Vrei să te bucuri mai mult de viață? Poți începe prin a nu mai gândi și vorbi de rău pe ceilalți

Foarte, foarte des primesc întrebarea aceasta la evenimente, lansări, conferințe, dar și în privat: cum faci să fii mereu atât de optimistă, de senină, de calmă cu cei care te rănesc, te ironizează, te jignesc? Cum reușești să te bucuri de ceea ce ai și să nu te gândești la ce-ți lipsește sau la ce-ai pierdut?

În primul rând, nu-s mereu senină și calmă. Uneori, iese dragonul din mine și scoate flăcări și pe nas, și pe gură. E drept că atunci când se întâmplă încerc să fiu doar eu într-un spațiu închis, cu un extinctor la îndemână. 🙂

Ce m-a ajutat foarte mult să ajung aici (pe lângă mult lucru cu mine, terapie, o grămadă de traume analize la milimetru, mult citit și stat de una singură, sau cu un copil mic adormit pe mine, gândindu-mă la mine) a fost un exercițiu care mi-a schimbat complet viziunea asupra lumii și atitudinea față de ceilalți: am scos din vocabularul meu (și din mintea mea, adică din vocabularul vocii mele interioare) cuvintele urâte la adresa altora. De tot. Definitiv. Orice-ar face cineva, orice mi-ar face cineva, nu voi spune, nu voi gândi și nu voi simți despre persoana aceea că e în vreun fel oribil.

La început mi-a fost greu. Etichetam și judecam non-stop în trafic, la muncă, pe stradă, în parc. Mulți erau proști, nesimțiți, nesuferiți, măgari, porci, pițipoance, snobi, mincinoși, hoți și așa mai departe. De fiecare dată când gândeam sau simțeam sau și mai rău, scriam sau rosteam vorbele astea, viața mea era mai puțin bună. Mă simțeam amenințată de ei, furioasă, dar și vinovată că spun și gândesc așa ceva despre un om despre care nu știu ce luptă duce.

Și am început prin a-mi impune asta: nu mai scrii și nu mai vorbești urât despre nimeni. Acesta a fost primul pas. N-a durat mult și a fost mai ușor decât mă așteptam. Apoi am trecut la pasul următor. Nu mai gândești urât despre nimeni. Nu e voie. Desigur, am făcut asta în paralel cu explorat frustrările și rănile mele de neiubire, neacceptare, judecată și etichete.

Cum simțeam un gând necurat la adresa vreunui om, îmi spuneam: șșșșt, nu ai dreptul să faci asta, nu știi, n-ai de unde să știi, viața ta va fi mai bună dacă te eliberezi de asta. A mers.

Apoi am încercat empatia față de oricine, față de toată lumea, ca să nu mai simt lucruri rele despre alții.

Îmi scria cineva că-s o ipocrită și o vacă încălțată, respiram adânc de cinci ori și răspundeam înapoi cu întrebarea: Bună, pot să te ajut cu ceva? Dacă ți-ai luat din timp să-mi scrii mie, cred că nu e degeaba.

În nouă cazuri din zece, următoarea replică a lui era una cu scuze și cu o poveste de viață plină de durere, urmată de un strigăt de ajutor.

Nu sunt maica Tereza, să simt numai iubire și roz. Am făcut asta din egoism. Simțeam că mă otrăvesc singură judecând și jignind, chiar și când păstram vorbele doar pentru mine. Așa că am decis să n-o mai fac. Mecanic la început, apoi tot mai ușor.

Boscorodesc în trafic, dar niciodată nu e despre cât de prost e unul sau altul. Mă trezesc ironică uneori, și asta e tot o formă de judecată. Mai am de lucru aici.

Dar credeți-mă, este eliberator! Să pot privi fără ură în ochi o persoană care ani de zile m-a jignit pe la spate sau în față, să gândesc despre ea în cel mai sincer mod că dacă ar accepta, i-aș întinde o mână, asta mă face să cred mai mult în oameni, să mă simt în siguranță pe lume, să nu mă mai învinovățesc, să știu că gândurile și faptele mele nu fac rău.

Asta vreau să dau mai departe copiilor mei. Să-i ajut să înțeleagă cât de important e să te simți bine cu tine, fără invidie, aroganță și prejudecăți, să fii acolo pentru oameni, chiar și pentru cei care poate nu te fac să te simți grozav. Cred că dacă există o cale către o lume mai bună, asta este. Să fim acolo unii pentru alții, nu unii împotriva altora.

Așa că data viitoare când te mănâncă degetele să scrii un comentariu răutăcios, un mesaj veninos, o ironie, o aroganță, data viitoare când vrei să faci mișto de cineva, când vrei să te răzbuni, să te arăți superior, să dai o lecție, gândește-te cui faci bine DE FAPT cu toate astea. Pe cine ajuți? Pe tine sigur nu, decât poate cel mult pe termen foarte scurt. Dacă ești sincer cu tine, peste o oră sau o zi după ce ai aruncat bomba, sigur regreți. Pentru că vezi că nimic bun nu iese din asta. Pentru nimeni. Te-ai răcorit, ok, dar dogoarea din tine nu așa se calmează. Arunci un pahar mic de apă peste o pădure care arde. Tu ai nevoie de acceptare și de iubire, și vei primi asta nu prin judecăți și superioritate, ci prin relații adevărate, sincere cu alții. Pe care le vei primi când te vei elibera de judecăți și de ură.

Credit foto: Vlad Hurduc, eveniment Sun Plaza, octombrie 2017

Pin It

39 Comments

  • Alta Miruna spune:

    Si mi-am promis, Ioana, ca nu te mai citesc in public. Cum ascund eu lacrimile astea? Ca nici soare nu e sa port ochelari. Te imbratisez.

  • Liliana spune:

    Ce frumos scris și explicat! Doamne, acest text este atât de mult despre mine! Ce-mi place mie este că, fără să fi făcut neaparat ceva, lumea ta devine mai bună.

  • Mada spune:

    Mi.a placut articolul tau. Poti sa mi spui te rog ce carti ai citit ca sa ajungi la acest echilibru? Macar 2-3 pt inceput 🙂
    Merci mult

    • Printesa Urbana spune:

      Multa literatura, in toate cartile am gasit ceva care m-a ajutat putin.
      Neaparat Irvin Yalom, toate cartile.

      • Teodora spune:

        Spot on! Am urmat un drum similar cu cel descris de tine, astfel incat am facut pace cu ceilalti si in primul rand cu mine prin acceptarea umbrei. Pentru Mada, pe mine m-a ajutat mult cartea Partea intunecata a cautatorilor de lumina de Debbie Ford si filmul Codul lui Moise. Plus terapie si tot procesul dureros de iertare a celorlalti si a propriei personae.

  • K spune:

    Asta e articolul care m-a atins cel mai mult. Pentru ca il simt acum, simt ca solutia ta e ceea ce trebuie sa fac. Si e asa de greu, dupa atatia ani in care eram aia sarcastica, aia care scotea o gluma depreciativa, deseori autodepreciativa, din orice situatie, aia care judeca din doua vorbe pe oricine si orice….
    E asa de greu, sa incerc sa fiu altceva. Sa fiu ce simt ca sunt de fapt, dar n-am indraznit niciodata sa arat. Sa vad cum se intreaba in jurul meu cei care ma cunosc de mult: „ce urmaresc? de ce nu fac misto? de ce spun lucruri dragute?”. Sa ii vad pe cei dragi cum imi imping limitele, cum testeaza mereu, sa simt cum se straduiesc sa ma indese inapoi in tiparul ala de sarcastica, si mistocara pe care il stiu, desi nu le place, dar pe ala il stiu si asa le sunt familiara.
    Dar nu mai vreau. Nu asta vreau. Nu ma ajuta.
    Multumesc pentru articolul asta. S-a potrivit ca un plasture pe cea mai dureroasa rana a mea. Nu ma vindeca, dar parca imi da o speranta ca exista si vindecare.
    Multumesc!

  • Cristina spune:

    Și eu am luat-o pe calea asta de ceva vreme. Mai am de lucru, n-am ajuns chiar atât de profund, dar în continuare rămân pe calea asta. Este eliberatoare! Împreună cu cate o înjurătură strașnică când dragonul scoate capul. Înjurătură așa, îndreptată către neant, plina de cuvinte @$_&&#, dar la mine are rol de extinctor.

  • Cristiana spune:

    Este o optiune, si e cu siguranta una foarte buna, dar cred ca solutia este tot echilibrul, ca in orice. Emotiile negative sunt parte din noi si ele trebuie respectate in aceeasi masura ca cele pozitive. Unii dintre noi se simt bine cu adevarat cu ei insisi atunci cand sunt ironici, poate. Presiunea de a fi mereu linistit si pozitiv si empatic e uneori mai toxica decat o judecata sanatoasa. Emotiile negative si furia apar si trebuie sa se externalizeze, e musai. Face parte din igiena psihologica sa controlam si partea asta cumva „intunecata” si sa ne adaptam situatiei. Sa tindem catre o lume fara judecata si fara pic de etichete e grozav, dar nu se potriveste cu felul in care creierul nostru functioneaza, fiziologic el invata si prin comparatie. E vorba, cred eu, de a fi sinceri cu noi, pana la urma.

    Lucrez cu terapeuta mea acum cu partile eului si e extrem de interesant de urmarit cum fiecare dintre noi are o gramada de „euri” si cum se impletesc, adesea disfunctional. Un eu adult ar trebui sa fie impacat si in echlibru, deci trebuie sa lasam loc si eului critic, de pilda. Complicata treaba 🙂

    Long story short, eu zic ca daca vrem sa ne bucuram mai mult de viata putem sa incepem prin a ne cunoaste. Pe noi si emotiile noastre, fie minunat de pozitive, fie intunecat de negative. Gandurile si cuvintele sunt consecintele emotiilor si emotiile chiar nu mint, deloc.

    • Magda spune:

      Mi-a placut articolul, dar raliez ideii de echilibru mai degraba exprimat atat de frumos si concis in comentariului tau. Mi-ar placea sa stiu numele terapeutei tale.

      O zi frumoasa tuturor!

      • Cristiana spune:

        🙂

        Pe terapeuta mea o cheama Maite, dar eu nu locuiesc in Romania acum. In orice caz, orice terapeut bun si potrivit tie te poate indemna catre principiile din articol si aproape toti lucreaza la un moment dat cu partile.

        Apropo de asta, o tehnica e sa facem un cerc in care sa determinam care parte a noastra e mai evidenta si care nu are loc acolo. Exemplul din articol cu mesajul jignitor. Cum am reactiona 99%: facem un cerc mare si inauntru cercuri mai mici cu eurile care apar: eul furios, eul jignit, eul razbunator, eulcritic (spre exemplu). Si marcam cercurile normale situatiei si cele disproportionate si incercam sa reparam, cum reactioneaza Ioana: eul empatic, eulamabil, eul increzator etc sa devina mai mari si puternice. Nu stiu daca are sens ce am scris, dar procedeul are mult sens, eu il folosesc pentru episoadele de anxietate severa si ma ajuta sa inteleg ce e de reparat.

    • Rox spune:

      Sunt de acord cu tine, în mare parte, cu referire în special la partea cu „Emotiile negative si furia apar si trebuie sa se externalizeze, e musai.” E un subiect pe care l-am atins de câteva ori în ședințele de terapie, dar nu destul după cum mi-am dat seama ulterior, pentru că era ceva ce apărea în plan secundar pe lângă aspectele mai importante pentru care m-am dus acolo. Ceea ce mi-a rămas bine în minte este ideea de a nu trece peste o supărare, ci PRIN ea. Mereu îmi spunea că este de preferat să-mi trăiesc toate emoțiile, inclusiv pe cele negative, în loc să le ignor, să le ascund, că nu dispar, e o falsă impresie că dispar, ci se acumulează. Și am testat asta pe propria piele. Orice trăire negativă pe care am încercat să o înăbuș, a revenit la suprafață la un moment dat. Ultima dată m-am descărcat pe un sertar la vreo 12-15 ore de la momentul 0.

      Probabil Ioana e diferită și gestionează altfel lucrurile acestea, probabil teraputul care a ajutat-o pe ea e adeptul altui curent față de cel la care am fost eu, nu știu ce să zic.

      Eu cu siguanță nu pot să rămân calmă și zâmbitoare când cineva are un comportament negativ față de mine (încerc, pe bune că încerc și duce la obiecte trântite dacă nu mă pot exterioriza verbal pe moment). Și nu mă consolează, nici nu mă ajută, nici nimic… faptul că omul se poartă așa cu mine din cauze externe, anterioare interacțiunii cu mine. Pentru că eu am învățat să nu fac asta (dacă am ceva cu cineva, clarific cu respectivul, nu mă descarc pe terțe părți nevinovate) și atunci mă aștept și de la alții la același lucru.

      • Cristiana spune:

        Depinde si de terapeut si de persoana, fiecare are propriul bagaj. Chiar m-a distrat un citat pe care il are o prietena psiholoaga prins la intrare: stii ca ai mers prea mult la psiholog cand nu te mai poti enerva pe nimeni, pentru ca ii intelegi pe toti (traducere aproximativa 🙂 ).

        Admit ca sunt cateva concepte in psihologie cu care imi e destul de greu sa fiu de acord, dar probabil cu timpul voi intelege mai bine 🙂 De pilda, cel conform caruia ceilalti sunt doar declansatori ai lucrurilor din interiorul nostru si daca te enerveaza unul care iti zice prost e din cauza ca tu te simti prost (asta asa, superficial, ca exemplu). Inteleg pe ce se bazeaza, pricep cam cum sta treaba, dar nu sunt inca foarte convinsa 🙂 Cam pe aici merge si articolul, atata vreme cat tu esti impacat cu tine si te iubesti suficient, poate sa iti zice oricine ca esti tampit, ca nu iti pasa. Mai e mult pana acolo, cel putin in cazul meu.

  • wlfp spune:

    Foarte fain ca gandesti asa. Un exemplu de urmat – si am sa incerc sa il urmez eu.
    Desi s-ar putea sa fie foarte greu.

  • Riri spune:

    Eu aprob articolul.Nu trebuie sa para nimic ptr nimeni la exterior,o faci ptr tine,la interior.Fiecare cat poate,normal,ca nu suntem la concurs.

  • Gabriela spune:

    Esti minunata Ioana! Multumesc inca o data, de cele mai multe ori multumirea e in gand, cu lacrima in coltul ochilui, acum ti.o si trimit.

  • mira 2 spune:

    Eşti o adevărată sursă de inspiraţie !

  • Adina Maria spune:

    Te iubesc!

  • Ioana spune:

    As vrea sa te am in viața mea, sa îmi fi prietena, mama, soț si copil.

  • Roxana spune:

    Uneori imi reuseste si probabil par foarte ciudata pentru ca nu reactionez, ca un om normal, atunci cand i se face ceva 🙂
    Dar si alteori, cand nu-mi reuseste faza asta cu echilibrul, poate fi jale…am ajuns la ironie, care mi se pare cea mai buna varianta a mea, in momente de criza, cand sunt efectiv socata de ceva sau adusa in pragul imploziei/exploziei, daca sunt ironica, mi se pare ca am facut un pas in plus, fata de instinctul a injura ca un birjar 🙂
    Mai am de lucru.

  • RalucaPO spune:

    Absolut minunat, Ioana! Multumesc ca ai ales sa scrii si despre asta! Atat de multi dintre noi avem nevoie sa facem ce ai descris! Chit ca stiam in mare despre subiect (ca l-am tot intalnit si eu, mai ales in ultimii ani…cu precadere in interviurile lui Oprah), ma ajuta sa vad scris exact ce si cum si descrisa o situatie concreta a INCA cuiva care a pus in practica. Si eu incerc de cativa ani sa fiu mai empatica, sa nu judec, sa nu vb urat despre altii…inca mai am de lucru (ca n-am avut exemple prea bune in familie, din pct asta de vedere), dar definately sunt pe drumul cel bun. Si intr-adevar simt schimbari, nu doar in relatiile cu oamenii din jur, dar si cum ma simt eu: mai autentica, mai aproape de Sine/de Eul adevarat. Multumesc! 😘

  • Ana spune:

    Foarte frumos si adevarat.Cred ca acest articol ne serveste multora. Daca am fi avut aceste informatii cu 20 -30 de ani in urma azi ne-am manifesta cu mai multa iubire fata de sereni nostri si nu numai.Dar Cum se spune am pierdut o batalie dar nu razboiul.Multumesc cu multa iubire si recunostinta.

  • mima spune:

    m-as bucura pt tine sa fie asa cum spui. a fost o vreme in care ai deversat in spatiul public multe mizerii, care nu au fost intemeiate, asa cum iti place sa crezi. si sincera sa fiu m-ar fi impresionat sa iti ceri si niste scuze, dar nu e musai. macar nu se va mai intampla alta data daca e adevarat ce propovaduiesti. nu pot sa zic ca ma impresioneaza articolul, dat fiind ca ti-am vazut si o alta fata, insa e de bine pt tine daca ai evoluat pana la nivelul pe care il descrii. sa auzim de bine!

    • Printesa Urbana spune:

      salut, despre ce mizerii vorbesti? m-ar ajuta sa stiu, daca e adevarat, sa inteleg ce-a fost acolo. multumesc.

      • Mira2 spune:

        S-ar putea să fie vorba despre articolele tale despre #rezist. Nu ştiu dacă eşti conştientă câte mămici care-şi cresc copiii cu empatie, dragoste şi respect sunt susţinătoare ale PSD-ului. Asta, bineînţelesc, nu înseamnă că nu sunt minunate !

        • Cristiana spune:

          Cred ca esti un pic confuza si amesteci lucrurile. Principiile din articolul asta se refera la situatii de viata firesti, obisnuite si nu se aplica in momentul in care ne aflam in pericol sau simtim clar ca ne sunt incalcate drepturile vitale. Uneori e nevoie de reactie si faptul ca unii au luat atitudine (desi nu imi amintesc, citind absolut toate articolele printesei in ultimii….7 ani cred, sa fi jignit sustinatoarele psdului prin mizerii… in schimb imi amintesc de multe mizerii venind de la sustinatoare) e tot e exprimare a ideii de sa fim unii pentru altii si atat. Si nu stiu daca esti constienta ca nici un fel de om nu te poate valida sau invalida pe tine ca mama in vreun fel in afara de propriul tau copil si daca te simti nesigura din pricina unui blog, pai e o problema…cu increderea ta in tine. Si ca poate ar trebui sa ii oferi mai mult respect propriului copil decat a sustine niste nenorociti, fie ei de orice culoare politica, fiindca nu asta e ideea.

          Ioana clar nu e perfecta, ca m-am si facut avocat :). Si eu cred ca uneori a gresit, uneori a exagerat si e normal sa o faca, chiar scrie si in articolul asta ca nu e vreo mai mult decat extraordinara (si ar fi complet gresit sa incerce sa fie). Pe de alta parte clar nu poate multumi pe toata lumea si sunt unele puncte, esentiale, in care unele drumuri se pot separa. Iti poti cauta un alt fel de blog cu care sa rezonezi, in loc sa il critici pe asta cu inversunare. Despre asta e vorba. Mai citeste articolul, mai revizuieste-ti optiunile, doar asa o sa fie bine.

          In incheiere, am observat si pe un alt blog cum autoarea a fost atacata cu „Vai, vrei sa te dai perfecta acum, dar stim noi ce ai facut si ai dres”. E drept, toate actiunile fac parte din noi, dar daca incercam sa ne schimbam si sa fim mai buni e de apreciat. Reactia asta agresiva spune o gramada despre cei care o au si nimic despre cel care a reusit sa se ridice din gaura aia neagra.

          Respira adanc, mai citeste inca o data articolul si apoi traieste-ti viata in pace! 🙂

          • Mira 2 spune:

            Cred că nu ai citit cu atenţie comentariul pe care l-am lăsat. Probabil ca eşti obosită după o săptămâna grea de muncă sau pur şi simplu nu te poţi concentra :). E normal, toţi avem momente din astea :).
            I-am răspuns Ioanei care nu înţelegea la ce mizerii s-ar putea referi antevorbitoarea.
            Pur si simplu am vrut sa îi ofer un răspuns.

            Şi asta nu însemnă că sunt de acord cu comentariul iniţial.
            Ioana a fost „paşnică” şi relativ echilibrată întotdeauna.
            Cel putin pe blog, pentru că în viaţa reală nu am de unde sa stiu cum este.

            • Cristiana spune:

              E trist ca la un asemenea articol unii simt sa fie in continuare ironici, dar asta e viata. Dar e drept, am avut o saptamana grea.

              Ai citit insa ca sa raspunzi, nu ca sa intelegi ce am vrut sa scriu, dar daca tu te simti mai bine crezand ca eu nu ma pot concentra, whatever rocks your boat. Indraznesc sa remarc ca eu am scris un comentariu general si ca poate, doar poate, din cele cateva cuvinte pe care le-ai scris nu aveam cum sa imi dau seama de toate ideile tale, lucram cu ce avem.

              O alta lectie buna e sa nu ne bagam unde nu ne fierbe oala, o voi invata eu pana la urma! 🙂

              Weekend fain!

  • Simona Schwab spune:

    Vreau sa incurajez oamenii sa mearga mai mult la biserica fiindca acesta este unul din preceptee crestinismului: sa nu judeci, sa iubesti (intelegi) pe aproapele, iar „cel ce va spune fratelui sau nebunule, vrednic de gheena este”. Crestinsmul nu este despre hainele preotilor sau despre cati bani ai pus in cutia milei, asa cum vrea sa sugereze presa, ci exact despre aceste lucruri care asaza sufletul in matca sa, aducandu-l mai aproape de Dumnezeu, de Cel Ce l-a creat…Spovedania si impartasania ajuta sa mergeti pe acest drum al fericirii si linistii mai repede!

  • d.n. spune:

    In urma cu un an am trimis intr-un comentariu rugamintea de a populariza o asociatie mica, putin cunoscuta dintr-un
    judet care sprijinea mamele sarace si care colecta lucruri, jucarii, imbracaminte si carti de la copiii care nu mai au nevoie de ele ca au crescut. Nu ai facut-o, desi nu cred ca te durea mana sa pui un link catre pagina care ajuta niste amarati. Eu sunt o anonima si nu am nicio legatura cu ei si m-am gandit ca avand multe mame printre cititoare i-ar fi putut ajuta mai mult decat pot eu. Insa ma intriga ipocrizia cu care te afisezi in mare milostiva si mare luptatoare si strangatoare de fonduri pentru Magic Home, ca doar acolo e rost de PR, e vorba de capital de imagine si de asocierea cu persoane publice. Daca e vorba de saraci necunoscuti care nu pot face reclama, ii ignoram
    Daca e sa faci spectacol cu facerea de bine, atunci apari si tu pe scaun. Adevarata bunatate e cand faci bine cuiva care nu ti-ar putea rasplati niciodata ce ai facut si cand ramai anonim. Dumnezeu sa iti ajute dupa cum meriti. M-am lamurit cum e si cu afisarea patetica a grijei pentru celalalt.

    • Printesa Urbana spune:

      salut, probabil comentariul tau anterior s-a dus in spam, daca zici ca el continea un link, in general filtrul de spam face asta daca vei comenta pt prima oara si pui in comentariu un link. nu l-am vazut, nu verific spamul decat in rare ocazii, daca il vedeam cu siguranta il publicam, nu am nici un motiv sa nu las lumea sa doneze catre familii sarace. cine ar face asa ceva si de ce? de ce ai banui pe cineva ca ar face asa ceva? incearca sa presupui intotdeauna buna intentie, pentru ca in majoritatea cazurilor, aceasta presupunere e cea corecta. in plus, o sa te simti mult mai bine cu tine. 🙂

      am vrut sa iti raspund la aceasta acuza. despre restul comentariului tau, cum ca sprijin cauze umnitare ca sa-mi fac reclama nu comentez altceva decat ca ceea ce spui este oribil si sinistru si nu are nici o legatura cu intentiile mele sau cu orice din ceea ce fac. ajut o multime de oameni in feluri in care nu ai habar, pentru ca asta este intre mine si ei si pentru ca nu scriu si nu vorbesc despre asta. am construit in ani de zile o comunitate care sare in ajutor atunci cand vede nevoia si nici o clipa nu am facut nimic din toate acestea pentru reclama, mai ales ca sa fim seriosi, cine VREA sa citeasca despre cancer si saracie? campaniile acestea nu aduc audienta, dimpotriva, o multime de oameni nu mai citesc, dau unfollow, pentru ca nu mai vor sa stie. 🙂 hai ca pana la urma iaca am comentat. ca na, m-am gandit ca mai citesc si altii ce rautati zici si poate ar fi bine sa citeasca si versiunea mea.

      Sanatate!

    • Cristiana spune:

      Wow! Cat de rau imi pare sa citesc asemenea comentarii si cat de greu ne e sa scapam de atitudinile astea. 🙁 Cat de greu ne e sa gandim frumos si cat de usor sa judecam „de rau”. Q.e.d. referitor la articol.

      Daca tot fac pe avocata pe aici (desi nu sunt ) din prea mult timp liber azi, vreau si sa amintesc tuturor ceva ce uitam. Anume ca desi avem intentii bune o gramada, uneori o persoana cu audienta destul de mare, cum e cazul acestui blog, nu poate sa promoveze absolut orice, oricum, doar pentru ca i-a scris x in comentariu. Trebuie un pic sa verifice, sa se informeze, nu?

      In al doilea rand, uite de exemplu pe mine Ioana m-a ajutat publicandu-mi un articol aici ca parte din procesul meu de terapie, deci practic mi-a economisit banii de o sedinta 🙂 Cred ca e chiar o eticheta nedreapta ce ai facut tu in mesajul tau, cred ca ai nevoie de atentie si importanta si ai problemele tale carora le cauti o rezolvare aici. Daca te putem ajuta cu ceva, spune-ne si putem incerca.

  • MIMA spune:

    nu, Ioana. nu are nicio legatura cu orientarea politica. daca ar fi sa fie asta, e singurul lucru pe care tu si eu il avem in comun. cat despre insirarea mizeriilor, chiar nu consider ca este cazul sa le enumar. acum daca tu te stii dintotdeauna departe de astfel de comportament, cu atat mai mult nu are rost sa ti-l amintesc eu.

    si daca tot lucrezi la aspectul asta, sper ca il “antrenezi” si pe Robo. la el chiar sper ca nu e cazul sa iti spun despre ce mizerii este vorba.

  • Schmitza spune:

    Și uite așa cred că s-a deschis ușa, mulțumită rubricii Cristinei cu ”Inspirația săptămânii”, să-ți spun cât de rău îmi pare pentru reacția mea, față de recomandarea ta de pe DPT, de acum câteva săptămâni.
    M-am întrebat mult timp ce monstru s-a trezit în mine de am reacționat ca o elevă scoasă în fața clasei și prinsă cu lecția neînvățată.
    Cam de atunci practic meditația Loving Kindness. Această meditație m-a ajutat să mă uit la mine fără a mă judeca, în special în momentele când furia sau frica îmi trec pragul sufletului.
    Îmi pare rău Ioana pentru vehemența vorbelor mele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *