Șezi calm: 90% din chestiile care te sperie la copilul tău sunt doar etape, trec de la sine

Vaaaai, de câte ori m-am gândit: aoleu, gata, e clar, s-a stricat copilul. Ia uite-l cum face, măiculițăăă… Își trage palme peste cap. Nu mai deschide gura deloc la masă. A sărit trei zile peste somnul de prânz. Refuză să mai meargă pe jos singur, vrea numai în brațe. Gata, s-a stricat mămicenia, ce mă fac, ajutor, o să murim, să ne salveze cineva etc

De fiecare dată când apărea ceva nou la primul copil, când refuza ceva ce înainte accepta, când spunea NU la ceva ce de obicei înainte spunea DA, când nu mai adormea în stilul în care ne obișnuisem să adoarmă, mă gândeam  că-i nasol. N-o să mai doarmă niciodată cum trebuie. S-au dus nopțile noastre cu somn. S-a dus naibii toată alimentația ei sănătoasă pentru că azi nu a deschis gura la spanac. A refuzat să-i pun paltonul. E clar. Toată metoda mea se năruiește sub ochii mei. Și dă-i cu panică, stres, nesomn și toate celelalte.

O prietenă, mamă de trei mai mari ca ai mei, mi-a zis odată în parc:

– Ioană, șezi blând. 90% din toate astea-s etape, trec în două trei săptămâni. Se duc fără să faci tu nimic special. Nu înseamnă nimic, după cum nici ploaia nu înseamnă nimic. E doar ploaie. Trece.

Și mă holbam la ea cum se uită ea relaxată la cei trei ai ei, unul în vârful unui copac, altul tăvălindu-se în frunze, al treilea la ea la piept. Părea foarte înțeleaptă și în control, așa că am decis s-o cred.

Și ce să vezi, am constatat că are dreptate.

În nouă cazuri din zece, panica mea se dovedea complet nejustificată. Copilul refuza spanacul pentru că-i ieșea un canin, nu pentru că prefera cola cu cartofi prăjiți în loc. Voia să-și schimbe rutina de somn pentru că nu mai încăpea în patul de bebe, refuza o haină pentru că voia să afle ce fac eu când ea spune NU.

Acum sunt eu mama relaxată din parc care le spune altor mame de copii mici: șezi blând, o să treacă și asta.

Zilele trecute am descoperit un folder de facebook în care se duc mesajele de la oameni cu care nu ai nici un contact anterior. Erau acolo niște sute de mesaje, nu le-am dezgropat pe toate, doar pe cele din ultimele trei săptămâni. Printre ele, multe rugămințe de la mame necunoscute care-și doreau fie să le răspund la unele întrebări, fie să postez dilemele lor, anonim, pe grupul de Educatie cu blândețe sau pe cel de terapie pentru mame. Mi-am cerut scuze tuturor că nu am răspuns mai devreme, l-am boscorodit pe Facebook că mi le-a ținut ascunse atâta vreme, apoi le-am întrebat pe doamne dacă mai doresc să postez pentru ele întrebarea cu pricina. Ce să vezi, cu excepția a două, toate mi-au răspuns că nu, între timp s-a rezolvat, fie a trecut de la sine problema care necesita dezbatere, fie au înțeles singure care era problema și ce e de făcut.

Așa că data viitoare când ți se pare că e o problemă cu copilul sau cu interacțiunea dintre tine și el, nu te grăbi să te temi că totul e pierdut. Ai puțintică răbdare. S-ar putea să nu fie nimic acolo, sau s-ar putea chiar să fie ceva bun.

Pentru că știu că urmează să mă întrebați ce a zis prietena mea cu trei copii despre cei 10% în care problema nu e doar o etapă, iată: a zis că în cei 10% din cazuri, problema e semn că cel mic e tot mai mare. Că vrea să rediscute statutul. Că poate nu mai are chef de același meniu, vrea altceva. Poate i-a rămas mică pijamaua și de-aia se frăsuiește atât înainte să adoarmă. Sau poate e pregătit să renunțe la un somn din două.

Probleme serioase, care să necesite mers la specialist, sunt puține. Și atunci da, dacă instinctul tău strigă că ceva sigur e în neregulă, ar trebui să mergi la un medic bun, să te ajute să înțelegi ce se întâmplă. Altfel, grijile-s normale. Dar nu e cazul să confrunți toată armata de mămici de pe internet pentru că bebe se trage de păr. Toți se trag de păr la un moment dat. Și eu mă trag de păr, nu-i semn de boală sigură.

Eu îmi făcusem un obicei de a scana bine copilul când apărea câte-o schimbare din asta bruscă. O luam în brațe cu toată iubirea pe Sofi și o priveam în ochi cu răbdare multă.
– Ce e acolo, oare, puicuțo, de faci așa? Pot să te ajut cu ceva? Ești bine? Sunt puțin îngrijorată.

Iar clipele acelea în care ea mă privea pur și simplu (era prea mică să poată vorbi), sau se scobea în nas sau îmi molfăia o șuviță de păr, mă ajutau să mă liniștesc puțin, să capăt încredere în ea și să nu mai pun mereu răul înainte. Vă încurajez să faceți asta: priviți mai mult copilul și mai puțin la celelalte mame. Ia să vedeți cum se risipește panica…

Sursa foto: mamă îngrijorată via Shutterstock.com

Pin It

3 Comments

  • Roxana spune:

    DA! Am doar unul(deocamdata) si Doamneee ce de frici si spaime, iar eu sunt o tipa foarte in control asa, nu ma sperii de paienjeni, soareci, rame si prejudecati. Dar iata-ma la urgente cu un nou nascut de 3 saptamani fiindca…sughita :)))) sau fiindca a cazut din pat si si-a zgariat nasul la 3 luni. Apoi panica cu constipatia in diversificare, cu somnul, cu puseele vietii(nici acum nu le-am inteles pe deplin si mai vine unu in maxim o luna), dragonii(cum zice Ema in cartea ta). Apoi acum, la 4 ani, avem niste discutii halucinante, il vad cum ma manipuleaza si minte-n fata! Si noi nu-l mintim/pacalim/santajam. Insa el o face! Si periodic are momente(momente=cateva saptamani) in care nu prea ne intelegem cu el si apoi brusc ma trezesc cu un baietel mai mare, mai intelegator, mai atent. Chiar m-am speriat ultima oara de enormitatea calmului acestui copil…acum am luat-o de la capt cu fite si plansete. Doamne apara si pazaste cand va veni sor-sa in peisaj :)) Insa este sanatos, vesel, iubitor si curios. Si da, fac spanac si el vrea cereale cu lapte la cina. M-am opus o vreme, dupa care am luat-o usurel. Am mereu lapte in frigider si cereale in dulap 😀 Sa ne traiasca!

  • Ximena spune:

    Frumos articol si frumos si primul comentariu! Am 3…sunt un om calm din fire, o perioada la primul am citit etapele din diverse carti, de pe internet deloc. Nu stiu de ce, eram mica – 25 ani – si probabil instinctul m-a salvat sa nu ma iau dupa ce scrie aici, pe Maria sa internetul. Am avut noroc de un prim copil foarte calm, bland, sociabil, inteligent…de pus in rama prin comparatie cu ce vedeam la prietenele mele sau prin parcuri. Asta a fost bine…dar a fost si rau caci la urmatorii doi iesiti dintr-un foc a fost infinit mai greu.

    Eram constienti ca nu are cum sa fie la fel si a doua oara dar nici nu credeam ca poate fi totul atat de diferit…in plus, multiplicat cu doi si cu un fratior mai mare cu doar 3 ani…a fost foarte complicat.

    Dar nu sunt panicoasa si panicata din fire prin urmare m-am gandit ca o sa treaca, oricat de greu ar fi. Si asa s-a intamplat. Sotul saracul este inca lovit cateodata de cat de puternice sunt zgomotele de joaca dar asta e, pana se vor muta de acasa, se va obisnui.

    E greu…dar e cea mai frumoasa aventura a vietii, evident pentru cine isi doreste sa treaca prin ea.

  • Stef spune:

    „să postez dilemele lor, anonim, pe grupul de Educatie cu blândețe sau pe cel de terapie pentru mame”
    Se poate intra in grupurile acestea (sunt pe FB?), sau sunt secrete/private?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *