La bunici, atunci și acum

Articol scris de Alexandra Lopotaru, blogger pe www.bebelonia.ro

M-am născut la țară și, până la șase-șapte ani, am petrecut destul de mult timp în casa bunicilor din partea mamei, aflată la o intersecție numită Gura Mânâilesei, cu frate-meu și alți doi verișori, frate și soră. Îmi amintesc că dormeam toți șase – cu mamaie și tataie – ca boabele într-o păstaie, pe un divan mititel. Mereu mă luptam să dorm la perete. Uram să dorm în mijloc, pentru că simțeam și în stânga, și în dreapta, respirația celorlalți și nu puteam să dorm decât cu nasul în sus. Și la perete era mult mai răcoare. Toamna si iarna, când se făcea focul în sobă, camera de 9 metri pătrați se încingea ca un cuptor. Și când aducea mamaie plapuma rece-gheață din antreu, unde era lemniță (adică o încăpere neîncălzită), tăbăram pe ea cu fața să ne răcim, sfârâind parcă precum slănina pe grătar.

Dulciurile au fost dintotdeauna plăcerea mea cea mai mare, iar acolo am mâncat din plin. Cel mai des ne dădea mamaie pâine înmuiată în apă sau lapte din găleată, peste care punea zahăr. Ne mai făcea ‘din joi în poi’ și frigănele (târziu am aflat denumirea lor), care chiar erau un deliciu: pâine dată prin ou, prăjită și tăvălită prin zahăr. Și acum, la 27 de ani, îmi mai fac și îmi plac la nebunie. Soțului meu nu-i plac. În sfârșit, mai vedeam câte o eugenie sau o înghețată la vafă când era vreo sărbătoare sau o zi mai cu moț. Ce să mai, ne simțeam răsfățați!

De cum se crăpa de zi, alergam prin toate grădinile și făceam numai trăsnăi. Mă crucesc acum când mă gândesc la biata mamaie cu patru iezi pe cap și multe alte animale pe lângă, când eu abia mă descurc cu Luc. Tataie încă mai lucra pe atunci la pădure. Ne ascundeam în cotețele găinilor, în fânul din pod, în butoaiele cu porumb, ne plimbam unul pe altul cu căruțul de butelie sau cu roaba de bălegar. Făceam palete de badminton din șițe de brad, iar fluturașul era un dop de sticlă de plastic. Din când în când, o mai ajutam și pe mamaie la treburi, dândulele bobocilor de rață și puilor de curcă urzici cu mălai sau scuturând preșurile. Dar sfârșeam tot la joacă, încropind vreun leagăn din funie groasă sau împopoțonându-ne cu frunzele de fasole de pe araci, care se lipeau de haine ca scaiul.

Nu știu unde ne era capul. Țin minte că mamaie fierbea zilnic mâncare pentru porci, tărâțe, mălai cu cartofi și dovleci, într-un ceaun în mijlocul curții și noi furam de acolo câte un cartof. Mai luam și câte un băț și îl puneam în jar, până se aprindea. “Nu vă mai jucaț’ cu focul, mămică, că (sic!) va pișaț’ pe voi!”, striga biata femeie. A avut dreptate, să știți, pe jumătate.

Noaptea, olița noastră era un lighean pus în sală. Exista un veceu în curtea mare, dar nu se mai încumeta nimeni să meargă până acolo. De câteva ori, oliță a fost și patul. Văru-meu, care avea pe atunci vreo doi-trei ani, începuse să facă pe el și, inevitabil, și pe noi (era mititel, îl iert). Pusese săraca mamaie celofan pe sub cearșaf, că se săturase să spele salteaua. “Nu te mai juca, mămică, cu focul, că d-aia te piși pe tine!”, îi repeta ea. Dar eu eram convinsă că e din cauza noastră, fiindcă îi făceam tot timpul o glumă: goleam la urechea lui apă dintr-o cană în alta și ziceam “Pșșșșșșș”. Zăpăciți!

Seara, aveam program de muzică populară, uneori chiar live. Își mai scotea tataie fluierul și cânta, nene, cu patos, iar noi ne întreceam care mai de care în dans. Eu cu vară-mea mai făceam și parada modei cu furourile și sandalele bunicii, ne coafam, cântam și ne făceam păpuși din haine, momântane le spuneam, ca să întregim tabloul de teatru din Gura Mânâilesei.

Nu știu dacă m-am făcut înțeleasă și dacă v-ați dat seama, dar am fost fericită la bunci, deși acasă aveam ouă Kinder, parabolică cu desene nemțești și păpuși Barbie. Nu aș schimba pentru nimic în lume anii petrecuți la ei. Iar acum, când mamaie nu mai e și nu am cui cerși timp cu ea, îmi dau seama cât de importanți sunt ei. Dar e rândul lui Luc. Vreau să se bucure de bunicii lui cum m-am bucurat eu de ai mei. Vreau să și amintească de ei cu iubire, să îi prețuiască, să îi respecte și să îi țină în piept, să nu le dea drumul. N-o să mănânce pâine cu zahăr, deja îi dă mama avocado, mango și kaki, o să aibă probabil palete de badminton din cele normale, o să aibă tricicletă, bicicletă, leagăn normal, balansoar de pluș, telefon, tabletă… mai înșir? O să aibă condiții mult, mult mai bune decât am avut eu în Gura Mânâilesei. Dar sper să aibă și ce povesti când va crește. Și să aibă și despre cine. Pentru că da, oamenii se duc, din păcate, dar ne lasă în casă singurul lucru pe care nu îl pot lua cu ei: amintirea.

Sursa foto: amintiri din copilărie via Shutterstock.com

Pin It

32 Comments

  • Diana spune:

    Ce frumos ai scris și câtă nostalgie în relatarea ta, Alexandra! Eu mă consider norocoasă că mi-am petrecut vacanțele la țară, și îmi amintesc cu drag cum mergeam desculți vara, cum ne băteam cu apa pe care tot noi o caram de la puț, cum mâncam până ne umflam fasole cu chisalita și zeamă de varză. Acum, că nu mai avem părinți și bunici la țară, aș plăti bani buni ca băieții mei să aibă parte măcar două săptămâni pe vară de așa ceva.

  • Alli spune:

    La tara la bunicii mei era saracie lucie, asa ca s au mutat la noi la oras. O bucurie pe mine si pe sora mea!

  • Alexandra spune:

    Ce pacat ca generatia de acum nu stiu daca mai poate sa povesteasca macar pe jumatate din cat ai povestit tu.Asta e ceea ce conteaza.Am observat si la ai mei copii,cel putin la fiica-mea care e mai mare ca niciodata nu imi povesteste despre ce lucruri a avut cand avea ea 3,4,5 ani sau daca o face e foarte rar,probabil despre vreun obiect special pentru ea de care se atasase.In schimb,imi spune cu o sclipire in ochi despre cum s-a jucat,ce bine s-a distrat,despre oameni dragi si locuri in care s-a simtit bine si ma intreaba daca mai tin minte si eu.Momentele cele mai frumoase sunt alea in care te simti liber,neingradit de nimic,fara griji,fara planuri.Si eu am crescut intr-un orasel mic,aveam curte si-mi aduc aminte cu drag de multe trasnai…cat de frumos era.In special imi aduc aminte de cum era bunica,acum are 80 de ani si mi-e teama ca va veni si ziua in care se va stinge.Cumva mi s-ar parea ciudat sa ajung acasa si sa nu o vad in poarta asteptandu-ne,asa mica si cu barbia usor tremurand cum e acum.Copii mei sunt norocosi ca si-au cunoscut si strabunica,chiar si asa in vizite la cateva luni pentru ei inseamna mult,mereu ma intreaba de mamaia batrana.

    • Ce frumos…şi mamaie şi-a cunoscut 8 stănepoţi. Pe al zecelea, pe copilul meu, sigur îl veghează 🙂

      • Vestemeanu Maria Liana spune:

        Stiu povestile astea, le-am auzit candva si mi le amintesc cu drag. Iar articolele astea le citesc cu admiratie! Eu sunt foarte bucuroasa ca exista mamici ca tine, minunate <3

  • Luana spune:

    Deci dupa ce spui ce misto te-ai distrat tu la tara, fara tehnologie sau mancare pretentioasa, pentru ca aveai companie si libertate si, din cand in cand, un dulce simplu si cinstit, anunti cum, pentru a obtine aceleasi rezultate, o sa ii dai copilului tau exclusiv fructe de import si o sa il duci la tara inconjurat de gadgeturi si, probabil, supravegheat nonstop. Well thought!

    • Roxana spune:

      N-ai inteles nimic! Nu le putem oferi copiilor nostri ce am trait noi alaturi de bunici. Le putem oferi…BUNICI. Timp cu ei. O sa-si aminteasca si ei cu drag nu de cotete si paine cu zahar, insa de timpul cu bunica si bunicul. Ai mei copii au bunicii la bloc si cu siguranta apartamentul lor e un loc magic. Orezul cu lapte al bunicii, jocul de ping pong cu bunicu, imprimanta celeilalte bunici care-l fascineaza, nelipsitul suc Teddy( e o prostie stiu, dar iti dau telefonul maica-mii s-o convingi tu 😂) si checul de casa. Sunt amintirile de ACUM. Cu tot cu avocado, kaki si zmeura iarna.Si tableta. Avem cu totii tabeta, doar strabunica n-are :)) Cand mergem si pe la ea la tara e ALT loc magic. In avion e altul. In excursii e altul. Sper c-ai inteles. Nu trebuie sa reproducem amintirile noastre crezand ca doar asa pot copiii nostri sa fie fericiti.

    • Luana, in niciun caz. Spun ca indiferent de conditiile pe care le ai in momentul in care esti copil, e foarte important sa pastrezi legatura cu bunicii si sa iti creezi amintiri cu ei. Iar chestiunea cu fructele de import, ei bine, le-am enumerat doar pentru a evidentia un constrast si amorul scriiturii. Din fericire pentru noi, am parasit Bucurestiu ca piciul sa imi creasca la tara timp doi ani de zile tocmai pentru a fi inconjurata de sanatate. Nici nu iti spun ce fructe de padure avem chiar in spatele casei…

  • Ruthie spune:

    Ce frumos ai descris anii tăi de copilărie la bunici!Am putut vedea cu ochii minții fiecare întâmplare povestită în articol.

    Inițial am crezut că vei povesti pe larg atât cum a fost copilăria noastră la bunici cât și a copiilor noștri cu bunicii lor acum.

    Poate că este doar percepția mea dar observ că în cele mai multe familii actuale, copiii nu mai au aceeași relatie cu bunicii.

    Bunicii din ziua de azi sunt prea ocupați și dacă dorești să îi lași două ore nepotul la ei. Nu o vară întreagă și nicidecum 4 nepoți deodată.

    Nu mai e cea fost. Si nici nu o să mai fie vreodată.
    Eu nu spun ca bunicii să crească nepoții cum se intampla practic pe vremuri, ci doar să fie acolo dispuși să ajute dacă este nevoie de ei. Să nu uite ,pe noi cât timp ne-au lăsat la bunici?

    Scrie o mamă de doi copii care NICIODATĂ nu a beneficiat de ajutorul bunicilor, nici măcar jumătate de oră. Uneori din cauza circumstanțelor și alteori când s-a putut, nu s-a dorit.

    • Alexandra spune:

      Probabil ca aici e si problema.Mama a avut tot timpul ajutorul mamei ei,adica a bunicii,in schimb eu nu am avut pe nimeni care sa ma ajute nici macar o ora,in afara de sot.Stiu foarte bine cum e sa cresti copii singura,fara sa te poti baza pe cineva,nici chiar atunci cand ai mare nevoie.De-asta nici nu concep ca as putea sa nu o ajut pe fiica mea sau pe fiul meu daca si cand vor avea copii,pentru ca stiu cat e de greu si cat de mult inseamna.Nu e o judecata,parerea mea e ca unii dintre cei care au avut sprijin nu-si imagineaza cat de greu e singur,de-asta nici nu se ofera chiar daca ar putea.

    • Ruthie, multumesc tare mult ca ai citit si ma bucura nespus feedback-ul tau. Sa stii ca am experimentat ambele cazuri: buncii din partea mamei, care ne-au crescut, si cei din partea tatalui (in aceeasi comuna) care nu prea au avut tangente cu noi. Deci si atunci se practica „ignorarea nepotilor”…
      In sfarsit, am parasit temporar Bucurestiul (cat sa mai creasca bebe-strumf) si stam chiar langa ai mei. Asa, ca, din fericire, am mereu ajutorul mamei, care imi spune cu lacrimi in ochi ca nu ii vina sa creada ca a trecut timpul si ca s-a intors roata…

  • Raluca spune:

    Asta e unul din dezavantajele facutului tarziu de copii. Multi din generatia noastra au facut copii tarziu (me included), dupa 3o-35 ani, parintii nostri au imbatranit, unii sufera de boli cronice si le este greu sa ne ajute cu copiii, asa cum au facut-o parintii lor. Desi de multe ori sunt frustrata ca mama nu ma ajuta cat as vrea, nu pot sa o judec pt ca stiu ca are probleme de sanatate. Iar un copil mic este f solicitant, fizic si psihic.

    • dojo spune:

      Bunica mea a avut cancer pulmonar la 85 de ani. Se distra cu fii-mea cat putea, in ciuda bolii, citostatice etc. A avut puterea sa ii zambeasca si sa povesteasca pana cu o saptamana inaintea mortii, desi nu se mai putea misca mult si purta scutece.

      Soacra-mea sta cu noi si, desi e sensibil mai tanara si nu atat de bolnava (un diabet pe care-l tine bine merci in sah cu medicatia specifica), este in stare sa ignore fata 24 de ore, sa se uite la Antena 3. Cand a mica se tot duce sa se joace, sta 5 minute cu ea si dupa aia o trimite de acolo: ‘hai, du-te la maica-ta sa faci x si y’.

      Cam asta este ajutorul ei, desi ar putea sta bine merci macar 2-3 ore pe zi, ca ne-ar fi de un real ajutor. Nu mai discut de ajutat in casa, pentru ca eu gatesc pentru noi, ea isi gateste singura, sa nu se streseze prea tare sa ne ‘slugareasca’.

      Cum toata familia e in oras, pentru ca fii-mea sa guste totusi viata de tara cu farmecul ei, ne-am luat o ruina undeva in judet, pe care acum o punem la punct. Pentru copil este un loc fermecat, adora sa mearga acolo.

      Am avut noroc si de o vecina exceptionala, ca un fel de bunicuta pentru fii-mea, cu care se mai si joaca, ii arata prin gradina etc. Fata o adora si abia asteapta sa o revada.

      Eu am copilarit in oras (bunica m-a crescut si statea la oras din ’60), asa ca acum ma bucur si eu ca un copil, cand mergem la sat la ‘mosie’

  • mihaela spune:

    Ce frumos! Atat, atat de frumos! Da, erau alte conditii, saracie lucie, dar avea totusi un farmec. Bunicii sunt intr-adevar speciali pentru un copil. Sa ne traiasca bunicii!

  • Raluca spune:

    Bai eu nu inteleg chestia asta, cum sa aiba farmec saracia lucie? Da, inteleg farmecul lucrurilor simple, al copilariei la tara, al jocurilor intre copii, dar nu al saraciei! Ca si-n articolul de fata, asa cum a zugravit-o autoarea, zici ca saracia e ceva bun, care potenteaza imaginea asta idilica a copilariei.

    • Simona spune:

      Nu e vorba de saracie dar la tara, pe vremuri, nu aveai magazine de unde sa cumperi. Oamenii se descurcau cu produsele din grădina.

    • Simona, mai citeste o data, te rog. Nu am spus niciodata ca saracia e buna. Este pur experienta mea. Am fost in India si sa vezi acolo saracie, nene. Dar mai spun o data: nu conteaza asa de mult in ce conditii traiesti, ci cu cine. Ah, daca bunicii mei ar fi fost Presedinti, da, nu m-ar fi deranjat. Dar au fost tarani, care au muncit cinstit toata viata si ne-au crescut cu ce au avut. Si ei au avut destule. Poti sa ai bani cu carul, daca nu ai fericire, degeaba.

    • cri spune:

      Eu vad ca e o casa de oameni gospodari, cu curte, cu gradina, si cu animale. Vezi bine ca aveau legume, paine, lapte, oua, zahar (si asta-i doar strict din descriere). Nu e nici pe departe saracie (cu atat mai putin saracie LUCIE) sa ai veceu in curte la tara, sau sa nu aiba fiecare copil camera individuala, ciocolata si televizor.

  • Iliescu Mihaela spune:

    Pff, pâinea aia cu ou și zahar era și preferata mea când ajungeam acolo 😁🤗 mirosul de foc din soba din bucătăria de vara.. Wow, draga de ea nu știe ce sa ți dea mai repede și asa ii străluceau ochii când te vedea ca apari pe uliță 😍

  • Mona spune:

    Da, frumos ca niste bunici sa fie disponibil pt un nepot. Soacra-mea nu si-a vazut nepotul de 1 an si ceva fiind o pensionara extrem de ocupata cu….telenovelele. De bunici din astia mai bine te lipsesti, nu merita atentia si iubirea sincera a unui nepot.

  • Florina spune:

    Da, cam asa erau vacantele la bunici, distractie maxima si anumite gusturi, mirosuri, pur si simplu iti raman, eu si acum la 36 de ani, ma mai trezesc vara ca ma uit la corcodusele ce abia apar de sub florile cazute si apoi, brusc, ca la Marcel Proust incepe in mintea mea operatiunea A la recherche du temps perdu. Desi el, timpul, nu se mai intoarce, copiii nostri au alte nevoi, pe ei altceva ii face fericiti, si, daca stim cum sa le prezentam natura si peisajele tarii noastre superbe, putem sa-i facem sa guste si ei macar putin din bucuria de a simti firele de iarba cum cresc, sau de a mirosi florile de tei in iunie 🙂

    • Florina, ai mare dreptate. Legat de Proust, am incercat de cateva ori sa il citesc si nu stiu de ce nu s-a lipit de mine. Poate mai tarziu…

      • Florina spune:

        Sa stii ca nici eu nu l-am citit, ci doar am invatat de opera lui la franceza cu o profesoara care stia cum se ne explice si care ne introducea pur si simplu in lumea și in epoca in care marii scriitori francezi au trait. Eu, si acum dupa ani si ani, ori de cate ori mananc briose ma gandesc la profa mea de franceza din liceu cum ne explica ea de madlenele mancate de Proust, bolnav fiind si inmuiate in ceai de tei 🙂 Asa se face ca, desi nu am citit toate marile opere ale literaturii franceze, am reusit să inteleg si sa le cunosc viata scriitorilor reprezentativi de la orele de franceza, amintiri atat de placute 🙂

  • Dya spune:

    Superb!
    Eu nu am avut bunici la tara si mereu sufeream, mai ales in vacanta mare, cand toti copiii plecau la bunici.
    Oricum ar fi, vacantele sau vremea petrecuta la/cu bunicii, oriunde ar fi stat ei, nu se compara cu nimic altceva. Nu degeaba exista vorba: cine nu are batrani (bunici) sa isi cumpere.

  • unblogcolorat spune:

    Oh, copilaria la bunici! cand imi aduc aminte ma apuca nostalgiile. Ii multumesc lui Dumnezeu ca inca am bunicii in viata si sper sa ii tina asa muuulti ani. Am avut parte de cea mai frumoasa copilarie, desi nu aveam papusi Barbie sau alte lucruri scumpe. Ma jucam in noroi, mancam clei de pe copaci (de placere, nu pentru ca faceam foamea), paine cu untura, paine cu zahar :))

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *