Când asculți un copil și te ascultă altul. Despre puterea ascultării

Articol scris de Irina Nichifiriuc de la Sfatulmamei.com

 

E după amiază. Pregătesc ceva de mâncare la bucătărie. De ceva vreme, fetele mele se joacă împreună afară. La un moment dat o văd pe Eva (cea mică) că fuge și pe Areta că vine spre casă țipând.

– Mamiiiii, Eva mi-a furat doi cuci. Eu voiam să mă joc cu doi cuci, țipă Areta.

Avem în gospodărie trei cuci de ceramică. Fetele se jucau cu ei afară. Când cea mică i-a luat pe doi dintre ei pentru ea, s-a iscat scandalul. În mintea mea s-au derulat fulgerător următoarele gânduri preimprimate de propria experiență din copilărie:

  1. Areta, Nu e corect ca tu să vrei să te joci cu doi când sunt trei de toți. – morală
  2. Eva, dă-i cucii înapoi!! – pe un ton răstit
  3. Ia să vedem cine are dreptate. – investigații pentru stabilirea dreptății
  4. Areta, las-o că-i mică! – diminuarea importanței unui copil față de celălalt
  5. Băi, dar chiar nu vă puteți juca liniștite 5 minute?! – rușine, învinovățire

În suflet însă fac liniște cât să pot zice:

– Așa…

Mă cobor la nivelul ochilor ei și privesc adânc în negreala lor. ”Ce-ar fi să încerc treaba asta cu ascultarea de la Hand in Hand Parenting?”. Areta a simțit că e ascultată și a continuat.

– Zi-i să-mi dea cucii înapoi!! Eu voiam să mă joc cu ei.
– Așa?!, cu interes.
– Ea mereu îmi fură jucăriile.
– Așa, cu compasiune în glas.
– Dar mami, să vezi… etc.

Vreme de  două-trei minute, ea își expune pledoaria, iar eu ascult cuminte, cu interes și empatie, cu mâna pe umărul ei și cu privirea blândă adâncită în ochii-i furioși. Spuneam doar ”așa” sau ”înțeleg” sau ”îmi pare rău”. Simțeam sub mâna mea cum tensiunea din corpul ei se disipa și privirea i se limpezea. Deodată, de nicăieri, apare Eva. Îi întinde cucii și pleacă amândouă vesele la joacă. Eu rămân la nivelul lor și evaluez situația.

Care ar fi fost rezultatul dacă mergeam pe varianta înscrisă în prealabil în creierul meu?

Păi, înscriam și eu rușine și vinovăție în creierașele fragede ale fetelor mele. Le dădeam sentimentul de neîncredere în sine și durerea de a se simți neimportante, neascultate și neiubite. Aș fi putut să le impun părerea mea de justiție cu puterea celui mare și tare (adultul) și să le îndepărtez cu încă un pas de siguranța părintească. Adânceam prăpastia dintre ele și contribuiam la apariția altor dispute de acest gen din viitor. Oare reușeam să opresc conflictul actual măcar? Din experiența mea, de până atunci și de atunci încoace, nu. Cel puțin nu atât de repede și atât de elegant.

Care a fost rezultatul abordării conflictului cu ascultare?

Să vedem. Areta a simțit că poate veni la mine indiferent ce problemă apare (ea știe deja că nu e corect să se joace cu doi cuci când există doar trei de toți, nu avea nevoie să-i țin morală). S-a simțit confortabil și în siguranță să-mi spună ce are pe suflet (sper să-și amintească și la adolescență și în restul vieții acest sentiment). A avut de partea ei un adult calm, care nu o judecă și care o apreciază și o iubește chiar și când e supărată pe surioara mai mică (dap, are voie să simtă și asta din când în când). Și-a descărcat energia negativă fără să facă rău nimănui (e mai mare, putea foarte bine să-i dea una surorii, să-i smulgă cucii din mână sau să se răfuiască cu ea plină de nervi, in the heath of the moment), alegând să aducă sentimentele grele cuiva care le poate face față. Iar conflictul s-a rezolvat de la sine. Nu presupun că asta s-a întâmplat. Știu. Am simțit-o de zeci de ori pe pielea mea. Dar asta e altă poveste (Dacă ești mai sceptic, nu mă crede pe cuvânt, citește studiile. Cele mai la îndemână sunt cele ale lui Daniel Siegel și ale Alethei Solter).

Cu Eva nu știu ce s-a întâmplat, dar faptul că a ales să înapoieze jucăriile fără să i le ceară nimeni, fără să o amenințe sau să o recompenseze cineva mă face să cred că a simțit și ea iubirea, acceptarea și siguranța de care avea nevoie pentru a-și reaminti ceea ce e corect și just, putere naturală a oricărui om indiferent de vârstă.

Când rămâi și asculți, când transmiți verbal și non verbal mesajul ”te văd”,”te înțeleg”, ”sunt aici”, ”îmi place de tine”, ”am încredere în tine”, se cheamă că faci STAYLISTENING. Cel puțin așa îi spunem noi la Hand in Hand Parenting. Pe termen scurt, mediu și lung efectele sunt aceleași. Atunci când oferi copilului posibilitatea să se descarce de emoțiile puternice, îi dai ocazia să-și crească încrederea în sine, să se simtă văzut și ascultat – important, să se simtă în siguranță și iubit și să își limpezească mintea pentru a găsi cele mai bune soluții. Odată eliberat în acest fel, creierul copilului își recapătă capacitatea de a gândi, de a raționa, de a controla impulsuri, de a răspunde empatic, logic și corect (în sensul de drept) oricăror situații.

Exemplul de mai sus a fost unul ”lejer”. De obicei, Staylistening presupune să asculți plânsete, țipete, crize de furie, să fii martorul unor tremurături și perspirații puternice, să nu iei personal (ba chiar să oprești, blând dar ferm) injurii și cuvinte urâte ori tentative de a lovi, zgâria sau mușca, să rămâi calm și să transmiți constant mesajele ”te văd”,”te înțeleg”, ”sunt aici”, ”îmi place de tine”, ”am încredere în tine”. Dar când ai în minte rezultatul final și bucuria pe care copiii o manifestă după un astfel de episod, tot procesul devine doar un pas spre îndeplinirea dorinței supreme a oricărui părinte: ”să fie copilul fericit, adaptat și independent”.

Pin It

31 Comments

  • Ionescu spune:

    Buna, foarte interesant articolul dar sunt convinsă că trebuie înțeles și faptul că da, poți să răspunzi așa o dată, de doua ori dar când nu dormi o noapte întreagă, când începând de dimineață se aud văicăreli și plângeri , când mai ai și alte lucruri de făcut care nu așteaptă, atunci nu mai găsești calea interioara de a te gândi cum să răspunzi. Poate sunt eu sub influența proasta acum că mă chinui de o ora și jumătate sa o adorm și de 3 zile de când suntem la munte incerc să mă simt bine in ciuda nopților nedormite și nemulțumirilor nenumarate

    • Roxana spune:

      Te inteleg! Noi am mers 5 zile la Viena, in prag de Craciun, la toate targurile acelea superbe, luminite, mancare buna, cazare buna, zbor de linie…totul sa fie o vacanta reusita pentru noi 3, baietelul de 4 ani. Fraticule, NIMIC nu i-a placut si convenit…ne-am straduit sa ne tragem in niste poze de dragul calatoriei si sa nu o luam efectiv razna…am mai plecat cu el de cateva ori, nu asta era problema. Pur si simplu ne-am suprapus peste o faza extrem de dificila…nici acum nu stiu unde-am gresit, inafara de banii cheltuiti 😀😀 mergea o Sinaia daca am tot stat cu totii bosumflati 😀😀

      • Ionescu spune:

        Nu pot sa zic că mă bucur că mai e cineva în situația mea, dar parca mi a mai venit inima la loc :)) aolo daca o puneam pe sanie, numai așa se auzea „auuu, auu, auu”, la un moment dar trăgeam după noi și sanie și scoica și copilul în brațe, bineînțeles că am plecat de pe partie am înțeles că nu i place, la cazare ceartă cu ceilalți copii, al meu, a mea, uite ce face x, etc…nu mai zic de plimbare, in brațe încontinuu… Ce sa facem, trăim cu speranța că o sa crească și atunci o sa ne bucurăm cu toți de vacanta. Pupici

    • Irina Nichifiriuc spune:

      Bună, draga mea! Îmi pare rău că nu te poți bucura de concediul acesta pe care îl MERIȚI din plin! Te înțeleg foarte bine și nu, când toate astea se adună și tăbărăsc pe tine, nu prea poți să răspunzi elegant, calm și empatic. În la Hand in Hand Parenting avem un instrument special creat pt părinți. Se numește Listening Partnership (Parteneriat de Ascultare). Îți găsești un alt părinte cu care te întâlnești regulat și va ascultați reciproc, fără să vă judecați și fără să vă dați sfaturi. DOAR VA ASCULTAȚI. Astfel îi dați posibilitatea creierului să descarce stările emoționale care au creat reziduuri in sistemul limbic și care nu îți dau voie să ajungi la bunătatea, calmul și empatia care există deja în tine. Folosit regulat acest instrument de Parenting îți întârzie momentul critic în care îți ieși din fire, îți crește toleranța la stress și sentimente puternice ale copiilor, îți crește viteza cu care găsești soluții în diverse situații și îți dă inspirația să răspunzi jucăuș și să pui limite blând atunci când situația o cere. Poți afla mai multe dacă dau căutare după „parteneriat” pe site-ul meu. Îți trimit îmbrățișări și te asigur că acum faci tot ce poți mai bine pt copilul tau și pt tine și asta e perfect atât cât poți. Irina Nichifiriuc

  • Ecarulan spune:

    Eu n-as fi asa de convinsa 🙂
    Eu sunt deja convinsa ca sunt o mama execrabila pentru ca nu pot sa raspund cu calm si sa-mi impun abordari constructive in mai mult de 5% din situatiile conflictuale. Si nu o sa primesc intelegere de la nimeni – ca na, daca altii pot, e posibil, deci ar trebui sa pot si eu.
    O sa incerc sa nu zic mai nimic, poate merge pentru inca un plus de 1-2%.
    Dar chiar nu-mi place de copiii mei cand tipa, se tavalesc pe jos, se cearta, lovesc … ce e de placut aici? Ii iubesc, ii inteleg, ii vad, dar nu-mi place ce fac.

    • Ana spune:

      Ce putem face?
      Ne dam silinta..incercam sa i prindem din urmă pe acei părinți zen…acei părinți care in 99% din timp sunt tot un zâmbet.

      • Roxana spune:

        Trebuia sa ma fi vazut pe mine azi in parc 😂😂😂 doamneee ce priviri urate pot oamenii sa-ti trimita cand copilul tau urla, tipa, zbiara si se zbate in bratele unei femei gravide in luna a 8 a(eu). N-ar fi sarit careva sa ma intrebe daca ma descurc…sa se uite deranjati au putut. Evident ca mi-am iesit din fire, am pus copilul jos, m-am ratoit la el si am plecat asa, cu scandal pana la masina. Atat am putut. Alte dati pot mai mult, mai ales cand nu incepe cu plansetele de la 9 dimineata si deja sunt la al 6 lea „conflict” cu scamele imaginare din manusi si lupta dintre „vreau Oreo, eu nu vreau mancare”.

        • Irina Nichifiriuc spune:

          Exact cum ai spus:atât ai putut azi, alte dați poți mai mult. Te-ai descurcat chiar admirabil având în vedere circumstanțele. Iar faptul că ai avut și „public”… Ehei… Știm noi ce presiune pune societatea pe noi. Pe mine mă ajută mult in astfel de situații să mă uit direct și numai în ochii copilului meu. Fiindcă în final despre noi doi e vorba. Găsești un exemplu mai detaliat daca dai căutare după „trambulina” pe site-ul meu. Te îmbrățișez!

    • Irina Nichifiriuc spune:

      N-am să încerc să te conving că ești o mama minunată pt că eu deja știu că ești tocmai pt că te gândești la toate aceste aspecte. Sunt convinsă că faci tot ce poți mai bine, mai ales că faci deja munca a 4 oameni. Nici mie nu-mi plac copiii mei când țipă, se trântesc, se bat, etc. Asta nu înseamnă că sunt o mamă rea. Nici mie nu-mi iese în 100% din cazuri treaba cu zen, empatie și blândețe, dar de când cu Hand in Hand Parenting am început să cresc procentul de la 5-10% spre 30-40%, iar asta e mai mult decât visam vreodată. Vezi mai sus și comentariul legat de Parteneriatul de Ascultare. You rock!!!

      • ECARULAN spune:

        Multumesc pentru incurajari. Cred ca daca puneati niste procente de genul acesta in articol, ar fi fost foarte constructiv 🙂

  • Mona spune:

    Eu am unul doar…si e greu sa stau sa gandesti reactia, sa iti modelezi creierul si primul impuls de raspuns cand esti obosit, stresat si copilul urla si tipa si cere ceva ce deja stie ca nu se poate, sau insista cu o solicitare dupa ce i-ai explicat in prealabil de cel putin cateva ori ca nu se poate…
    Pt unii oameni acest calm vine natiral, cunosc o astfel de mamica foarte blanda, calma si rabdatoare orice s-ar intampla. Deci se poate, daca asa iti e natura. Daca nu, e greu si lupti cu tine zilnic sa fii mai bun.

  • Ralu spune:

    Ecarulan, de acord cu tine. Ideal e sa-ti poti pastra calmul atunci cand copiii au comportamente neplacute, sa poti sa-i asculti, sa le raspunzi cu calm, sa detensionezi tensiunile etc. Conteaza f mult si temperamentul parintilor dar si alti factori pt a pute face asta. Ce vreau sa zic e ca pt un parinte coleric va fi mai greu sa -si stapaneasca furia, decat pt un parinte flegmatic. La fel, conteaza nivelul de stres, odihna, etc din viata fiecaruia. Nu poti fi zen dupa „n” nopti nedormite sau atunci cand ai si alti factori stresori in viata (de ex. un parinte bolnav de care tre sa ai grija sau iminenta pierderii locului de munca). La fel, conteaza temper copilului, una e sa ai copil easy care doarme si plange rar, alta e sa ai copil dificil, temperamental etc (nu mai zic de copil cu nevoi speciiale).Da, nici eu nu pot fi calma mereu, mi se mai intampla sa ridic vocea la el, sunt departe de a fi „mama perfecta” (care nu exista).

  • Mihaela spune:

    Nu poti reactiona asa mereu, de fapt niciodata ,nu mi se pare corect. Copiii sunt intr-un proces de invatare , au nevoie sa li se repete de foarte multe ori ce e ok si ce nu . Repetat in diverse situatii similare ca sa poata invata sa aplice bine regulile pe care le stabilim . Daca actionam uneori altfel e un comportament fluctuant al parintelui si ei au nevoie de stabilitate.Nu suntem prietenii copiilor nostri ci parinti.In plus faptul ca evitam sa ii criticam , incercam sa ii ferim de frustrare nu prea le face bine. Las aici asta , daca nu e ok o sa o stearga Ioana : http://m.adevarul.ro/life-style/parinti/cum-aparut-generatia-fulgi-nea-tinerii-hipersensibili-vesnic-nemultumiti-ofensati-cele-mai-banale-lucruri-1_5a79f5d2df52022f75426a9a/index.html?utm_source=RTV&utm_medium=FB&utm_campaign=POSTS
    Sunt mai multe idei acolo dar printre ele si asta cu critica si de ce nu e bine sa ne ferim de ea.

  • Carla spune:

    Nu ştiu, fetelor, cum este cu tehnica asta de parenting mai sus pomenită. Adică să te faci că plouă când cel/cei mici au o problemă de comportament până când le trece şi/sau se rezolvă de la sine … Aha! Apoi te feliciți că ai prins ideea, eşti genial la faza asta. Wow, tot ce trebuie este să ascult şi să dau din cap?
    M-am prins.
    Mai greu da’ m-am prins.

    Unii iau şi bani pentru lecții de gen?

    • Printesa Urbana spune:

      eu am observat cu ai mei ca cel mai bine isi rezolva problemele cand NU intervin. si ca da, cel mai usor le trece supararea cand le dau sansa sa vorbeasca despre ce-i supara, fara sa bag si opiniile mele in ecuatie.

      Stau sa-i observ sa nu se loveasca (nu a fost cazul niciodata, nici macar tentative nu au fost), dar nu mai intervin intre ei decat daca imi cer, si atunci fac cam ce zice Irina aici, sunt ca un fel de ecou. Si da, functioneaza. Nu stiu daca e o tehnica sau nu, nu stiam ca are un nume si ca exista articole despre treaba asta, eu doar am observat ca asta merge la noi.

  • Ximena spune:

    Eu am 3 si functioneaza, e mai greu sa ii fac sa imi povesteasca pe rand ce s-a intamplat si ce anume i-a deranjat caci bineinteles apare si supararea ca de ce il ascult prima oara pe unul si abia pe urma pe un al doilea etc. Eu sunt linistita de felul meu dar din pacate au existat si dati in care am izbucnit, nemaireusind sa ma abtin…le cer scuze dupa, isi cer si ei intre ei…dar intr-adevar vorba dulce…e mai eficienta. Sotul este coleric si se vede, n-are rabdare…cu el as avea de munca, nu este rau intentionat dar clar are mult mai putina rabdare decat mine.

  • Cinderella spune:

    Discutie intre fii mea si cea mai buna prietena de-a ei, eu fiind in camera alaturata:” esti urata!”, „ba tu esti urata”, ” ba tu si papusa ta sunteti urate”, „ba tu si toate papusile tale sunteti urate”. Tocmai cand ma pregateam sa intru peste ele si sa le „impac” se aude :”bine, hai sa ne jucam”, „bine”. De atunci nu ma mai bag decat in acte de violenta fizica. Ceea ce deranjeaza pe adulti, nu deranjeaza copiii neaparat. Discutiile intre ei sunt greu de inteles de catre adulti.

    • Rox spune:

      Interesant. Cam asa am vazut eu prieteniile intre baieti in general: oricat de diferite ar fi opiniile, nu-si strica prietenia pentru un fleac. 😏

  • Bibi spune:

    E foarte buna tehnica staylistening. Am citit tot pe hand in hand parenting si am incercat cand am fost in stare si sincer ma uimesc rezultatele. Problema e ca nu tot timpul ai limpezimea si calmul sa reactionezi asa. Pentru mine functioneaza cand vad ca e foarte suparata si nu se poatr linisti. E si foarte plangacioasa si sunt zile in care nu functioneaza nimic, inclusiv mama-sa. Cam de pe la a 5a criza de plans incolo…

    • Irina Nichifiriuc spune:

      Bună, Bibi! Mă bucur sa aud că și la voi funcționează Staylistening! Așa cum bine ai observat această abordare funcționează când noi, părinții, avem mintea limpede. În acest caz Parteneriatul de Ascultare face minuni. Poți citi mai multe pe blogul meu căutând „parteneriat”. Mulțumesc pentru că încerci lucruri noi cu copilul tău!!

  • CR/ST/AN spune:

    Staylistening…. aha! Pai eu fac chestia asta de muuuult, dar in relatia cu dna. colega de apartament! O ascult foarte atent, desi nu prea inteleg exact toata revarsarea de cicaleala 2.0, dar pentru increderea in semeni, sunt exemplul inca viu ca staylistening face minuni.

    In alta ordine de idei, fac un |A P E L U M A N I T A R| public la dna. directoare/secretara de redactie/editor/copywriter & co. a blogului, sa evite pe viitor ingrosarea corpului de litera asa tam-nesam, in special nesam, la mijlocul frazei, un obicei ce distruge tihna citirii articolelor sportive, educationale sau intelectuale.

    • Irina Nichifiriuc spune:

      Bună întrebare, Adina! În cazul de față lucrurile s-au rezolvat de la sine așa cum se întâmplă de multe ori când copiii nu au nevoie decat de ascultare. În cazurile în care sunt necesare limite, nu mă opresc să le pun. Eva știe foarte bine ce o rănește pe sora ei și fără să-i spun eu. Ne naștem cu spiritul dreptății și al bunătății. Ceea ce ne împiedică să-l accesăm este un blocaj emoțional care, de cele mai multe ori, dispare atunci când avem ocazia să ne arătăm sentimentele in timp ce sunt ascultați așa cum povestesc in articol.
      De ținut cont că eu nu știu în ce condiții cucii au ajuns la Eva. Poate că Areta se juca doar ea cu toți iar sora ei doar a vrut să-i atragă atenția. Nu știu. Pasul următor ar fi putut fi să merg la Eva și să-i spun că sora ei ar vrea să se joace cu toți cucii și să ascult și revărsarea ei de sentimente. Așa cum povestea cineva mai sus cu cele 2 fetițe care își ponegresc păpușile și apoi decid sa se joace împreună fara resentimente, e foarte posibil că odată descărcate emoțiile care blochează cortexul prefrontal, situația sa se dezamorseze de la sine. Am văzut-o de mii de ori la toți cei 3 copii ai mei și chiar la adulți.
      Copiii sunt foarte atenți chiar daca nu par. De multe ori mi s-a întâmplat după ce am ascultat sentimentele puternice ale unui copil, ceilalți să vină să mă îmbrățișeze in semn de mulțumire că nu am reacționat așa cum o făceam odată, prin țipete și pedepse. Fără să le ceară cineva …

    • Irina Nichifiriuc spune:

      Bună, Cristian! Mulțumesc că ai citit atât de atent articolul meu. Dacă ai să ai curiozitatea să intri pe blogul meu, vei vedea că nu îmi stă în obicei să îngroș literele. Recunosc, de data asta, am făcut-o conștientă fiind de publicul Ioanei: oamenii interesați de educația copiilor, dar cu timp limitat. M-am gândit că aș vrea ca mesajul meu să ajungă la cât mai multă lume și să poată fi ușor identificat și de cei care citesc în diagonală. Mulțumesc pentru înțelegere!

  • Adina spune:

    Ce s-ar fi intamplat daca Eva nu ar fi adus cucii inapoi? Ce a inteles ea din ce s-a intamplat? Ca e ok sa faca ce vrea chiar daca acest lucru o raneste pe sora ei?

    • Irina Nichifiriuc spune:

      Bună întrebare, Adina! În cazul de față lucrurile s-au rezolvat de la sine așa cum se întâmplă de multe ori când copiii nu au nevoie decat de ascultare. În cazurile în care sunt necesare limite, nu mă opresc să le pun. Eva știe foarte bine ce o rănește pe sora ei și fără să-i spun eu. Ne naștem cu spiritul dreptății și al bunătății. Ceea ce ne împiedică să-l accesăm este un blocaj emoțional care, de cele mai multe ori, dispare atunci când avem ocazia să ne arătăm sentimentele in timp ce sunt ascultați așa cum povestesc in articol.
      De ținut cont că eu nu știu în ce condiții cucii au ajuns la Eva. Poate că Areta se juca doar ea cu toți iar sora ei doar a vrut să-i atragă atenția. Nu știu. Pasul următor ar fi putut fi să merg la Eva și să-i spun că sora ei ar vrea să se joace cu toți cucii și să ascult și revărsarea ei de sentimente. Așa cum povestea cineva mai sus cu cele 2 fetițe care își ponegresc păpușile și apoi decid sa se joace împreună fara resentimente, e foarte posibil că odată descărcate emoțiile care blochează cortexul prefrontal, situația sa se dezamorseze de la sine. Am văzut-o de mii de ori la toți cei 3 copii ai mei și chiar la adulți.
      Copiii sunt foarte atenți chiar daca nu par. De multe ori mi s-a întâmplat după ce am ascultat sentimentele puternice ale unui copil, ceilalți să vină să mă îmbrățișeze in semn de mulțumire că nu am reacționat așa cum o făceam odată, prin țipete și pedepse. Fără să le ceară cineva …

    • Irina Nichifiriuc spune:

      O altă abordare ar fi sa o dau pe joacă, să întorci situația împotriva ta fiindcă ești destul de mare și inteligent (adult fiind) încât să faci față. Aș fi putut să mă duc la Eva și să o „implor” să-mi dea și mie un cuc. Ea ar fi râs șiret și m-ar fi refuzat amuzată. Eu aș fi insistat arătându-i indirect cât de mult își dorește sora ei acea jucărie, dar fără să o judec pe ea. După câteva minute de CONECTARE fetele ar fi găsit o formulă perfectă pentru a-și continua jocul în armonie. Poți asculta pe http://www.handinhandparenting.org teleseminar pe care l-am înregistrat împreună cu colega mea Brîndușa Milășan despre rivalitatea dintre frați. Dă căutare după numele meu sau după titlul „armonie între frați”.

  • Crina M. spune:

    La noi mai funcționează să rog ”vinovatul” să se uite la fața plânsă a ”victimei”. Și să-i arăt ce efect au cuvintele lui. Nu merge chiar mereu, dar intensitatea schimburilor de cuvinte dintre ei scade. E important să conștientizeze efectele acțiunilor sale. Dacă doar i-aș despărți cred că ar aștepta să nu fiu atentă și să o chițăie. Work in progress.

  • maddy spune:

    interesanta tehnica, pare mai simplu sa te prefaci ca asculti cateva minute decat sa te enervezi si sa faci pe detectivul sau sa iti certi copiii pentru nimicuri. in fond sunt conflicte minore care se rezolva de la sine, important e sa iti tii nervii in frau ca altfel se strica toate atmosfera. voi incerca si eu sa aplic treaba asta!

  • Lacramioara spune:

    Draga Ioana !
    Iti citesc cu multa bucurie fiecare articol care-l pui pe blog .
    Am o mare nelamurire legat de copilul nostru care are acum 2,6 luni.
    Merge la cresa de 1 an si mereu cand Tata-l lui trebuie sa-l lase la cresa se prinde de gatul lui si nu vrea sa ii mai deie drumul … asta o face zi de zi …???
    Apropo este singurul copil care face asta , din cei 8 la numar 😧
    Nu stim ce sa mai facem !?!?
    Avem mare nevoie de un ajutor
    Cu drag , Lacris

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *