut colegii, să accept că nu mereu am dreptate. Am învățat să mă țin de cuvânt şi să am anumite responsabilități.
Programa şcolară este vastă, într-adevăr, dar aici depinde enorm de metoda profesorului de a preda şi de elementele pe care dumnealui pune accent. Am învățat să scriu corect (Iartă-mă te rog, Ioana) pentru vreo literă tastată greşit), să mă exprim coerent, să numesc câțiva mari scriitori şi numele unor opere, să efectuez calculele de bază, să arăt unde e România pe hartă, să enumăr mari conducători din trecut, să spun la ce se folosesc anumite substanțe chimice în viața de zi cu zi. Ba chiar reuşesc să vorbesc aproape fluent limba engleză şi am noțiunile de bază ale limbii germane. Nu am învățat doar lucruri inutile. Bineînțeles, mereu aprofundam cu profesorii anumite subiecte, dar era esențial să rețin lucrurile care țin de cultura mea generală.
O şcoală bună te învață să devii om. Cred că scopul lor ar trebui să fie educarea minții, apoi valorificarea ei şi umplerea cu informații. Probabil mă descurcam altfel dacă cineva îmi spunea că dacă iau o notă mică nu e sfârşitul lumii sau dacă aflam mai devreme că e mai important cu ce rămâi în minte, nu nota pe care o obții.
Probabil eu sunt un caz norocos şi unii ar spune „Eh, e una din excepțiile alea care au nimerit într-o şcoală perfectă”. Poate aşa e, nu ştiu. Eu le doresc tuturor oamenilor de pe planeta asta micuță şi încărcată de inimi să aibă parte de ce am avut eu.
Sincer, Prințesă, nu ştiu de ce ți-am scris. Sper ca Sofia şi Ivan să păşească în această lume imensă cu sufletul plin de bucurie si dornici să afle cât mai multe lucruri. Sper ca ei să fie aşa ca tine, dornici mai ales de auto-cunoaştere.
Eu vreau să ajung medic şi să nu plec din țară. Poate par naivă, dar încă eu cred că se pot face multe lucruri frumoase şi aici. Între timp, eu mă pregătesc să încep liceul care sper să fie o etapă care să mă ajute să mă dezvolt atât mental, cât şi sufletesc.
Te îmbrățişez cu mare drag!
Sursa foto: elevă fericită la școală via Shutterstock.com
Felicitari autoarei! Este extraordinar cum se poate exprima un copil de 14 ani! Superb!
In primul rand, felicitari pentru rezultate! Se simte ca esti mandra de ele si ca intri cu optimism in noua etapa.
In alta ordine de idei, am fost si eu in postura ta si parca mi-as citi mie gandurile din perioada aceea… Intre timp am trecut prin multe, inclusiv prin cei mai duri 2 ani post bac din Europa. Duri intelectual, dar si psihologic. Rata abandonului e enorma, eu am terminat la limita depresiei, dar am trecut cu brio. Am trait acesti 2 ani la limita abisului cu promisiunea ferma a societatii ca, daca voi razbi, voi avea viata ideala mai tarziu. Acum intr-adevar o am, profesional e gratie acestor ani, emotional si mental e IN CIUDA lor.
Ce am dedus, ani dupa aceea, cand am reusit sa ma detasez emotional de perioada scolii si a studiilor, sa uit (da, sa uit de-a dreptul!) de premiile castigate la olimpiadele din tara, de scrisorile de tipul celei pe care o evoci, de intalnirile cu ministri si de laudele primite in scolile acelea dure pe care le-am facut:
am fost si eu, si esti si tu un caz aparte pentru ca ai fost asa de buna la invatatura si la purtare. Nu contest legatura speciala pe care ai dezvoltat-o cu profesorii. Dar, uitandu-ma retroactiv si, mai ales, punandu-ma ani mai tarziu si in locul colegilor mei de tipul celor de care povestesti si tu ca nici nu le trecea prin gand sa predea proiectele, am realizat ca, de fapt, o scoala reusita e aceea care ii face fericiti pe TOTI elevii si reuseste sa le trezeasca tuturor motivatia si interesul. (sau cel putin marii majoritati). Pana acum cativa ani nu credeam ca asa ceva ar fi posibil, credeam si eu ca multe cazuri sunt fara speranta, pentru ca elevii „nu-si dau silinta”, pentru ca nu au sustinere in familie samd. Intre timp, am vazut cu ochii mei ca SE POATE. SI se poate FARA a afecta cu ceva rezultatele acelor copii care oricum ar fi fost primii din clasa (caci asta e frica tuturor parintilor de copii cominti si silitori: sa nu „traga in jos clasa” daca profesorul se ocupa si de cei care au pierdut interesul pentru scoala). Si, pentru mine, asta e o scoala demna de lauda. Cu totii avem un potential enorm cand suntem mici, din pacate putini, prea putini il mai pastreaza dupa ce trec de formatarea scolii.
In incheiere, iti urez sa-ti pastrezi optimismul, dar si sa-ti largesti orizontul, sa nu te lasi orbita de scrisori de felicitare, de note si de elogii, sa-ti dezvolti gandirea critica astfel incat sa stii cand e necesar sa pui la indoiala ceva ce un superior iti vinde ca adevar absolut.
Total de acord, o scoala e buna nu pt ca reusit „sa scoata” un element bun, cu media zece. Ci cand ofera educatie, incredere si intelegere tuturor elevilor, indiferent de capacitatile si originile lor. Si eu asta am apreciat la scoala si in special la 3-4 profesori intalniti in cei 17 ani de scoala. Profesori pe care nu i’am iubit, dar pt care am un profund respect.
Inchei cu un citat din „Martin Eden” al lui Jack London, care m’a ghidat toata scolaritatea mea (chiar daca personajul e un autodidact, deci nu are legatura cu sistemul scolar) :
„Sfintii din ceruri – aceia nu puteau fi decat neîntinati si scaldati in lumina. N’aveau totusi de ce sa se mandreasca.
Dar sfintii din mocirla – asta va fi o minune vesnica!
Tocmai de asta viata merita sa fie traita. Ca sa poti vedea curatenia morala ridicandu’se din cloaca nedreptatilor; ca sa te poti înãlta si sa zaresti pentru prima oara frumusetea, departatã si cetoasa, cu ochi de pe care se scurg picaturile grele de noroi; ca sa vezi cum din bicisnicie, din slabiciune, din viciu si din cele mai infricosatoare strafunduri de animalitate se înaltã puterea si adevarul si cele mai alese insusiri ale spiritului.”
Ar fi foarte util pentru noi toți dacă ne-ați spune cum se poate realiza o școală reușită !
https://www.celinealvarez.org
scoala publica, deci gratuita si buget de plecare ff limitat. In plus in zona defavorizata si cu „plan violenta”. Grupa mica si mijlocie de gradinita. Experiment pus la punct de o invatatoare si un „ajutor de invatatoare”, deci de doar 2 persoane, dar higly-motivated. Teste de specialitate la inceput de an scolar, foarte multi copii cu lacune mari. Dupa 6 luni, TOTI copiii au recuperat intarzierea, majoritatea au depasit „norma” cu mult. Mai mult decat atat, comportamentul lor in societate s-a schimbat vizibil: sunt mai empatici, se concentreaza mai bine, sunt mai rezilienti si mai cooperanti, merg cu mare placere la gradinita.
Si asta e doar un exemplu, extensibil si la scoli primare, gimnaziale sau liceu. Mai sunt multe altele, dar toate pe acelasi principiu: un cadru, un sistem de baza, dar extrem de adaptabil si de maleabil. Nu e nevoie de mari resurse materiale, ci de pasiunea unor oameni.
C., dupa parerea mea, tu nu ai fost in „soala perfecta” asa cum banuiai ca vom crede noi. Ci ai fost eleva perfecta, adica te-ai adaptat perfect la sistem. Sistemul nu a avut nici cel mai mic efort de facut in a se adapta la tine. De aceea, si doar de aceea, cred eu ca a functionat totul atat de bine pentru tine.
Ma bucur sa vad ca in generatia asta noua mai sunt si copii cu capul pe umeri! Bravoo!!!
Iar pe mine ma intristeaza sa vad adulti care considera generatia asta noua, cam fara cap.
Vine ca o gura de oxigen acest articol! Prea s-a aruncat cu noroi in scoala romaneasca si au fost evidentiate doar elementele negative. La inceput de an scolar, dupa prima zi, am vazut parinti aproape in depresie ca nu isi permit sa-si dea copiii la privat sau sa faca HS cu ei. Si toate astea din cauza atator articole de pe retelele de socializare, ce ii face sa vada doar partile rele. Am inceput cu cel mic grupa pregatitoare, are o invatatoare blanda si iubitoare cum nu visam. S-a intristat azi dimineata cand a aflat ca nu merge la scoala. Deci da, se poate!
Felicitari pentru articol! O spune un profesor care stie ca, din fericire, mai sunt copii ca si tine, de care suntem foarte mandri.
Citind scrisoarea aceasta, realizez ca inca exista speranta. Doamne ajuta!
Copil frumos, ai un suflet minunat! Sunt medic in țara asta de care multi colegi de-ai mei fug! Naiva sau nu, cred inca in puterea noastra de a schimba ceva! Este greu, recunosc, ai sa vezi si tu asta, însă nu este imposibil! Ma bucur ca mai exista inca elevi pasionați si dedicați! Multa bafta pe viitor! Iar tie Ioana, simplul fapt ca a dorit acest copil ca a ei scrisoare sa fie pe blogul tau, spune multe!
Felicitări, draga mea 🙂
Eu am ajuns la concluzia că nimic din ceea ce am învățat de-a lungul anilor n-a fost inutil chiar dacă la un moment dat așa părea. Nici măcar analiza matematică :))))
Am stat și-am analizat și mi-am dat seama că, într-o formă sau alta, tot ce-am asimilat am folosit cândva și declar fără modestie că încă îmi place să învăț deși am 51 de ani.
Dap, cam asa gandeam si eu la 14 ani. Dupa care am crescut si am invatat ca ceea ce credeam eu ca e bine de fapt era rau si ce mi se parea mie ca ma ajuta in viata de fapt era umilinta in stare pura. Iti trebuie termen de comparatie ca sa poti judeca obiectiv.
Total de acord cu tine! Cu toate astea o exprimare deosebita pentru o adolescenta de 14 ani
Felicitări!
Pentru copii ca tine sunt încă în învățământ și voi rămâne. Profesorii tai trebuie să fie mândri pentru Omul care ai devenit.
Drum bun în viața.
….:) asa am fost si eu odata , pana mi-am dat seama ca scoala mi-a mancat 20 de ani din viata pentru niste diplome care nu imi sunt recunoscute in afara granitelor….asta este marele lucru care ma nemultumeste la sistemul de invatamant din tara noastra minunata. Dincolo de profesorii comunisti care numai vor sa se retraga de la catedra….volumul mare de materie si imposibilitatea de a-ti alege singur domeniile pe care vrei sa le aprofundezi, sper sa-ti pastrezi inocenta pe mai departe si sa nu lasi societatea sa te schimbe. Succes!
Si crezi ca sistemul de invatamant (gratuit pentru toata lumea-contribuabil sau nu) din ,,tara noastra minunata” are vreo vina ca tu ai emigrat intr-o tara care nu recunoaste diplomele romanesti ?
Succes si tie!
Elena, te inteleg! Exact asa simt si eu, ca mi-am pierdut ani de zile, desi am avut in Romania mediile alea aproape de zece etc.
Mi-au dat lacrimile citind aceste cuvinte foarte frumoase. Este o exprimare impecabila pentru un copil de 14 ani. Imi da speranta ca poate atunci cand baietelul meu (de numai 4 ani acum) va ajunge la scoala, nu o va uri din tot sufletul, asa cum s-a intamplat cu multi colegi de-ai mei. Eu am fost o tocilara, nu am stiut sa imi traiesc adolescenta, iar acum sper ca baiatul meu nu va fi la fel.
Foarte frumos si emotionant articol, felicitari! Si da, exista speranta, exista profesori minunati.
Mie mi-a facut placere sa invat (mai ales matematica, fizica si tot ce tine de profilul real), nu gasesc deloc inutil ce am invatat.
Si ce a urmat apoi la facultate am apreciat si aprofundat, desi multi gaseau inutile unele materii, eu cred ca m-au ajutat in formarea gandirii per total.
Cat despre ramas in tara, da, am ales sa raman desi am avut si am ocazii de a pleca. Dar nu regret, ci dimpotriva, ma bucur, ne descurcam foarte bine si pe scurt:
Se poate!
Biet copil fara minte, dar cu Sindromul Stockholm ! Degeaba are inteligenta academica, daca e varza cu restul inteligentelor, incat nu poate intelege ce se intampla in realitatea in care traieste ( referitor la sistemul scolar )
Explica-ne, mai femeie, cum e cu restul inteligentelor… Sa mor daca ma lumineaza inteligenta academica sa inteleg ce vrea sa spuna inteligenta ta (neacademica) !
Daaa, daca cineva reuseste sa vada si partea buna sau da peste profesori dedicati intr-un sistem anevois si greoi, clar, are Sindromul Stockholm. Eu zic sa ramanem sa vedem totul in negru,sa ne plangem sau sa condamnam…poate astfel vom deveni mai imbogatiti mental si spiritual asa…so.keep up the good work..:)))
Complimengi
❤
Sunt putin confuza. Un copil de 14 ani nu cred ca se poate exprima si gandi asa. Cred ca articolul este scris de tine, sub numele C. Despre empatie, se invata, teoretic vorbind la liceu. Iar daca un copil retine acest cuvant nu il va putea intelege ca abilitate exersabila, nici pana dupa absolvirea liceului. Nu-i asa ca l-ai scris tu??!!?
Nu, sigur ca nu, wtf, cum sa fac asa ceva? Jeez. Nu as face niciodata asa ceva. Daca am ceva de spus, o spun si gata, nu inventez scrisori de la altii. In plus, chiar nu am idee despre ce se intampla in scoli zilele astea.
Daca cine mi-a scris m-a mintit si are mai mult de 14 ani, asta e, nu i-am cerut buletinul. Am incredere in buna credinta a cititorilor mei.
Subscriu, fix aceeasi impresie mi a lăsat articolul.
Faza cu empatia e tare 🙂 Un copil de 3-4-5-6 ani poate deja sa dea dovada de empatie (dovedit stiintific, prin experimente si prin observatiile mele personale de mama 🙂 ). Daca ii explici ca asta se numeste „empatie”, de ce sa nu preia si sa nu foloseasca cuvantul?!? Nu mi se pare mai greu de pronuntat decat altele din limba romana…
Mai ales ca fata asta e o cititoare a blogului, deci macar prin asta a intrat in contact cu cuvantul. De cautat pe google semnificatia nu mi se pare insurmontabil pentru un copil de 14 ani 🙂
Am auzit prima data cuvantul „empatie” in clasa a III-a la ora de educatie civica. Tin minte ca aveam o lectie legata de calitatile/defectele oamenilor, iar acest cuvant ni s-a explicat simplu.
Ca notiune, am asimilat-o relativ rapid, insa a da dovada de empatie cred eu ca e ceva putin mai complicat 🙂
Chiar atat de tare subestimam copiii de 14 ani, in conditiile in care 2 sau 3 persoane mai sus au declarat ca exact asa erau si ele?! Scuzati-ma, dar sunt socata.
Sunteți teribile, doamnelor! Ce e atât de incredibil în faptul că un copil / adolescent de 14 ani se exprimă coerent și articulat? Până la urmă e firesc să fie așa și aici își spun cuvântul lecturile, interacțiunile cu ceilalți, mediul în care s-a format etc. Eu una, nu găsesc deloc neverosimilă povestea. Poate și pentru că fiică-mea de 12 ani se exprimă cel puțin la fel (și da, pare un pic altfel decât majoritatea colegilor ei, dar e ok cu asta). Iar din scrisoarea fetei răzbat așa o inocență și un optimism normale la 14-15 ani. Autoarei scrisorii i-aș spune doar: Bravo, copil frumos! Păstrează-ți optimismul și încrederea!
Din câte a descoperit Sfântu’ Google în trecut, şi din chestiile şi mai multe pe care le-a descoperit în ultima săptămână, se spune despre copii / adolescenţi că sunt un fel de monştri cărora li se recomandă tratamente cu furtunul de maşină de spălat, cureaua şi pumnii…
Fata zice in articol „Am participat la multe concursuri la limba şi literatura română”… deci e evident ca stie sa scrie corect, bine, argumentat, etc. pentru ca asta e punctul ei forte, pe langa ca e premianta.
Ma bucur ca exista elevi care apreciaza scoala romaneasca si obtin note mari, dar eu simt zi de zi, pe pielea mea, cum ceea ce am invatat la scoala, mai ales la facultate (politehnica) ma ajuta foarte putin in viata de zi cu zi, mai ales la job. Am invatat o gramada de materii inutile, extrem de multa teorie, putina practica, intr-un fel simt ca am pierdut timpul si m-am stresat incercand sa memorez teoreme, formule etc. , pe care, chiar daca sunt logice, tot trebuie sa le memorezi. Tot ce am invatat util, am invatat la locul de munca, acolo practic te califici. Daca ar fi corelate activitatile practice cu ce se cere pe piata de munca, ar fi cu totul altceva. In plus, un sistem de invatamant bine pus la punct, trebuie sa ii faca pe TOTI elevii sa ramana cu ceva, sa se descurce in viata, nu doar pe cei premianti, care invata la toate materiile pentru ca asa le este firea. Cursurile ar trebui sa fie atragatoare, sa te provoace, sa nu plictiseasca (de cate ori nu imi venea sa atipesc la ore!?), iar metodele de predare ar trebui adaptate in functie de elevi, ceea ce nu se face. Si eu m-am straduit sa iau note mari, sa am rezultate, dar nu mi-a ramas in suflet niciun profesor, nu imi aduc aminte de vreunul in mod special care sa imi fi transmis ceva atat de important incat sa se detaseze de restul. Nu stiu, poate sunt eu mai pretentioasa, dar consider ca nu trebuie sa ascundem problemele sub pres doar pentru ca suntem romani si e datoria noastra sa „aparam” invatamantul romanesc. Pe mine m-ar trenta sistemul home-school daca as avea un copil, desi stiu ca multa lume mi-ar sari in cap.
Felicitari autoarei! Un copil exceptional. Niciodata sa nu-ti pierzi acest optimism. Succes pe viitor si sper ca viata sa-ti aduca cel putin la fel de multe bucurii si impliniri!
Felicitari autoarei! Suntem mandre de tine!
Eu as vrea sa vad si parerea unui copil cu rezultate mediocre, cu parinti care incearca sa supravietuiasca cu 850 lei pe luna si care merge la o scoala de cartier de asta mai sarac. Poveste asta de Jean Monet nu m-a impresionat de loc. Mult succes la Lazar!
cred ca am gasit-o: http://www.vice.com/ro/read/cum-e-scoala-la-stat-in-romania
da, si mie mi-a lasat impresia de copil privilegiat. nu ma refer la bani neaparat, ci la multe alte lucruri.
exista (lasand la o parte partea materiala) si copiii care nu primesc atentia necesara de la parinti, si mai ales exista si copii care nu au o inteligenta care sa le permita sa ia note mari la scoala. sunt copiii care nu merg in excursii nu pentru ca stau in casa sa invete, ci pentru ca parintii lor nu au bani sa-i trimita. copii care nu merg la aniversari pentru ca nu au prieteni.
ei merita umiliti, sau cum? asta cu ‘nu m-a umilit nimeni’ mi se pare ciudata tare. parerea mea e ca atata timp cat exista si un singur copil umilit in scoli, e o problema grava.
oamenii sunt diferiti, e minunat ca exista copiii ca autorul articolului, dar exista si multe alte genuri de copii. scolile ar trebui sa ii ajute pe toti sa isi gaseasca locul, sa nu umileasca pe nimeni etc
wow, i-urile au luat-o razna in aceasta postare a mea :)))
singur nu e vreun auto-incorect instalat? :)))
Felicitari autoarei si parintilor ei care sigur au ghidat-o, sustinut-o si educat-o cu valori adevarate!