Of, abia aștept să crească ăsta micu’, să mă pot văita că a trecut timpul prea repede

Abia aștept să ne căsătorim, ce fain o să fieeee! Se întâmplă nunta, trece într-o clipă, urmează luna de miere și viața de tânăr cuplu căsătorit. Ce frumos, minunat, perfect e totul!

Abia aștept să rămânem însărcinați, vai, sarcina, acest miracol… Pac, sfânta concepție, abia aștept să nasc. Trece și nașterea, avem bebeluș minunat, mirosind tot a lapte.

Graba părintelui crește. Abia aștept să mai crească puțin bebe mic, să văd ce culoare au ochii lui. Să doarmă și el mai legat. Să nu mai stea la țâță toată ziua.

Of, nu mai stă și el în fund odată. Hai să-l proptim între perne. Nu contează că nu-i pregătit, contează că ăla micu al vecinei stă deja drept în scaun, păi ce, al nostru e mai puturos?

Are zece luni și nu merge singur? Ia să-l săltăm noi de brațe și să meargă el așa atârnat și noi să ne plângem de dureri de spate. Nu contează că el încă nu e pregătit pentru acest salt de dezvoltare, contează că părintele trebuie să câștige cursa părinților de copii precoce din parc.

Nu vorbește la un an și jumătate? Dar ce-are, e prost? Hai să lucrăm cu el, să facem exerciții de dicție.

Vorbește la doi ani, doar doar română? Păi am auzit eu în parc unul mai mic, vorbea germană! Musai să-l dăm la niște cursuri, repede, pierdem fereastra de oportunitate.

Are trei ani și nici un hobby? Am văzut eu pe Facebook copii care la trei ani au deja expoziții cu taxă de acces, așa multe tablouri frumoase au făcut. Să-l ducem la multe cursuri, repede, să-i găsim talentul acum, cât e mic, ce să mai pierdem timpul…

Patru ani și NU CITEȘTE? Vai de capul meu, o să fie ultimul din curtea școlii. L-ai dus la medic? Să nu fie bolnav săracul.

Abia aștept să facă cinci ani, să ne apucăm de matematică. Șase ani, să intre la școală. 14, să termine școala și să înceapă liceul. 22, să termine și facultatea.

Abia aștept să mă vaiet că a trecut timpul prea repede, că nu m-am bucurat și eu mai mult de copilul meu, că așa drăgălaș era el când nu știa nici să stea în fund, numai să sugă la țâță și să gângurească la mine… Nici nu-mi mai aduc aminte mare lucru, pfff, a zburat timpul, au fost cei mai frumoși ani ai noștri, atâta iubire și timp împreună, și eu n-am apucat nici măcar să-i observ…

Sursa foto: părinți grăbiți via Shutterstock.com

14 Comments

  • mihaela spune:

    Hmmm, nu stiu ce sa zic. Nu cred ca este chiar asa. Poate unii parinti, mai ales cand sunt obositi, isi doresc sa isi vada copilul mare. Si eu imi doresc. Si eu vreau sa il duc la diverse evenimente, ateliere. Dar ma bucur totodata de fiecare zi. Imi dau seama ca trece timpul si apreciez cat mai mult prezentul.

  • Mona spune:

    Cam asa a fost si cazul mamei mele care ajunsa la 54 ani, grav bolnava, se intreba unde s-a dus viata ei. Si mi-am reamintit ca auzeam zilnic: abia astept sa va faceti mari, sa faceti x si y si z, sa traiesc si eu ca nu mai pot. Dupa ce am plecat amandoua la casele noastre a rasuflat usurata si ne-a spus sincera, ca in sfarsit isi traieste si ea viata, ne-a crescut, suntem mari, fericite si se poate bucura de libertate. Peste 2 ani a murit……
    Viata e acum, nu maine. E o lectie pe care incerc sa nu o uit ….mai ales cand am momente de maxima oboseala si ma trezesc visand ca fi-miu e deja la facultate….

  • Monica spune:

    Era o poveste cu un copil care a primit de la o vrajitoare un ghem. Ghemul ala era viata lui. Si vrajitoarea i-a zis ca daca desira ghemul repede, tot asa repede ii trece si viata. Si copilul de cate ori avea un moment greu si voia sa scape repede de el, desira ghemul. Era la dentist: pac desira un pic si trecea repede. Trebuia sa dea examen/lucrare sau ceva neplacut: desira ghemul. Era de munca: desira ghemul, etc.
    Facand asa, bineinteles ca viata a trecut ca vantul. Acum era un mos cocosat de ani si se uita la ghemul care mai avea foarte putina ata nedesirata si ii parea rau ca s-au dus toate prea repede. S-a apucat disperata sa refaca ghemul dar i se desira in maini, nu se putea. Cu regret a vazut cum gemul isi desira ultimul capat de ata incet incet in timp ce el se stingea.
    O viata irosita.
    Trebuie sa ne bucuram de toate momentee: grele, urate, frumoase, cumpene si incercari. Viata sunt chestiile care se intampla in timp ce tu esti ocupat sa faci planuri. Nu stiu cine a zis asta…. cred ca Jim Morrison.

  • Nicoleta spune:

    Adevarat!!Nu reusim sa ne bucuram de fiecare moment petrecut alaturi de puii nostrii!!!Desi stiu ca o sa-mi para rau, ca o sa-mi fie dor sunt monente cand vreau sa mai creasca, sa ma pot intelege, sa doarma mai bine etc.Ar trebui sa ne bucuram de moment pentru ca trece asa repede intr-o clipa!!!Mare dreptate ai!! 🙂

  • Silvana spune:

    Zilele trecute, fiul meu de un an si 9 luni mi-a spus “gata tzitzi”. M-a umflat plansul. Eu nu sunt inca pregatita pentru intarcare!!!!!! Nu vorbea serios, oricum. Si-a reluat activitatea preferata imediat dupa ce a spus. Am rasuflat usurata, se pare ca mai este timp pentru asta, dar mi-am dat seama ca parca are tot mai putin timp pentru stat in brate, la tzitzi…pentru mine, in general. Devin tot mai independenti, de foarte devreme. Pana la 4 luni a stat aproape numai in brate. La un an si 9 luni poate sta la bunica cate 3-4 ore, fara sa intrebe macar de mine. Cresc atat de repede, de nici nu ai timp sa-ti faci plinul de dragalasenia asta bebeluseasca.

    • Roxana spune:

      Asa a facut fi-miu pe la un an si ceva…l-a apucat sa spuna: papaaaaa tzatzicaaaaa…si a inventat si-un cantecel si papaaa in sus papaaa in jos pana m-a umflat plansul :)) evident ca s-a intarcat singur pe la 2 ani si ceva, insa momentul ala n-o sa-l uit niciodata. Ii si facea cu manuta: papaaaa :)) ah, manutele alea grasune!!!

  • Ionela spune:

    Oh, da, e adevarat ce spui, Ioana. Ma recunosc, desi nu in totalitate, in articolul tau. Cam asa au fost primii doi ani de viata ai baietelului meu. Mereu eram cu gandul la etapa urmatoare fara sa imi dau seama ca nu ma bucur de cea prezenta. Dar m-am dezmeticit la timp si acum il sorb si il ador in fiecare zi. La fetita, nascuta la trei ano dupa baiat, lucrurile au stat total diferit. Ma bucur din plin de bebelusia ei, nu am incercat sa ii grabesc nicio etapa si ce bine ne-a fost pana acum! Toate achizitiile ei au venit atat de usor, de natural ca nici n.am realizat cand singura a inceput sa mearga de-a busilea, s-a ridicat in fundulet, apoi in picioare. Acum, la zece luni, ii place sa se ridice de tot ce apuca si merge tinandu-se de mobila. Si cand imi aduc aminte cum ma chinuiam sa il invat pe baiat sa mearga de-a busilea mergand si eu ca sa ma vada si sa imite sau mutandu-i cu mana mea picioarele si mainile😂 Apoi cat am mers indoiti de spate ca sa il tinem sa invete sa mearga in picioare…

  • Alexandra spune:

    Trist,dar din păcate adevărat 😔. Majoritatea părinților avem așteptări foarte mari de la copiii noștrii și uităm să ne bucurăm de acele momente unice,cu,care ne întâlnim doar odată în viața…. Foarte frumos spus Ioana😘😘😘

  • Lavandisse spune:

    E o presiune pe care ne o setăm noi singuri în graba de a trăi cât mai mult și are cel mai mult de a face cu social media. Avem acces la foarte multe informații și ne dorim să treacă timpul mai repede pt a ajunge la acel moment pe care îl stabilim că ne va aduce mai.multă fericire (să fie copiii mai mari, să avem un job mai bun, să plecăm in vacanțe, etc). Doar o întoarcere în timp ar mai.putea schimba, sau poate deconectarea totala de la tehnologie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *