Iubirea este cea mai mare putere: terapie și parenting pe muzică bună (interviu cu un star rock)

Mai jos e un interviu cu un Doru de la The Mono Jacks. N-am vorbit decât puțin despre muzică, deloc despre topuri, am vorbit însă mult despre copilării dureroase, despre cum faci să nu dai cu palma mai departe, despre eșec, despre sprijinul care ține cuplul împreună mai bine decât orice rețetă, despre fericire în două camere la bloc, despre o piesă pe care Doru a visat-o și care e despre noi toți, despre o fetiță de cinci ani are se urcă pe scenă lângă tatăl ei, despre un bărbat care muncește opt ore la birou, apoi merge să facă muzică, iar după asta se străduiește să fie soț și tată bun, și pare-i că-i iese foarte bine.

Mereu mi-a plăcut muzica rock. Am crescut cu ea, am dansat pe ea în fustele mamei, pe ritmul bătut de tata cu palmele pe cutia chitării. La șase ani știam toate versurile Deep Purple, Led Zep, Queen, adormeam pe Pink Floyd și-l visam pe Jimmy Hendrix. Aveam mai multe viniluri decât jucării și-mi petreceam ore în șir singură în sufragerie, ascultând muzica lui tata la pick-up.

Mereu mi-au plăcut vedetele rock. Mi se păreau personaje de poveste, cu hainele lor negre, părul lung, adesea încâlcit ca lâna, inele și brățări zornăitoare, voci incredibile și vieți făcute praf.

Mereu mi-a plăcut rock-ul românesc. Eram în primul rând pe umerii tatei la concertele Didei Drăgan, fluieram la Compact și strigam la Iris, și acum mi se face pielea ca de găină pusă la fiert când mai prind la radio câte-o baladă de-a lor de acum 30 de ani.

Cu muzica românească a zilelor noastre nu am neapărat o relație constantă. Copiii m-au obligat ani la rând să ascult Inna și ConnectR sau cum s-o scrie, Doamne iartă-mă, iar eu m-am răzbunat pe ei punându-le câte-un AC/DC sau o Nirvana în mașină. Caz în care iată ce se petrece:

Până când le-am pus pentru prima oară The Mono Jacks, ei mi-au plăcut dintotdeauna. Pe Doru îl remarcasem din AB4, dar de când fondase The Mono Jacks, în oricare dintre variantele prin care a trecut trupa, îmi plăcea și mai mult să-l ascult. Prima piesă a lor pe care-am prins-o la radio a fost Come back, girl, apoi am ascultat tot ce-am găsit, mulți ani la rând.

Și într-o zi am pus în mașină piesa asta, cântată live la radio. A fost pentru prima oară când copiii au vrut să asculte o astfel de piesă pe repeat. M-au pus să le traduc toate versurile. Chiar acum în timp ce scriu, Ivan bate ritmul piesei cu creioanele pe masă. Îmi aduce aminte de tata. Ivan are trei ani și jumătate.

Acum vor amândoi, și el și sora lui, să asculte la nesfârșit O mie de da, cea mai recentă piesă The Mono Jacks. E despre un copil care aude mulți de NU. Sigur știți copilul acela. Sunt eu, sunteți voi. Copilul care vrea să audă și DA, o să te descurci, ești în stare, ești bun, nu doar NU, nu ești bun de nimic, nu vorbi peste mine, nu vorbi ne-ntrebat. Copilul acela e Doru.

Ascultați piesa asta. Priviți-l pe el. E despre el. E despre noi și despre copiii noștri.

L-am văzut pe Doru de multe ori live, la concerte sau la evenimente unde a venit să cânte cu The Mono Jacks. Mi-a plăcut mereu că e acolo, foarte prezent, că nu-i arogant, că e la fel ca noi, doar că știe să facă muzică și s-o cânte. Îmi place de el pentru că nu s-a lăsat. Pentru că își dorește atât de mult să trăiască din muzica lui încât o să-i și iasă. De fapt, mi-a și zis ca e pentru prima oară în două decenii când simte în sfârșit că e aproape să-și împlinească acest vis.

Muncește full time într-un studio de jocuri, e interface designer pentru FIFA. Crește frumos doi copii alături de iubita lui din liceu, Laura, care acum îi este soție. Seara merge la repetiții, în weekenduri merge la concerte. E responsabil. Și ce m-a uimit să descopăr în el: e conștient de sine. E foarte prezent la ce-a trăit, la copilăria grea alături de un tată autoritar (ca să nu zic mai urât), la eforturi nemăsurate de a reuși într-o industrie complicată, într-o țară care numai prietenoasă cu artiștii ei nu e, la felul în care își crește copiii și-și iubește soția, la curajul cu care vorbește deschis despre ce l-a durut și cum s-a vindecat. Iar astea toate se văd și se aud în muzica lui. Care iată, are efect și asupra copiilor mei de 3 și aproape 6 ani, care i-au înțeles mesajul, durerea, furia și dorința de a face lucrurile mai bine.

Am vorbit câteva ore cu Doru. Mi-a fost greu să mă abțin și să nu-l aplaud de vreo cinzeci de ori în timpul discuției noastre, uitând că nu-s la concert, ci la vorbe. Cel mai mult mi-a plăcut când l-am întrebat care-i primul lucru pe care-l face dimineața, iar el mi-a spus imediat: O iau pe Laura în brațe. I-am și văzut acolo, cu nasul sub plapumă, faini și împreună, cu copiii venind și ei imediat deasupra, grămada mereu cere vârf. Un om normal, talentat, care nu se lasă, pentru care familia și pasiunea și munca și sinele sunt importante toate. Un om așa cum încerc și eu să fiu.

Vă las mai jos parte din discuția noastră. Și pe parcurs și la final, câteva piese recente The Mono Jacks. Dacă o să aveți chef să le ascultați versurile, o să întrezăriți câte ceva despre noi, despre voi. Terapie pe muzică bună, aș zice.

Doru, cum a fost copilăria ta? Cum erau părinții tăi când erai mic?

Am avut o mamă care m-a bătut permanent, se întâmpla așa pentru că ea se ocupa de educația noastră. Motivele pentru care ridica mâna des erau mereu legate de performanța mea la școală: ea fiind învățătoare, nu concepea notă mică sub nici o formă. Toată școala a stat în cârca mea m-a forțat să iau note mari și, deși îmi mergea capul, îmi dau seama că am învățat doar cât a stat ea să îmi sufle în ceafă. În momentul în care a dispărut acea presiune, am schimbat macazul la 180 de grade. Abia după mulți ani, când m-am rupt de mama și m-am mutat de acasă cu iubita mea, cea care avea să îmi devină soție și mamă a copiilor mei, cred că abia atunci mi-am dat voie să fac lucrurile în viață așa cum am vrut eu. Aveam 20 de ani și un pic.

Oooo, dar ai rezistat un pic.

Nu am avut de ales, am avut o copilărie destul de săracă. În casă, pe lângă nenorocirea asta cu maică-mea, o energie și mai nasoală era dată de taică-meu, care era un tip care bea în permanență, o lovea pe mama, erau scandaluri peste scandaluri. Violența domestică și abuzul la mine în familie erau o chestie normală. Acum încerc să o înțeleg pe mama: cred că o parte din nervi și-i vărsa pe noi pentru că ea, săraca nu avea cum altfel, era și singură, nu avea pe nimeni să ajute, nu aveam bunici, doică. E clar că nu a știut să gestioneze mai bine lucrurile astea. Pe mine m-au marcat. Și tata, pe lângă faptul că era din cale-afară de violent și realmente cred că m-a înspăimântat de mic și am dezvoltat o frică pentru o grămadă de lucruri, copil fiind, a și murit repede, pentru ca nedreptatea să fie, cumva, completă. Aveam 14 ani când tata s-a dus.

Am crescut, practic, fără el și fără o înțelegere propriu-zisă a celor întâmplate între noi. Cu mama niciodată nu am avut o comunicare bună… Mi-am propus, cred, undeva în sinea mea, să am doi băieți, pentru că probabil încercam să compensez ceea ce părinții nu ne-au oferit mie și fratelui meu. Doream o familie, în primul rând. Foarte mult mi-am dorit o familie. Iar în momentul în care s-a născut Luca, băiatul nostru, totul mergea, cumva, conform planului. Aveam un băiat, eram în postura de părinte. Cred că mai degrabă inconștient mi-am propus să nu fac ce mi-au făcut mie părinții. E cunoscut și e scris într-o mie de feluri și chipuri că, de obicei, le faci celorlalți ce ți s-a făcut ție. Dar se poate să schimbi acest cerc vicios. Eu nu îmi bat nevasta, nu înjur copiii, nu înjur prietenii, nu bat copiii.

Tu ai învățat că violența e o soluție, dar ți-ai spus: “Hei! Nu poate să fie adevărat.”

Nu spun că este imposibil sau că nu e la îndemână să faci ceea ce ți s-a făcut. Nu spun că puterea exemplului nu este cea mai puternică impresie pe care o poți lăsa.

Chiar este.

Este, fără doar și poate. Ceea ce vreau să spun însă este că ai opțiuni. Nu trebuie să folosești cartea aia. Ai opțiunea să spui “Nu”. Nu poți s-o dai ca pe o scuză, că și pe tine te-a bătut tata, deci e ok să-ți bați copiii.

Bine, trebuie să ajungi în punctul în care conștientizezi că ce au făcut te-a distrus, pentru că majoritatea sunt în filmul cu “Ei m-au făcut cine sunt, dacă nu dădea tata-n mine…, sigur se alegea praful de viitorul meu“. Pentru că e foarte greu să stai față în față cu faptul că persoana care trebuia să te ajute de fapt te-a frânt.

Cumva plecând de la treaba asta și având și norocul să am niște oameni în jur care au valori similare cu ale mele, cu ale noastre, discuțiile duceau în direcția asta în care noi căutam informație și deschidere către lumea pe care noi, de fapt, nu o cunoșteam, pentru că nu ne-o arătase nimeni. Îmi aduc aminte că prima carte pe tema asta pe care am citit-o, și am citit-o în engleză pentru că pe atunci nici nu era tradusă, este “Învață cum să vorbești ca să te asculte copilul”, de Adele Faber.

Cred că Luca avea vreo 2 ani pe atunci. Era primul pas pe care noi îl făceam din postura de părinți pentru a încerca să înțelegem tainele creșterii copiilor. Din jucăria aia care urla, mânca, făcea caca, pipi, începea să devină un personaj cu care puteai să interacționezi și era foarte important să înțeleg cum pot să comunic cu el și care sunt lucrurile pe care trebuie să le știu. Îmi amintesc că cea mai mișto descoperire pe care am făcut-o sau cea mai mișto confirmare pe care am căpătat-o urmând niște sugestii din carte a fost legată de teoria cum că ar fi indicat să tratezi copilul ca pe un adult. Adică dacă ai încredere că poți să îi vorbești cât se poate de clar, el va înțelege ceea ce îi spui. Acum, că sunt anumite paliere ce au o profunzime mai mare și ele nu vor ajunge la el e altceva. Dar chestiuni simple… Îmi aduc aminte că aveam foarte multă treabă, Laura nu era acasă atunci, mă dusesem cu Luca la baie, îl pusesem în cădiță și am stat cu el. El insista să se joace mai mult, eu aveam treabă, trebuia să mă întorc la treabă. Și primul instinct a fost să mă enervez. Că doar aveam treabă și el stătea să se bălăcească acolo.

Da. Ce-i mai important, treaba mea sau bălăceala ta?

Exact. Și mi-am dat seama că el e copil și e normal să vrea să stea să se bălăcească. Și atunci m-am așezat pe vine din nou, ca să nu vorbesc de acolo, de sus, din postura de părinte, și i-am zis: “Uite, vreau să îți spun ceva foarte important. Am teribil de multă treabă și sunt stresat pentru că nu cred că o să termin la timp. Și eu nu pot să mai stau cu tine aici. Deci dacă vrei să te ridici acum și să vin cu prosopul să te șterg, e OK. Sau poți sau rămâi aici și, dacă ai nevoie, mă strigi, pentru că eu nu mai pot să stau cu tine.” Și în momentul în care m-am ridicat să fac pasul spre ușă, el s-a ridicat și mi-a zis: “Tata, gata, vreau să mă ștergi”. Și l-am șters, l-am dus și gata. Cred că a fost începutul. Pentru că dacă există genul acesta de preocupare, imediat ajungi pe un blog, pe un site, pe un articol, citești, dai dintr-una în alta și ajungi să conștientizezi tot felul de lucruri. Nu am considerat niciodată că suntem niște părinți perfecți, sunt convins că am făcut o grămadă de greșeli, dar cred că a fost important să ne propunem de la început să avem o fundație pe care să creștem copiii, cum ar fi aceea de a încuraja sau să nu îi educam cu șantaj de nici un fel sau să îi învățăm că e foarte, foarte important să comunice și să își exprime sentimentele, indiferent de tipul lor.

Acum, când vă e greu, cum gestionezi momentele în care îți vine să o iei la goană?

Sunt momente în care mă enervez, exact cum spui tu. Îmi vine uneori să urlu. Îmi ies din fire, fără doar și poate. Ce încerc să fac și să îmi repet încontinuu este să ajung în situația în care să înțeleg motivul care îi face pe copiii mei să se poarte așa cum se poartă și, pe cât posibil să le țin în față o oglindă astfel încât și ei să își dea seama de ceea ce fac, știind că mai devreme sau mai târziu vor realiza comportamentul acela neadecvat sau nepotrivit pentru situația respectivă. Fără dojană. Adică prefer să îi las pe ei să observe lucrurile care nu sunt corecte decât să folosesc amenințări sau scandaluri.

Și funcționează.

Câteodată mai lent decât aș vrea, câteodată surprinzător de repede, însă de fiecare dată a funcționat, da. Noi suntem acolo, suntem permanent acolo, îi iubim, îi îmbrățișăm, ne jucăm.

Cum e relația ta cu fiul tău așa, uitându-te la relația cu tatăl tău?

În primul rând, cred că avem o relație. E primul pas.

Sunteți prieteni? Îl ghidezi? Ești mentorul lui?

Nu îmi dau seama dacă sunt mentor sau ghid pentru el. Mă refer aici la cum mă privește el pe mine, eu firește că încerc să îi insuflu niște valori sau direcții. Sunt sigur că sunt momente în care mă studiază cu foarte mare atenție. Cu siguranță are un soi de a mă privi cumva ca autoritate față de mama lui, îmi dau seama de asta din dinamica familiei noastre.

Copiii au nevoie să fii autoritar, adică ei sunt totuși copii, trebuie să îi tratezi cu respect, dar nu să le pui responsabilitatea unui adult pe umeri. Sunt momente în care îi spui copilului: “Hei, am hotărât asta pentru tine, asta avem de făcut”. Iar el te urmează, copiii fac asta cu mare bucurie, mie mi se pare că un copil e cu atât mai dezorientat cu cât nu e nimeni acolo să îi ghideze. El nu știe ce are de făcut, ce așteaptă mama de la el, de exemplu, pentru că nu i s-a spus.

Cum vă jucați împreună?

Cele mai distractive chestii sunt cele care implică mișcare. În momentul în care Luca s-a suit pe role m-am suit și eu și țin minte că m-am dus într-o parcare cu el și am început să îl învăț cum să ia niște curbe, cum să meargă cu spatele, tot felul de șmecherii. A fost și rămâne în continuare una dintre cele mai mișto amintiri cu Luca pentru că mi s-a întâmplat ceva în care orice părinte aflat într-o situație similară ar urla “Evrika!”, fie și reținut, așa cum am făcut eu. Ne-am întâlnit cu o gașcă de prieteni, am făcut o pauză de la dat cu rolele, mergeam să mâncăm o înghețată și ne întorceam. A venit toată gașca aia de copii pe role și l-au întrebat pe Luca dacă vrea să vină să se joace cu ei și Luca a zis: “Nu, îmi pare rău, am treabă cu tata”.

Cum v-a fost greu ca familie?

O mare provocare pentru noi a fost momentul când s-a născut Maia. Pe lângă faptul că sunt șase ani întrea ea și Luca, provocarea a venit și prin faptul că ne-am dat seama că odată ce ești părinte și ai un copil asta nu înseamnă că și știi cum stă treaba. Am descoperit că al doilea copil este o altă personalitate cu totul. Ce se aplicase la primul nu funcționa la al doilea. Este descurajant pentru că îți dai seama că trebuie să o iei de la zero.

Da, și îl mai ai și pe celălalt. E dublu de greu.

Da. Acolo lucrurile s-au complicat un pic și încă sunt două personalități cu totul diferite. Însă încerc să deslușesc tainele Maiei, pentru că e altfel construită.

Cum sunteți voi doi, tu și Laura, de când sunt copiii? Sunteți mai aproape, mai departe?

Cred că am avut urcușuri și coborâșiuri. Eu am atribuit mereu dificultatea sau obstacolele în relația cu Laura acestei vieți duble ale mele care înseamnă și artist, și slujbă de zi cu zi. Am încercat mereu să îmbin responsabilitatea față de familie (fiu un tată bun, bărbatul care vine cu niște bani acasă și reușește să întrețină familia în felul acesta) și responsabilitatea față de mine, pentru că știu că dacă m-aș opri din a face muzică, probabil că n-aș mai putea trăi. Așa că a fost continuu o bătălie între a face din muzică o meserie care să ne hrănească pe mine și pe ai mei, cu adevărat. E încă un proiect în lucru, dar e și obositor, o fac de 17 ani, nu e simplu deloc. Am să fiu sincer și mărturisesc că sunt aproape, cred că insistența va da roade până la urmă. Dacă e ceva ce a făcut dificilă viața noastră împreună, asta a fost. Pentru că, de pildă, eu două, cel puțin trei zile pe săptămână sunt plecat la sala de repetiții, peste asta e serviciul… în zilele astea nu voi putea petrece timp cu copiii și toată presiunea va rămâne pe umerii Laurei. Asta cred eu că e lucrul care apasă cel mai tare pe dinamica acestui cuplu. Nu pentru că nu exista disponibilitate sau înțelegere, ci pentru că au fost foarte multe momente în care Laura a trebuit să îmi țină mie locul și îmi dau seama că nu are cum să-i fie simplu, absolut deloc. Tocmai de asta mă bucur că încep să ajung la un liman cu proiectul meu.

Ce faceți unul pentru altul ca să fiți acolo chiar și când e greu?

Anul acesta împlinim 23 de ani de când suntem împreună. Între noi e foarte multă dragoste pe care nu știu și nu vreau să o explic. Normal că sunt dăți în care ne enervăm, când trecem prin episoade nu tocmai OK, certuri etc. Dar am învățat să le văd firești, normale, fac parte din existența oricărei relații, nu numai de cuplu, ci și de prietenie, serviciu și așa mai departe. Tot din asta am învățat că singurele relații care supraviețuiesc sunt acelea care reușesc să treacă mai departe și au mereu un fundament bazat pe iubire, pe dragoste. Periodic, nu știu exact la câți ani, sigur avem câte un moment destul de greu de trecut și cred că unul a fost anul trecut, când pentru noi a fost un an foarte greu. Cred că s-a rostit cuvântul “divorț” la noi în casă mai mult decât s-a rostit în 23 de ani. Nu e simplu și îmi dau seama cum e să nu vezi ceea ce te obstrucționează, că bănuiesc că acolo e, de fapt, cea mai mare problemă. Ce a ajutat foarte mult e că Laura nu m-a pus niciodată să aleg între familie și muzică, iar eu am susținut-o mereu. Cred că asta ne-a ajutat foarte mult, am respectat fiecare opțiunile celuilalt și, făcând lucrul acesta, am pus mai puțină presiune.
Eu, de pildă, iubesc motociclismul. E marea mea pasiune. Sunt îndrăgostit de motociclete de când eram copil. Merg cu motocicleta de aproape 19 ani. Spre marea mea bucurie, și nevestei mele îi place mersul cu motocicleta. Dar nu o dată mi-a fost dat să aud oameni care au renunțat pentru că nevasta a zis “Nu”.

Le cânți copiilor?

Da. În ultima vreme cânt mai puțin acasă, dar nu aș putea să zic că am o explicație. Le cânt, dar cred că ei își iau muzica de la concertele unde mai apucă să ajungă. În momentul în care avem un concert în aer liber îi mai iau, zgomotul e mai ușor de îndurat și nu e forfota aia de club.

Le place? Ce zic despre tine pe scenă?

Luca este unul dintre cei mai buni sau aprigi critici ai mei, e foarte direct și nu se ascunde deloc de treaba asta. Îmi aduc aminte că l-am luat cândva la un concert în țară, la Sibiu, și l-am văzut mai entuziasmat ca niciodată. Le-am spus atunci colegilor că dacă lui Luca i-a plăcut concertul, sigur a fost din cale-afară de bine. Maia, în schimb, cred că e foarte atrasă de lumea asta a spectacolului și mi se pare că dezvoltă cumva o dorință de a se exprima în felul acesta. Oricum, ea de când s-a născut pare că e mulată pe calapodul individului care are nevoie de atenție și mi-a și cerut în repetate rânduri să o iau cu mine pe scenă. Luca nu pare interesat de asta, poate mai târziu…

N-ai așteptări.

Suntem, probabil, la fel ca și cei mai mulți părinți, așteptăm să vedem ceea ce le place cel mai mult și să îi încurajăm în acea direcție.

Citiți? Le citești, citesc ei, citiți împreună?

Laura le citește foarte mult, are și un talent deosebit de a face povești cu ei și asta li se pare teribil amândurora, plus că e și foarte haioasă când o face. Eu când îi citesc Maiei, de exemplu, schimb personajele sau replicile iar ea se amuză și mă corectează. E și o modalitate de a-mi da seama dacă e atentă. Eu le povestesc lucruri când suntem la masă împreună sau când e un moment care mi se pare mie că ar putea însemna o lecție utilă pentru ei.

Ai vreodată o problemă cu vina, te simți vinovat că poate faci prea multe?

Am avut o problemă cu vina mai degrabă vizavi de Laura pentru că am simțit că nu sunt acolo atât cât ar trebui și a fost și aici destul de greu până mi-am asumat asta ca vină. În momentul în care vina asta vine conștientizată în interior, o asumi și poți să faci ceva în sensul acesta. În momentul în care vina apare ca un reproș, ea funcționează mai degrabă ca un scut și te pierzi. Cu vreo 3 ani în urmă începusem să am niște episoade foarte nasoale de anxietate, atacuri de panică și toate cele, lucru pe care l-am descoperit după vreo 6 luni de căutări la toți medicii de pe pământ.

A, te-ai gândit că ești bolnav și nu știai ce ai.

Da, pentru că toată lumea zicea că sunt OK și odată ce am început psihoterapia, pe lângă faptul că am început să mă simt mult mai bine, toată viața mea a luat-o în cu totul altă direcție. Lucrurile mi s-au părut dintr-odată altfel cu totul, pe toate palierele.

Ce ai înțeles despre tine?

Că erau multe situații în care aveam ochelari de cal pe care nu îi percepeam. Am înțeles că erau multe momente în care nu îmi dădeam seama că și cele mai bune intenții ale mele poate nu erau la fel de bune și pentru ceilalți. Am înțeles că îmi era frică să fac o grămadă de lucruri și, ușor-ușor, am luptat cu spaima asta, încercând să mă reconsolidez, să mă reconturez.

Ce visezi pentru voi în continuare?

Mi-e greu să visez la o casă nouă, pentru că nu avem banii necesari să ne mutăm, deși apartamentul acesta de două camere e neîncăpător pentru patru oameni. Dar sunt foarte mulțumit de ce se întâmplă cu trupa mea acum. Mă bucur că în sfârșit că am alături oameni care îmi dau bucurie pentru toate lucrurile pe care le facem și am senzația că și eu le transmit lor același lucru. E ca o poveste de dragoste pe care o trăim cu toții și e cea mai mișto renaștere pe care puteam să o am. Probabil că și asta îmi dă foarte multă forță pentru toate celelalte lucruri, îmi iau de acolo multă, multă energie. Sunt împăcat cu toate schimbările și eșecurile prin care am trecut până acum. Privesc înainte.

E un mod matur și asumat la care cred că nu ajungi decât trecând prin lucruri dificile.

Să știi că m-am gândit inclusiv la asta. Că poate lucrurile nu au mers pentru că viața a ținut cu mine și probabil că dacă se întâmplau mai repede probabil că m-aș fi distrus iremediabil. Sunt 100.000 de scenarii. De aceea nici nu încerc să mi le interpretez. Este ceea ce este.

Cum te descurci cu feedback-ul negativ, cu oamenii care dau cu roșii la concerte sau online? Cum faci să nu suferi, să nu renunți?

Cred că sunt oameni care au parte de mai mult feedback negativ decât mine. În general, cred că pentru un artist e greu de înghițit un astfel de feedback, cred că în fișa postului vine un pic de orgoliu atunci când e vorba de un artist, orice fel de artist ar fi, nu neapărat om de muzică.

E greu să urci pe scenă dacă nu crezi că ești bun…

Da, cred că da. Nu e genul acela de feedback care mă dărâmă, dar cu siguranță nu îmi face bine. Ce am constatat tot în timpul terapiei sau după ea a fost că în toți acești ani cel mai mare dușman al meu am fost eu. Și sunt convins că dacă o să am de luptat vreodată pentru tot restul vieții cu cineva sau ceva, tot eu o sa fiu. Pentru că tot ce vine din exterior e doar o interpretare a unei realități, așa cum o vede fiecare. Nu știu, ușor nu e. Cred că în situații de genul feedback negativ aș avea niște zvâcuri nu tocmai OK. Una peste alta, cred că tactul e o valoare foarte bună dacă o ai sau poți să o găsești. Am avut un moment la un concert în Brașov, în Piața Sfatului. Era un tip care urla insistent când se opreau piesele, zicea câte ceva nasol la adresa noastră. Știu că la o piesă chiar m-am gândit că el nu își dă seama că el nu are microfon, iar eu am, am și  toate boxele acelea și ceea ce cânt și spun eu se va auzi în toată piața. Drept urmare, nu am reușit să rezist și la următoarea piesă, când el a strigat: “Du-te, mă, acasă!” eu i-am răspuns: “Mă duc, că m-a sunat sor’ta, mă așteaptă”. Sigur nu a fost o abordare bună…

Care e primul lucru pe care îl faci dimineața?

Cred că primul lucru pe care îl fac e să o iau în brațe pe Laura. Inevitabil se întâmplă asta și cu copiii. Maia încă e în momentul acela în care se trezește un pic mai devreme ca toată lumea și vine peste noi în pat, iar în momentul în care ne activăm apare și Luca, deci de cele mai multe ori activitatea de dimineață implică așa, un fel de grupare.

Dacă ai primi o capsulă dintr-aceea a timpului pe care o îngropi ca să o găsească omenirea peste 100 de ani, ce pui acolo? Un mesaj, învățămintele lui Doru către generațiile viitoare.

Iubirea este cea mai mare putere. Cred că asta aș lăsa.

Zi-mi și despre piesa voastră “O mie de Da pentru fiecare Nu”.

Când am început psihoterapia, abia la al treilea terapeut m-am trezit.

Ce fel de psihoterapie ai făcut? Psihanaliză, cognitiv-comportamentală?

Primul lucru care mi s-a sugerat a fost cognitiv-comportamentală pentru că așa spuneau specialiștii, că în cazul atacurilor de panică și anxietate funcționează cel mai rapid. Dar nu mi s-a potrivit. Ulterior am ajuns la o terapie combinată, mai multe soluții. Undeva pe parcursul terapiei am scris o piesă pe care am visat-o în nopțile de insomnie, o piesă pe care am lansat-o înaintea acesteia, se cheamă „Drumul”, și eu refrenul acela l-am visat. Am visat și muzica și versurile și ce am făcut în momentul acela și nu mai făcusem până atunci a fost să îmi fac curaj să mă trezesc. Nu e prima dată când visez o melodie. Nu e ceva unic, li se întâmplă și altora. Doar că atunci când ești pe acel palier între somn și trezie vrei să dormi. Ce am încercat eu de-a lungul anilor era ca pe bâjbâite să reproduc ce am visat într-un sertar al conștientului, urmând ca a doua zi să îmi aduc aminte. Rahat! Nu îmi aduceam niciodată aminte. Însă cumva în momentul terapiei, pe fondul anxios și neavând somn, mi-am făcut curaj să mă trezesc, m-am dus în bucătărie și tiptil, ca să nu trezesc lumea, mi-am înregistrat ce îmi aduceam aminte din vis. Acela a fost refrenul melodiei acelei piese, care zice că drumul e pietruit, vântul e potrivit iar lui i s-a oferit să înceteze să afle.

Ulterior am constatat că de fapt cântecul cu adevărat terapeutic și scris post-terapie a fost “O mie de da”, Pentru că el reprezintă suma tuturor inhibițiilor pe care le-am acumulat de-a lungul existenței mele. Dar să vezi cum am făcut versurile la piesa asta. În seara când scriam textul pentru “Drumul”, aveam un blocaj. L-am sunat pe bunul meu prieten Andi Dumitrescu care e și el muzician și care îmi place cum scrie. El știa prin ce trec și îi povestisem ce făceam la terapie și la ce concluzii ajunsesem, cum povestisem despre copilărie, cum le legam și așa mai departe. Și mi-a scris: “Băi, fii atent, am o idee, fă-mi un mail cu toate lucrurile pe care nu aveai voie să le faci când erai mic, toate NU-urile pe care le primeai, tot ce era interzis.” Am făcut o listă lungă, nici nu era foarte greu. Propunerea lui era să fac un soi de recitativ. Imaginează-ți o strofă care nu e neapărat cântată, e aproape recitată. Dar nu mi s-a părut că se pupa cu ideea piesei Drumul. Așa că toată discuția pe care ți-o povestesc acum, în premieră altfel, a rămas într-un sertar, acolo. În momentul în care am scris „O mie de da”, aveam piesa, aveam refrenul, Vreau o mie de da pentru fiecare NU, îmi plăcea foarte mult cum sună, dar lipseau stofele. Aunci mi-am adus aminte de listă. Și mi-am zis că, de fapt, are tot sensul din lume. Are tot sensul din lume să iau lista aia pe care am făcut-o și să văd care sunt acele Nu-uri. Și așa s-a născut treaba asta. Surpriza noastră a fost că am ajuns să ne dăm seama că sunt teribil de mulți oameni de toate vârstele care au rezonat cu piesa, cu mesajul ăsta.

Pentru mine, marea încercare după ce am lansat piesa asta este să dovedesc prin restul vieții, alături de copii și de oamenii din jur, că am să aplic exact ceea ce spun.

Și gata. Pentru mine, Doru a fost o revelație. M-aș bucura să-i cunoașteți muzica, să mergeți la concertele lui, să-l lăsați să vă inspire. Pagina de Facebook a trupei The Mono Jacks este aici. Au concerte pe 16 și 28 februarie la București, urmează sigur și altele în țară.

Mulțumesc, Doru, și felicitări pentru omul care-ai crescut din băiatul care-a îndurat.

Pin It

22 Comments

  • Laura spune:

    Ioana, ești fenomenală, ca de obicei.
    Îți mulțumesc pentru acest interviu cu minunatul Doru și muzica lui. Am aflat multe lucruri despre el pe care nu le cunoșteam. M-a uns la suflet. Și eu îi ascult muzica de când era la AB4 și am știut mereu că e un om frumos.

  • Lavinia Leo spune:

    Draga Ioana, iti multumesc cu tot sufletul pentru interviul cu Doru :*

  • Alina spune:

    Mi s-a parut si mie un om foarte normal. Si asta e cel mai mare compliment ce i-l pot face. Foarte fain! Ii doresc mult succes in continuare! Talent are cu carul.

  • Loredana spune:

    Foarte frumos interviul!ma bucur ca exista barbati care nu se jeneaza sa povesteasca public bune si rele.felicitari printesa!te mai asteptam la Cluj!:-)

  • irina spune:

    F tare si frumos! Multumesc, ceva nou si bun!

  • Cristiana spune:

    Big like! Multumesc!

  • Luminita spune:

    Sincer, mie una nu mi se pare nimic fenomenal in acest interviu. Este un tata care se focuseaza la greu pe el si care a avut si are mare noroc de o sotie foarte intelegatoare, care practic se dedica ea copiilor, cat timp el nu este acolo. E fain sa traiesti asa, mai ales cand partenerul se ocupa de restul, astfel incat tu sa iti vezi si de pasiunea ta si sa te mai si lauzi ca ai copii. Just saying. Ma rog, asta e perceptia mea.

    • Dan spune:

      Ce funcționează într-o familie nu funcționează în altele; oamenii sunt diferiți. Ce mi se pare mie e că treaba asta cu muzica este principala diferență față o familie normală de corporatiști cu salarii așa-și-așa, cu credit la casă și copii mici. Poate tocmai spațiul pe care îl are pentru a-și valorifica talentul îl ajută să fie un părinte mai bun – e și aici un punct de vedere, nu?

    • Printesa Urbana spune:

      Pai, omul zice ca si ea are pasiunile ei, in care el o sustine, deci atunci cand ea face ceva ce-i place, sta el cu copiii. E foarte prezent in familia lui, trage tare de el, mie mi se pare extraordinar ca nu a renuntat la pasiunea lui, ca stie ca e bun si poate contribui cu ceva la binele lumii, ca a schimbat trupa de cinci ori pana a ajuns intr-o formula care-i place, ca nu a ales sa se sacrifice, ca apoi sa traiasca o viata dureroasa, plina de what ifs. Iar faptul ca mereu e in cautare de sine, de mai bine pentru el si familia lui, nu, n-are cum sa fie cum spui tu, un relaxat care-si vede de treaba lui si fuck the rest. Adica iti accept perceptia, dar ma simt motivata sa o explic si eu pe-a mea. 🙂

    • maria_z spune:

      Exaaaaact! Multumesc pentru ca ai exprimat exact perceptia mea.
      🙂

    • Oana spune:

      Cred ca sotia lui si-a asumat statutul lui de artist, si nu cred ca o deranjeaza ca are mai mult ea de lucru cu copiii cand tatal e pe la cantari/repetitii. Asa e cu artistii. Si-a asumat casnicia cu el si si-a asumat cei doi copii cu el. Nu cred ca noi, din exterior, trebuie sa o privim pe Laura ca pe o victima/martira a ambitiilor lui artistice. Eu, in locul ei, as fi mandra de el, caci Doru nu e un om oarecare, e artist, si uneori arta cere sacrificii, multi artisti/savanti nici nu au avut familii. Foarte fain ca incearca sa le faca pe toate, minunat ca are o sotie intelegatoare!
      Hai sa nu cadem asa in patima feminismului si sa victimizam femeile una-doua!

  • Anda spune:

    Foarte fain interviul! Il ascult de pe vremea cand exista AB4 si imi place mult ce energie frumoasa emana si muzica si Doru.La mai multe interviuri asa!

  • D-na V spune:

    Il iubesc pe Doru (sorry, hubby!) 🙂 Melodia mea preferata este „Un sfert de secunda”. Imi plang ochii si imi plange inima, mai ales la partea cu „Ne-am nascut cu fricile in noi, printre derbedei / Cum o sa ne fie altfel?”….

  • andaz spune:

    Ce frumos vorbește despre Laura!
    Fain interviu.
    L-am ascultat la Starea Nației. Sper sa nu greșesc…
    Îmi spune ceva AB4… ia sa caut…

  • Maia spune:

    Imi place trupa si am urmarit interviurile lui Doru. Ioana, te felicit pentru cum l-ai facut sa vorbeasca despre el si ai lui. E un interviu altfel. Bravo!

    • Printesa Urbana spune:

      Multumesc, m-am straduit, adevarul e ca nu ma pricep deloc la interviuri si mereu ma stresez foarte tare cu ele… Dar cu Doru a mers de la sine usor…

  • Anamaria spune:

    Wow, ce interviu fain. Imi placea de Doru de cativa ani, de cand l-am auzit intr-un concert singur, intr-un oarecare club. Mi-a dat asa o stare de bine, nu numai ca artist ci si ca om. Iar acum interviul asta mi-a intarit si mai mult perceptia ca e un om tare fain. Bravo Ioana, ca faci cunoascuti numai oameni frumosi. Chiar ma pun sa reascult The Mono Jacks, muzica de suflet.

  • Luiza spune:

    Pur si simplu, iubesc acest interviu! Fiecare nuanta, a ta, a lui, e la locul perfect armonios… 🙂 Multumesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *