Când tu îmi spui ceva de rău…

Nu contează  că am plecat de dimineață de-acasă simțindu-mă grozav. Că eram mândră de mine chiar dacă n-am dormit și de dimineață am observat cât de tare se vede oboseala pe mine. Că zâmbeam pentru că am făcut un lucru bun sau cinci până la prânz. Că eram bucuroasă că suntem cu toții sănătoși, că avem ce pune pe masă și un pat curat seara, că am reușit să nu mănânc tâmpenii toată săptămâna și poate am și citit ceva în fiecare seară. Că mă consider un om bun, care face bine.

Când tu îmi spui ceva rău despre mine, indiferent că-i despre ceva ce (chipurile) am spus, am scris sau am făcut, ceva despre o haină de-a mea, ceva despre un copil al meu, despre o părerea de-a mea, despre orice-ai al meu sau vine odată cu mine, lumea mea se clatină puțin.

Mai întâi, mă înfurii. Adică stai puțin, omul ăsta nu știe aproape nimic din cine sunt, din ce fac, din toată munca și efortul meu, nu mi-a spus poate niciodată nimic bun, găsește în schimb că e potrivit să mă rănească?

Apoi, mă întristez. Trebuie că e o lume oribilă asta, în care oamenii se rănesc doar pentru că știu că au puterea asta, de a face rău.

După asta, mă îndoiesc de tot și de toate. De ce fac oamenii asta? Eu n-aș face asta, dimpotrivă, mă zbat să ajut, cunosc atâția care fac la fel, deci de putut, se poate. De ce ai alege în mod deliberat să rănești o altă ființă? Ce-ți aduce bun asta? Mă gândesc că tot efortul și toată munca mea de a face bine sunt degeaba, oamenii continuă să muște de-acolo de unde văd carne goală, chiar dacă știu și ei că e goală carnea aia pentru că alții au nevoie să o vadă așa.

Apoi, mă îndoiesc de mine. Așa-s oamenii cu încredere în sine scăzută, și cu stimă de sine spre zero (și mulți din generația noastră au stimă de sine scăzută, e destul de evident, cred, pentru toată lumea, e suficient să fii atent la câteva conversații pe stradă sau pe Facebook). Indiferent cât lucrezi cu tine, cât construiești și câte dovezi aduni că faci bine, că valorezi ceva, că ești important pentru mulți, stima și încrederea ta de sine sunt un fir de păianjen. Care se rupe imediat și-apoi o iei de la zero.

După o vreme, gustul amar se duce. Capeți înțelegerea faptului că putea fi oricine în locul tău să încaseze răutatea.

Revine apoi îndoiala: da, dar totuși am fost eu.

O voce din tine îți aduce aminte că ești un om bun. N-ai făcut rău voit niciodată. Ai ajutat mult, neștiut de mulți oameni, care știu asta ei și e destul. Că te lupți în fiecare zi să fii mai bun, să faci mai bine, să mănânci sănătos, să nu ai gânduri urâte.

Trece. Apoi, un alt om spune ceva de rău de tine. Ți-o spune în față sau în șoaptă, către alții, care, ca să te ajute sau dimpotrivă, îți transmit mușcătura. O iei din plin. O iei de la capăt.

Te întrebi iar pentru ce, și ce trebuie să faci să nu mai doară.

Te poți ascunde. Te poți îndoi de tine la nesfârșit.

Sau poți învăța să mergi mai departe.

Eu am reușit să fac asta, cu multă terapie, multă frustrare, furie, plâns, nemâncat și nedormit, multe ore de plâns cu bărbatul alături, întrebându-l ce naiba greșesesc de mereu trebuie să vină cineva să-mi scuipe peste suflet. Cineva care nu mă cunoaște. Căci niciodată n-a făcut asta cineva care m-a cunoscut bine cu adevărat. Am avut de ales: fie învăț să mă apăr de răul altora, fie renunț la tot ce fac. Am ales să nu renunț. Și bine-am făcut.

Am scris toate astea nu ca să mă plâng. Acum un an sau doi m-aș fi plâns. Acum mă bucur că sunt aici și nu acolo, acum doi ani, când nu dormeam și plângeam. Acum am învățat să trec mai departe, culegând din toate relele orice-mi poate fi util. Și utile-mi sunt multe, după ce dau la o parte colții infipți! Am scris mai mult despre procesul meu de vindecare pe acest subiect aici.

Am scris toate astea ca să vă rog să vă gândiți bine la ce ravagii face în sufletul și mintea unui om o vorbă răutăcioasă. Sigur, sunt și oameni cărora nu le pasă orice le-ați spune, dar am așa o vagă impresie că cei care merită un efort din partea voastră sunt fix cei pe care i-ați putea răni și probabil o și faceți. Cei care nu simt probabil nu vă simt nici pe voi, așa că ce bun să-i mai aveți aproape?

Speranța mea e că data viitoare când o să simțiți nevoia să spuneți sau să scrieți o răutate, să vă amintiți de paragrafele mele de mai sus. Să vă amintiți de durerea pe care o provocați, de furia, neputința, sentimentul acut de nedreptate, disperarea de a nu fi iubit, acceptat, apreciat, pe care le va simți cel către care se îndreaptă mușcătura voastră.

Mai ales că știți și voi că nu iese nimic bun din asta, niciodată. Poate o mică satisfacție de moment, un na, că l-am plesnit pe ăsta, clar sunt mai deșteaptă/bună ca el, dar acolo în voi, o voce mică, o fi umanitatea, o fi dorința naturală de a face pe alții fericiți, strigă că nu-i bine. Iar pe termen lung, regretele astea se adună, otrăvesc, dinamitează relații și liniște interioară.

Vorbim atât de mult despre bullying între copii, ne luptăm să ne ferim copiii de asta, în schimb noi suntem cei mai aprigi agresatori ai altora care nu ne plac. De ce nu facem ce-i învățăm pe copii să facă? Dacă nu rezonezi cu omul acela, mergi mai departe, nu-l arăta cu degetul, nu râde de el, nu-l face prost doar pentru că spune, arată sau face diferit de tine.

Data viitoare când vă vine să ziceți ceva de rău unui cunoscut sau unui necunoscut, țineți gura închisă și degetele departe de tastatura. Măcar un minut. În care gândiți-vă cât de mult puteți strica, în voi și în alții.

Nu vreți să spuneți nimic bun? Tăcerea e mereu o opțiune. La fel și înjuratul în intimitate.

Încercați. De aici, de la capătul meu de lume, prognoza e că o să vă și o să ne fie mai bine.

Sursa foto: momente dificile via Shutterstock.com

Pin It

20 Comments

  • CR/ST/AN spune:

    E un pic bizar acest articol. Trec peste faptul că l-ai publicat pe întai aprilie.

    Să vedem:
    Un soț ce te iubește bifat
    Copii ce te adoră bifat x2
    Situație materială foarte bună bifat x3

    Social stai bine, ești celebră, scrii cărți, ai blog.

    Dacă cei din jur Îți servesc răutăți nu văd de ce să te enervezi. Tu poți aprecia singură cât adevăr cuprind vorbele acelea. Dacă sunt răutăți gratuite și false nu ar trebui să te atingă.

    Sper ca nu cataloghezi apriori orice comentariu ce nu te laudă drept răutate.

    Există probabil și situația in care replica acelei persoane poate părea dură sau premeditat rea, vis-a-vis de standardele lumii tale, însă nu cred că ești perfectă deci un strop de introspecție nu strică.

    • Printesa Urbana spune:

      :)) ti se pare ca introspectia lipseste din viata mea? :))) funny. but also sad.

    • Eliza spune:

      Buna Cristian! Imi permit sa zic ceva legat de comentariul tău. Ai menționat multe plusuri în viața Ioanei dar cred ca ce încearcă ea sa zică este ca increderea in sine scăzută care duce la durere cauzată de oameni care spun lucruri negative despre ea, nu ia in considerare toate plusurile acelea mentionate de tine. Ba chiar poate le uită total. Tin minte ca a avut Ioana un articol in care spunea clar ca oamenii tind sa se axeze mai mult pe feedbackul negativ decat pe cel positiv si ca la sfarsitul zilei mereu ne întrebăm de ce a zis cutărică acel lucru rau despre noi uitand ca alți 10 oameni ne-au zis 15 lucruri de bine. Pentru unii oameni asa este viața, iar Ioana spune ca ea deja lupta cu aceste porniri ale ei de ceva vreme. Ca nu vezi tu de ce s-ar supăra ea, asta este mai puțin relevant, ea asta simte. Apreciez ca ai încercat sa o încurajezi cu acest comentariu 🙂

  • Daniela spune:

    Wtf?!
    Qed! Dar totusi ce trist 🙁
    Ioana, suntem multi ca tine. O sa razbatem!

  • Mona spune:

    Ioana ce vrei tu e irealizabil. Da, e foarte ok ce iti doresti si s-ar putea si adeveri intr-o lume ideala.
    Esti o persoana publica, un om minunat, o femeie de succes, o mama si sotie dedicata.
    Esti apreciata de unii si criticata de altii, insa adevarata ta valoare o stii/simti tu prin ochii celor care traiesc langa tine zi de zi. Restul cunosc doar mici franturi din tine, franturi pe care le admira sau nu.
    Critica si rautatea te vor insoti mereu, e normal, ia din toate ce crezi ca te ajuta, pe restul uita-le.

  • Amalia spune:

    A picat la fix articolul asta.. intr-un moment de introspectie si self-doubt 🙂 Sper sa invat si eu sa trec mai departe, preferabil dupa o faza dureroasa cat mai scurta..
    Multumesc pentru inspiratie. Growth is never easy..

  • Irina spune:

    E grea viața și de partea cealaltă a baricadei. Au fost câteva dați in viața mea când m-a luat gura pe dinainte (hormoni, nervi, oboseala) și i-am rănit pe cei dragi. Îmi amintesc de asta zilnic, sa știi ca răutățile știrbesc și sufletul celui care le scuipa, nu doar sufletul celui rănit.

  • Izabella spune:

    Frumos articol, mi-as dori și eu sa-l citească si sa-l pună in practica multi mulți oameni…
    Mi s-a întâmplat și mie sa fiu lovită sub centura de oameni dragi, m-a afectat foarte mult, mi-am revenit greu, a durut… Mi-as fi dorit sa știu sa ma protejez de așa lovituri sau sa nu las sa ma afecteze, dar nu am știut.

    Și pentru ce? Nici acum nu pot sa înțeleg “de de”…

    Ca sa văd ca acei oameni care au mușcat din mine ma plac acum, ma apreciază, se poarta frumos, poate in sufletul lor le pare rău de cât de mult m-au jignit și m-au denigrat… dar eu nu mai pot sa fiu deschisă cu ei, sa ma bucur cu adevărat de prezenta lor in viața mea, stau cât pot de departe emoțional ca sa nu mi-o iau din nou…:(

  • dojo spune:

    Acu’ doua saptamani eram intr-un magazin, sa iau cadou pentru prietena fiicei, ca eram invitate la ziua ei. Termin de cumparat, iau si pentru fata mea ceva tricouri, ca tot vine vara, si dau sa ies. Cum is o ametita, scap pe jos niste monede ,primite de la casa. Ma aplec sa le iau, ca fii-mea le baga la purchita, cum ii zice ea.

    Langa mine simt o miscare. Un pusti de vreo 5-6 ani alearga prin magazin si aproape intra in mine. Ma-sa de langa zice cu o voce sictirita. ‘Ai grija, ca acum si-a gasit si asta sa-si piarda banii’.

    M-am blocat instant de atata rautate. Eu in general ii zic fetei sa nu alerge prin magazin sau, daca e aproape de cineva, sa aiba grija sa nu loveasca domnul sau doamna. Individa aparent era ca acasa acolo si evident deranjata de prezenta mea.

    Mi-a stricat vreo juma’ de ora, ca eram absolut iritata de replica aia, apoi m-am gandit ca probabil a avut o zi de rahat, de este atat de agresiva.

  • Stropic spune:

    Fiind un schimb neplacut de replici, automat cineva e de vina. Si aici sunt 2 alternative, tu, sau persoana cealalta.

    In ultima vreme, chiar am incercat sa dau vina pe ceilalti. Sa imi scurtez impulsul de a considera ca sunt-de-vina-pentru-toate.

    Nu zic sa cazi in extrema cealalta. Daaar, din cand in cand, chiar sunt altii de vina si nu tu. E ok sa fie ei de vina.

  • Andra spune:

    Buna Ioana,

    Plecand de la randurile tale, iti las si eu cateva: „Să vă amintiți de durerea pe care o provocați, de furia, neputința, sentimentul acut de nedreptate, disperarea de a nu fi iubit, acceptat, apreciat, pe care le va simți cel către care se îndreaptă mușcătura voastră.”

    Inteleg emotiile tale, le-am simtit si eu de nenumarate ori, in nenumarate ocazii. Dar de-a lungul ultimilor ani am invatat ceva important pt mine si care mi-a schimbat complet optica: eu sunt responsabila pe ce simt eu. Nimeni nu ma „face” sa ma simt in vreun fel, ci eu ALEG cum ma simt. Binenteles ca actiunile/cuvintele celorlalti pot fi niste scantei care pot aprinde un foc intern… dar eu sunt cea care decide constient sau inconstient, daca focul ala ma arde sau ma incalzeste.

    tot ce enumeri in fraza citata de mine, sunt emotii, trairi care-si au radacinile in trecut, nu in prezent. Nimeni nu-mi poate provoca mie disperarea de a nu fi iubit, acceptat si apreciat, daca acea disperare nu era adanc inradacinata in mine… Nimeni nu are aceasta putere daca eu nu il las. Atata vreme cat eu ma iubesc, ma accept si ma apreciez complet sau macar in mare parte… cum ar putea vorbele sau actiunile cuiva sa ma aduca sa cad in disperare? e imposibil, imi pare rau, si sunt convinsa ca ai putut vedea asta si in terapie.
    Atunci cand imaginea mea de sine depinde aproape in totalitate de lumea exterioara, cand valoarea mea depinde de cate fac si de cat de valorate sunt actiunile mele, atunci da… sunt condamnadata sa fiu o victima la cheremul vorbelor lumii, care azi ma ridica in slavi si maine ma pot arunca in noroi.

    Stiu ca vorbim aici de niste subtilitati…dar sunt importante aceste subtilitati pt ca fac toata diferenta in felul in care ajungem sa ne ma raportam la noi insine, la oameni si la viata. Suntem pe deplin responsabili pe emotiile noastre si repet, nimeni nu ne face sa ne simtim intr-un fel sau altul, ce simtim depinde de interiorul nostru. „zgomotul” intern provocat de vorbele cuiva vorbeste mai mult despre mine decat despre acel cineva care a aruncat vorbele.

    dau si un exemplu banal: copiii nostri de multe ori ne arunca vorbe grele (esti o mama rea, nu te mai iubesc, proasto, pleaca sa nu te mai vad, etc). Noi ca parinti putem pufni in ras, ne putem enerva, supara, intrista, putem ramane calmi sau indiferenti, etc… totul depinde de interiorul NOSTRU, nu de vorbele copilului. vorbele copilului sunt un stimul care ne indica rani nevindecate, de care tre sa ne responsabilizam noi insine sa le vindecam (asa cum tu faci). Dar nu copilul a provocat aceste rani si nu e el responsabil pt a ne proteja pe noi de durerea ascunsa. E la fel si cu adultii.

    E ff greu sa iesim din patronul asta de gandire cu care am crescut zeci de ani, cum ca ceilalti au puterea ne a ne face sa simtim ce simtim…dar se poate.

    Te imbratisez!

  • Olga spune:

    Ai dreptate Ioana cât de mult te afectează când cineva “musca” din tine, așa cum te-ai exprimat tu și ai dreptate ca îți afectează stima de sine, și eu ma simt la fel, ma afectează mult. Și eu mi-am propus sa nu ma mai las afectată, dar nu reușesc mereu și de asemenea mi-am propus ca nici eu sa nu mai fiu acida in replici(Pt ca eu aici stau prost) și am reușit tot parțial….ideea e ca realizez lucrurile astea și ca vreau sa ma schimb.
    Dar știi ce e trist??? E faptul ca in jur văd muuulta răutate și nu văd intenția celor din jur de a se schimba, majoritatea e “acida”, răutăcioasă, invidioasa și dacă pot spune, face ceva rău, nu ezita sa o facă…. nu înțeleg de ce suntem așa?!? ☹️
    Sper și eu intr-o lume mai buna și intr-o schimbare in sensul celor scrise de tine mai sus!!!
    PS: nu înțeleg ce introspectie mai multă “vrea” Cristian de la tine, tu tocmai ne-ai pus pe tava ceea ce simti și gândești! Dar poate nu s-a inteles ideea(fără răutate)!
    Oricum ceea ce ești și ai realizat, ai făcut-o prin munca multă și ești de apreciat! 👏
    Felicitări ca Reușești sa nu te msi lași atinsa de răutăți și sa înveți ceva și de aici! 👍

  • Mia spune:

    Ioana! Simt un pic de suferinta in felul in care ai scris. Daca as putea, te-as imbratisa. Dar cum nu pot, as vrea macar sa iti reamintesc cat de mult bine faci prin scriitura ta, cat de discret, dar clar educi parintii si dai astfel o sansa la o viata frumoasa copiilor. Nu iti consuma resursele pe rautatile unora, ei sunt asa din neputinta si din nestiinta. Si daca iti raspund urat, e pt ca tu le-ai ridicat un semn de intrebare, facand astfel primul pas spre schimbarea lor. 💐💝

  • gabitza_sta spune:

    Vietile noastre (a ta mai mult decat ale noastre deoarece se intampla sub ochiul vigilent – si public – al oamenilor spectatori) sunt un cumul de + si -.
    Primim in fiecare zi pareri, despre cum ar trebui sa traim, cum sa ne construim vietile, cum sa fim mame mai bune sau profesioniste mai bune (nu va ganditi la prostii 😉 ) si tot asa mai departe. Cred ca in timp (aici varsta si maturitatea chiar isi spun cuvantul) ajungem sa invatam din toate lucrurile ce ni se intampla, sa invatam cat de mult le permitem sa ne afecteze si cat de mult trecem peste ele.
    Nu este realist sa credem ca vom primi doar aprecieri, ovatii si aclamatii, nici nu aveam cum pentru ca de mai facem si lucruri ce sunt in contradictie cu marea masa si opinie a oamenilor. Nu ne botezam copii, sau nu ii vaccinam, ii dam la scoli publice sau private, nu le dam zahar sau le dam prea mult, nu ii alaptam deloc sau ii alaptam pana la 4 ani…Ce cred ca (,) conteaza cu adevarat este acel grup mic, strans, intim dar foarte puternic al oamenilor cu care ne validam opiniile, cei cu care ne sfatuim, a caror parere o cerem si la a caror parere tinem foarte mult. Parintii, iubitul / sotul, fratii / surorile, prietena cea mai buna…si tot asa.
    Parerea lor ne va afecta atunci cand ne spun ceva ce ne doare, vom zbura in al 9-lea cer cu doua cuvinte sau vom ajunge deprimati si tristi daca ne spun ceva ce ne doare. Eu asa imi ghidez viata, pentru ca am trecut prin suficiente momente in care a trebuit sa merg mai departe in viata, cu multe pareri impotriva. Daca lasam toate lucrurile astea sa ne afecteze, daca ne indoim de noi chiar si putin pentru ca un strain a spus x sau y, atunci samanta indoielii s-a plantat in sufletul nostru. Mi se pare important sa impartim oamenii in aceste categorii mari de „oamenii importanti” si „restul” si sa traim ca atare. Incerc sa ascult opinii, vad daca pot sa tin cont de ele, ascult si rautatile, dar acele cuvinte care conteaza si pe care le las cu adevarat sa isi faca efectul asupra mea, sunt ale „oamenilor importanti”. Restul….este doar zgomot de fond.
    Eu mereu incerc sa vad binele in orice, din trantelile vietii, din palmele peste ceafa (alea la figurat)…si cumva mantra mea secreta este legata de faptul ca „A Smooth Sea Never Made a Skillful Sailor”. Nimeni nu a ajuns departe in viata, inconjurat de roz, norisori si curcubee. Toate lucrurile aste ce ni se intampla ne calesc, ne fac mai puternici, mai siguri pe noi, mai fermi in opinii si argumentare…ne fac pe scurt sa fim mai buni. Are si negativismul rolul lui in viata…asa ca il primesc si il las sa ma formeze intr-un om mai bun decat eram ieri.
    G.

  • M spune:

    Eu cred ca si in selectia (complet nenaturala) doar a lucrurilor bune din ce avem de spus despre cineva-ceva exista un risc, de cele mai multe ori, ignorat. Cu alte cuvine, e bine si frumos sa ne cenzuram criticile, ne face sa ne simtim bine, nobili si armoniosi. De-aia aproape ca nu citim cronici negative la spectacole proaste (oamenii prefera sa nu scrie, decat sa scrie de rau), cronica de intampinare in care e clar ca autorul se straduieste sa stoarca ceva bun de zis din ce-a citit, de-aia facebookul e impanzit de comentarii despre cat de superba, minunata, extraordinara e domnisoara cu buzele cat Australia. Insa daca nimeni, niciodata, nu va pleca din sala inainte de cele 3 iesiri regulamentare la rampa, nimeni nu va zice, imi pare rau, dar asta nu e literatura sau pictura sau fotografie sau orice-ar fi, spectacolele vor fi mai mult proaste decat bune, cartile rasuflate, buzele umflate, orgoliile supradimensionate. Si cred ca asta, intr-o oarecare masura, ne face viata mai urata. Nu ma refer, sigur, la hatereala gratuita si nici la abuzuri de orice fel.

  • Geo spune:

    Am citit azi dimineata un citat:
    „Cine nu e multumit cu ce are, nu va fi multumit nici cu ce isi doreste sa aiba”.

    Si nu, nu e o rautate, e Socrate🙂.
    Poate ca se potriveste, poate ca nu se poteiveste…e ca o completare la ce a zis (bine) Cristian.
    Eu iti inteleg oful din perspectiva unei persoane care, prin natura meseriei, primeste nu rautati, ci neacceptari a muncii mele, poate ca e mai corect zis.
    Mna, blogul este despre pareri. Asta e natura lui. Bune, rele, asta i online ul. Ca eu am simtit ca de blog e vb. Ca nebunii din trafic/parc etc sunt imbalsamati deja.
    Deci mna, it is hard, dar totusi cati nu te apreciaza?! Altfel nu ai fi unde esti…sa vezi asta, aici e buba (tuturor care ne concentram pe ce nu e).

  • Geo spune:

    Si mai e ceva: ti ai ales o meserie f vizibila. Prin ceea ce zici, atragi, starnesti, provoci, revolti, schimbi oameni si vieti…nu are legatura cu ce mananci sau cu ce iti doresti intotdeaua, ci mai degraba cu modul in care este perceputa MUNCA ta si nu OMUL, pe care oamenii nu il cunosc. E la fel ca si cu copiii: nu imi place ce ai facut acum, dar imi place persoana ta im general.
    Poate ca realizezi f bine lucrurile astea si tot e dureros. Te inteleg, dar asta e jobul tau. De aici pleaca discutia…

    • Printesa Urbana spune:

      Da, dar chestia e ca textul nu e despre mine, e despre oricine primeste rautati, pentru ca toata lumea primeste, pe Facebook, in trafic, la coada la poștă! Eu primesc mai multe, e drept, ca na, e in job description, si oricum, m-am obisnuit, ce ma deranjeaza e rautatea si bullyingul pe care le observ peste tot si mai ales pe internet.

      • Geo spune:

        Da, asa este! Pe internet, oamenii se bestializeaza efectiv. Probabil pt ca pot, fara sa suporte consecinte:(. Fata in fata, mai apare rusinea, frica, cenzura macar de ochii lumii…asta e un minus al progresului.
        Cat despre restul, sa mentionez ca cineva f apropiat mie, de sex feminin (ca nah!) era sa fie bagata in rapa de un „smecher” pt ca nu l a lasat sa intre in fata in coloana?! Unuia mai slab de sange acolo i sfarseau oasele! Sau ca unui prieten a venit unul si i a spart geamul, taindu l pe fata, pt ca a oprit la trecerea de pietoni si nu s a lasat intimidat de claxoanele lui?! Asta in decurs de 2 saptamani?! Deja lucrurile ies de sub imperiul „cojones sub nickname pe fb” si devin acte penale, care nu prea sunt …ammm…pedepsite (cazul 2 a fost). Pe astia nu i ajuta articolele astea, numai justitia si spitalizarea ii poate imblanzi. Meanwhile, what about us?!:(

  • Marius SB-G spune:

    Ce bine iti prinde sa citesti un articol din acesta din cand in cand, e de mare ajutor. Nu stiu altii cum sunt… dar pe mine m-a ajutat in doua feluri: pe de o parte sa inteleg mai bine ce efect pot avea vorbele mele asupra altora, sa inteleg ca daca mie nu mi se pare ca am ranit cu acele vorbe asta nu inseamna ca si celalalt percepe la fel lucrurile. Pe de alta parte m-a ajutat sa inteleg ca nu ar trebui sa pun atat de mult la suflet vorbele sau faptele celorlalti, sa accept ca exista oameni rai si rautate gratuita si sa nu le mai acord importanta, sa inteleg ca valoarea mea nu e definita de parerile altor oameni, in special ale acelora care nu ma cunosc sau nu sunt interesati sa ma cunoasca. Iti multumesc Ioana pentru articolele pe care le scrii, le apreciez foarte mult, uneori citind un articol de al tau ma simt ca si cum as fi discutat cu un psiholog, inteleg mai bine oamenii, pe mine insumi si lumea din jurul meu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *