Nu, nu ești singura care ar fugi, dacă nu s-ar teme de gura lumii, singurătate, divorț

Ioana, mi-e și rușine să-ți să-ți scriu, dar nu știu ce să mai fac. Am ajuns să-mi urăsc căsnicia. Nu ne mai iubim, suntem doar parteneri, colegi de apartament, tragem amândoi la căruța copiilor și a casei, dar iubire, speranță, nu mai e. Să mă despart sună caraghios, adică nu mă bate, nu bea, nu-l înșel… Părinții noștri n-ar înțelege niciodată. Iar copiilor ce să le spunem? Că mama și tata nu mai sunt împreună pentru că… ce?

Multe povești de genul acesta citesc, scrise către mine. Cel puțin una pe săptămână. În ultimele luni, una la două, trei zile.

Apoi, mai sunt și acestea:

Soțul e tot mai absent. Bea mult, singur, la masa din bucătărie. Vine târziu de la serviciu. Sâmbăta pleacă la cumpărături, trimis de mine, și lipsește cu orele. Nu mai vrea să facem dragoste, e mereu nervos, supărat, cu copiii nu se mai joacă. Ce fel de viață e asta? Aș pleca, dar… unde să mă duc? Nu mă descurc singură cu toate cheltuielile, ce-o să zică mama? Vecinii? E greu să fii femeie divorțată în România…

Și acestea:

M-a lovit. La început doar mă împingea de colo colo, apoi, anul trecut, mi-a tras o palmă. Imediat și-a cerut scuze, l-am înțeles, îl provocasem, a promis că se controlează mai bine. Dar peste o lună, seara, după câteva pahare, mi-a tras încă una. Ieri m-a lovit cu pumnul. Avem doi copii mici, sub trei ani. Doar el are salariu, stăm în două camere, rate pe numele lui… Nu vrea divorț, zice că nu mai face. Dar mi-e frică de el, mi-e frică pentru copiii noștri.

Sau:

Nu mă bate, nu m-a lovit niciodată, dar îmi vorbește foarte urât, inclusiv de față cu copiii. Mă face împuțită, proastă, șleampătă. E drept că de când am copiii nu mai am timp și nici energie să mă aranjez ca înainte, dar mă așteptam la mai multă înțelegere din partea lui, vede și el cât de greu e cu atâtea treziri pe noapte, alăptat, alergat după ei de dimineață până seara. Uneori mă gândesc ce bine mi-ar fi fără el, în liniște, dar cum să mă desprind? Suntem împreună de la 16 ani…

Multe, multe istorii personale asemănătoare, un punct comun. De fapt, mai multe.

  • Cuplul care se destramă, în ciuda faptului că partenerii țin cu dinții de formele legale care-i leagă încă.
  • Nefericirea.
  • Frica de schimbare.
  • Teama de ce-o să zică lumea.
  • Speranțele copilărești că totul își va reveni dintr-odată.
  • Lipsa de încredere și iubire de sine.
  • Modelele disfuncționale de relații, date mai departe din generație în generație.
  • Tergiversarea, amânarea la nesfârșit a unei decizii, timp în care viața curge degeaba, în nefericire, ireversibil și dureros.
  • Dorința irațională de a rămâne împreună pentru binele copiilor, deși copiilor numai bine nu le e.
  • Sacrificiul personal.
  • Rușinea
  • O voce mică acolo înăuntru care zice că poate totuși viața ar putea fi și altfel.
  • Nevoia de a cere ajutor, chiar dacă speranța de a-l primi e mică.

De fiecare dată când răspund unui astfel de mesaj, spun sau scriu următoarele lucruri, pe care le aștern și aici, pentru că știu, simt că pentru fiecare femeie care îmi scrie pe acest subiect sunt altele o sută care ar scrie și ele, dar încă nu au curaj. Pentru ele toate, iată gândurile mele, susținerea mea:

Draga mea femeie nefericită acasă,

În primul rând, nu ești singura! Sunt multe, foarte multe femei în situații foarte asemănătoare. Care plâng noaptea pe ascuns, care uneori vor să fugă, care ar da timpul înapoi, ar alege altfel, n-ar mai face copii cu el, care visează la ziua în care își vor face bagajul definitiv, la ziua în care copiii vor pleca la casele lor, ca să poată fugi și ele. Femei care se tem de încă o palmă, care tremură de furie la auzul jignilor, la semnele că el are deja pe alta, sau a avut, poate, mai multe.

Poate te va încălzi măcar puțin gândul ăsta, că se întâmplă multora dintre noi.

Și nu e vina ta. Și nici prea târziu nu e.

Soluții sunt. Mereu sunt soluții. Dar trebuie ca tu întâi să începi să le cauți și să le accepți.

Găsește-ți un partener de discuție pe acest subiect. O femeie. Sora. Mama. Un blogger. O membră a unui grup. Vorbește despre tine, spune adevărul, oricât de urât ar fi el.

Începe o formă de terapie. Poate online, la telefon, orice, ca să scapi de teroarea vinovăției și a deciziilor irevocabile. Câtă vreme ești în viață, poți schimba ceva în bine pentru tine, pentru copiii tăi, pentru soțul tău.

Dacă amâni suficient de mult, s-ar putea ca asta să se schimbe. Unele femei sunt ucise de soți abuzivi, de amante frustrate. Altele se sinucid sau își rănesc copiii din pricina durerii pe care n-o mai pot suporta. E plină presa de astfel de cazuri triste. 

Te rog să faci ceva înainte să ajungi acolo.

Dacă mai e ceva de salvat, încearcă să salvezi. Mergi la terapie. Mergi cu el la terapie. Roagă-l și pe el să meargă la un specialist. Vorbiți între voi, sincer. Vedeți dacă amândoi considerați că merită cu adevărat să faceți acest efort uriaș de a repara relația.

Dacă nu, să știi că există viață și după divorț.

Pune pe hârtie totul. Venituri. Cheltuieli. Variante de cazare. Apoi fă pași mici în direcția corectă.

Viața nu ar trebui să fie așa. Copiii nu sunt o condamnare la moarte, dimpotrivă, ar trebui să fie șansa spre o viață plină de împlinire, de acceptare și iubire de sine. Pentru ei trebuie să te eliberezi, pentru ei trebuie să fii fericită, ei au nevoie de tine bine, au nevoie să vadă ce înseamnă să te iubești, să lupți pentru tine, să nu accepți abuz și umilire. 

Copiii sufera mult în mediul acesta de familie în care mama și tata sunt mereu în conflict, chiar dacă nu e mereu vorba despre violență. Vor crește convinși că aceasta e iubirea: jignirile, împinsul, lipsa tatălui de acasă, mama mereu la cratiță, plângând în pernă. Iar tu știi bine că nu e adevărat, iubirea nu e și nu ar trebuie niciodată să fie așa. Știi asta, da?

Viața asta o visezi pentru copiii tăi, plină de durere, regrete și tristețe? Pentru că exact asta vor căuta și vor face și ei, creierul uman caută familiarul, confortul nu vine din noutate, ci din ce cunoaștem.

Nu mai sta pe loc! Începe să cauți în tine și la alții ajutor, resurse, idei pentru a te elibera. Sunt multe femei care au trecut prin asta și care acum regretă că n-au făcut asta mai devreme. Curaj! Fă-o pentru tine! Pentru copiii tăi!
Viața nu ar trebui să fie despre decizii proaste care te subjugă toată viața. Toți avem dreptul la a doua șansă. 

Concret, în afară de pașii de mai sus, își recomand să cauți povești de succes ale unor femei care s-au eliberat de această povară. Încercăm să oferim sprijin de specialitate pe grupul privat de facebook Imbratisare de grup, dacă vreți să vă adaug, am nevoie de adresa voastră de email cu care v-ați făcut contul de Facebook. Dacă aveți nevoie de un adăpost temporar, scrieți-mi, să găsim soluții în orașul vostru.

Dacă aveți cunoștințe juridice sau sunteți psihoterapeut și doriți să ajutați pro-bono femei în situații dificile, vă rog să îmi scrieți, să vă pun în contact cu cele care au nevoie de ajutor (cel mai probabil la distanță, uneori în situații disperate).

Nu știu care sunt soluțiile concrete pentru fiecare, dar știu că ele există și că merită să le găsiți! Lucrurile s-au schimbat mult de pe vremea când părinții noștri nici nu luau în calcul divorțul, pentru că deh, pe atunci era un ditamai stigmatul. Acum chiar putem respira liberi, dacă altfel ne sufocăm…

Sursa: cuplu care se destramă via Shutterstock.com

 

Pin It

33 Comments

  • Cristina spune:

    În cazul meu, venirea copilului a fost de fapt factorul decisiv, care să mă convingă să ies. Dacă nu ar fi fost cea mică, nu cred că ieșeam din relația abuzivă și toxică în care eram. Nu cred că mi-aș fi găsit curajul. Și m-a ajutat faptul că am avut un sprijin puternic în ai mei și în sor-mea. Cred că cel mai dificil este să iei o decizie (așa a fost în cazul meu) și să nu te mai păcălești că lucrurile se pot schimba – eu nu cred că oamenii se schimbă. Cred că îi iei ca atare sau mergi mai departe.

    • Printesa Urbana spune:

      Ma bucur ca sunteti bine!

    • S. spune:

      Subscriu! Copilul a aprins lumina efectiv si mi-a dat niste puteri pe care nu credeam ca le pot avea. Nici eu nu am avut (aparent) motive evidente si absolut nimeni din familie nu a fost de partea mea (din contra, mai mult au aruncat cu pietre). In schimb au fost cativa prieteni apropiati care m-au ascultat cand am avut nevoie si a fost suficient. A trecut ceva vreme de atunci si se dovedeste zilnic ca a fost cea mai buna decizie pt toata lumea. Curaj si incredere! Puterea ne-o dau copiii sau o gasim in noi!

  • Marina spune:

    „Dacă mai e ceva de salvat, încearcă să salvezi. ” asta e foarte adevarat, am 30 de ani de casnicie deci am experienta. Am avut si eu perioade de „gata, nu mai pot” dar privind in urma imi pare bine ca n-am facut pasul spre divort.

    Pentru ca atunci cand nu mai puteam, aveam si eu o vina dar nu vedeam asa. Aveam vina de a cere de la sotul meu mai mult decat putea el da, aveam vina de a crede ca eu sunt perfecta, aveam vina de a cere de la mine mai mult decat puteam.

    Nu suntem perfecti, acum ne stim bine defectele, mai radem de ele impreuna. Si de cand ne-am invatat defectele fiecaruia este mai multa armonie intre noi.

    Peste ce nu as trece niciodata? Infidelitatea – pe asta n-as ierta-o. Violenta – pe asta as razbuna-o, as fi foarte ranita ca omul iubit sa ridice mana sau vorba asupra mea.

    Dar in rest, cata vreme mai este dragoste intre noi, cata vreme inca radem impreuna des, cata vreme ne lucesc ochii cand ne privim … vom sta impreuna, la bine si la rau.

  • Ruxandra spune:

    Mulțumesc bunului Dumnezeu si părinților mei care m-au încurajat să divorțez atunci când relația devenise toxică.
    După câțiva anișori mi-am refăcut viața 🙏
    Am întâlnit un om minunat cu care m-am recăsătorit; ne-a binecuvantat Doamne Doamne si cu un bebe când nu mai îndrăzneam la sperăm.
    Nu trebuie să acceptăm compromisuri.
    Viața e minunată și trebuie să luptăm pentru iubire, fericire și pace.
    Doamne ajută 🙏

  • Gabriela F spune:

    E greu de spus ce nu ai văzut ierta…sunt o înșelată care pe urma am făcut un copil…ne.am mai certat un timp…de uitat nu o să uit niciodată…dar provin dintr-o familie divorțată că tata betiv, curvar și agresiv…care i.a spus mamei mele că frumos exemplu îmi dă…că și eu am să divorțez…și nu vreau sa fac lucrul asta din cauza celor spuse de el. Cred că de aia am iertat infidelitatea…iertat pe naiba…ai nici de trecut peste nu poate fi vorba. Eu vreau sa ne iasă…și sper…

    • Miruna spune:

      Ziua în care îl vei ierta cu adevărat va fi ziua eliberării tale indiferent dacă divorțezi sau nu.

      • Gabriela F. spune:

        Iertat…nu știu ce înseamnă iertarea fara uitare. Nu mă mai gândesc la ea…deși lucrează în același loc și în 75%din timp sunt împreună…deci uitare e mai greu….și implicit și iertare. Dar motivul pentru care nu am divorțat au fost vorbele lui tata…altfel plecam cat vedeam cu ochii…

        • Alina spune:

          Nu inteleg Gabriela, sincer l-as fi obligat sa isi schimbe locul de munca macar, indiferent de consecinte. Asa nu o sa poti uita niciodata, o sa te intrebi mereu faca sta tarziu cu ea la birou..

        • Adina spune:

          Gabriela, iarta-ma ca intervin, poate chiar nu iti doresti sa primesti feed-back la cei ai scris… dar… totusi, tu traiesti pentru tine. E viata ta. Asta o ai, unica. Nu depinzi de parerea tatalui, nu el traieste cu ne-uitarea asta, nu el e in casnicia ta sa suporte consecintele infidelitatii. Parerea mea e ca „nu am divortat din cauza vorbelor lui tata” e un motiv ce tine strict de parerea cuiva din afara relatiei pe care o ai cu sotul. Nu e un argument solid sa iti petreci restul vietii cu un om. Si nu stiu, dar vrei cand vei fi batrana sa privesti in urma si sa iti dai seama ce compromisuri uriase ai facut ca sa ii dovedesti tatalui tau ceva? pentru ce? Nu se merita, zau…parerea mea. Scuze daca te supara comentariul.

        • Anne-Mary spune:

          Gabriela, nu vreau sa te supăr. În aceeași situație sunt și eu… E într-o relație cu o colega de serviciu de mai bine de un an jumătate, cu toate ca nu mai recunoaște. Nu am mai putut indura și am intentat divorțul. Este viața ta cea pe care o trăiești. Rudele trebuie sa te susțină orice-ar fi, cel puțin părinții și fratele meu ma susțin. Îți urez multa bafta și ia decizia pentru tine, ca tu trăiești cu el în casa!

  • V. spune:

    Mi-au dat lacrimile citind toate povestile de mai sus. Ma simt norocoasa. Dupa un divort!
    Curaj celor care au nevoie sa faca pasul asta, viata vi se poate schimba la 180 de grade in bine dupa ce va eliberati.
    Exista solutii, iar persoanele cu adevarat importante din viata voastra va vor sustine, restul nu conteaza.
    Va fi greu o perioada la inceput, dar apoi va veti multumi pana la sfarsitul vietii ca ati facut pasul asta.

  • Eliza spune:

    Despre divort at trebui sa discutam mai des. Noi, intre noi, femeile trebuie sa ne sustinem.E foarte buna consilierea psihologica, dar e de vis un sfat de la o alta femeie care trece prin ceva asemanator.

    In realitate, e totul atat de greu si de dificil, relatii, ani, familii, copii, sentimente, durere, tristete, zile, nopti, intrebari.

    Eu, personal, stiu ca in relatia mea urmeaza un divort, accept asta treptat, fac consiliere cu mine. E foarte ciudat sa divortezi cand exista doar lipsa de iubire, dar cand exista iubire nemarginita pentru copil, cand exista efort si sacrificiu, dar noi pentru noi nu existam.

    Cel mai greu va fi cum voi face cu totul, pentru ca barbatul o data divortat se spala pe maini si pleaca, apoi incepe sa impuna reguli….iar, tu, din urma tot sacrificiul pe umeri.
    Cum poti sa lupti cu propria persoana, sa fii mama ideala, sa muncesti peste program, sa investesti in tine, sa dai din timpul tau pentru a putea creste mai mult in lumea profesionala, dar in acelasi timp sa iti scada valorile umane….sa uiti, sa nu ai timp de copil…..sa il lasi sa creasca cu bunica, care de altfel, este o minunata oaza de iubire.

    Dar, tu nu mai esti tu. Cati ani ne ia sa fim noi iarasi? Sau vom mai fi noi, vreodata?
    Nu vom mai fi niciodata noi, suntem pentru copii, ca in final, dupa multi ani de alergat in stanga si in dreapta, dupa un imens sacrificiu sa vina intr-o zi sa te judece. 🙂

    Ceea ce nu e neaparat rau, e doar dureros. Judecata e fireasca, e vorba de sentimenetele lor pana la urma, de anii lor de crestere, de anii lor de formare.

    Cum traiesti cu toate astea? Cum?

    • alexia spune:

      De ce crezi ca „barbatul o data divortat se spala pe maini si pleaca, apoi incepe sa impuna reguli….iar, tu, din urma tot sacrificiul pe umeri”?

      Daca crezi ca un barbat e responsabil fara de copii, doar cand e casatorit?
      E o mentalitate des intalnita in Romania, mai ales la femei. Eu tin sa cred ca ele astepta asta si asta si primesc pana la urma. In locul tau eu mi-as adapta asteptarile. Copii sunt facuti impreuna si crescuti impreuna, chiar daca parintii au vieti separate.

      • AncaB spune:

        O, da! si eu cred ca problema e de mentalitate. eu sunt in partea cealalta a povestii, sotul meu mai are 2 copii din casatoria anterioara. Copiii sunt la noi in fiecare weeke-end, vacante, daca sotul meu este prins la munca sau plecat, eu merg si iau copiii de la mama lor, cu care avem o relatie absolut normala. Copiii ma iubesc, si eu ii iubesc, au inteles cum sta treaba, toata lumea este ok. da, sigur ca a fost greu la inceput, dar exact cum spunea cineva mai sus, trebuie sa ne adaptam asteptarile si sa schimbam mentalitatea.

        • Ana spune:

          Esti un caz extrem de rar ! In aceasta poveste a ta sunt putine femei! Tare ma bucur ca mai pot exista OAMENI !

      • Alina spune:

        pentru ca asa se intampla in realitate, nu e vorba doar de o idee preconceputa. Tot asa se aplica si „copiii sunt facuti impreuna si crescuti doar de mama”, si in timpul casniciei, dar mai ales dupa divort, intr-o majoritate covarsitoare a cazurilor. Si dupa ce se face copilul mare, prin eforturile neobosite ale mamelor evident,daca indrazneste sa reproseze tatalui ratacitor suferinta provocata in copilarie prin lipsa lui, domnii se simt jigniti si judecati pe nedrept, eventual baga replica aia penibila cu plata pensiei alimentare la timp saul ca este „parintele” lui, iar parintii nu trebuie judecati indiferent de fapte. e f greu sa iesi dintr-o relatie, dar e si mai greu sa fii mama unui copil cu parinti divortati si sa fii neputincioasa in fata suferintei copilului, care tanjeste dupa afectiunea tatalui sau. era o vorba : prietenii se cunosc la nevoie, sotii la divort si fratii la mostenire. Trist, dar atat de adevarat! Prea putine sunt exceptiile!!

    • Cristina spune:

      Îți înțeleg dilemele – cred că sunt întrebări absolut normale. Din propria experiență – care poate fi sau nu relevantă, îți pot spune că nu e ușor – ai de jonglat cu mai multe mingi, toate importante (carieră, finanțe, copil, timp cu tine însăți, eventual o altă relație), dar dacă îți adaptezi așteptările, atunci ajungi într-o stare de echilibru. Nu o să le poți face pe toate așa cum îți imaginai sau ți-ai dori (de exemplu, eu fac curat doar atunci când pleacă cea mică la taică-su, în rest facem doar minimul necesar – vase și haine la spălat), dar realizezi că liniștea ta sufletească este mai prețioasă decât o casă perfect curată sau un venit mai mare în cont.
      Iar cu bărbatul care se spală pe mâini, da, e chestiune de mentalitate, dar realitatea este că relațiile post divorț sunt foarte rar line și echilibrate. Cazurile precum cel povestit într-un comentariu anterior sunt rare. Nu știu dacă există o statistică de tipul acesta, dar divorțurile încheiate pe bune amiabil și care se continuă cu o relație bună între părinți sunt pentru mine undeva în categoria mituri. Știu, e o părere subiectivă, bazată doar pe ce trăiesc eu și ce văd în jurul meu.

  • alexia spune:

    Din experienta mea personala e o linie foarte clara, dar extrem de fina, intre casnicia in care amandoi sunt nefericiti, dar stau impreuna de dragul presiunii sociale (mascata frumos sub forma copiilor, ce ar zice familia sau ma judeca lumea) si abuzul: psihic sau fizic. Daca nefericirea se trateaza in doi si „se salveaza”, cand mai e ceva de salvat, abuzul e cu totul altceva, si se trateaza cu iesirea din situatia abuziva, ceea ce in cele mai multe cazuri necesita printre si iesirea din relatie. Iesirea din relatie insa, nu implica automat si iesirea din relatia abuziva.
    Sunt multe de discutat, invatat si analizat pe tema abuzului, iar din pacate, noi romancele sunt destul de predispuse la relatii abuzive. Personal am trecut prin asta si nu a fost nici frumos si nici usor – ar fi multe de povestit.
    Sfaturile si suportul pe care il ofera Printesa Urbana sunt super si sper sa le ajute pe multe femei. Din experienta mea as adauga:
    – Daca te loveste e clar abuz fizic, care probabil vine dupa ceva perioada de abuz psihic. Nu exista cale de intoarcere asa ca mai bine aduna-ta si incepeti planul de evacuare.
    – Daca crezi ca stai pentru binele copiilor in relatia abuziva te inseli amarnic, pentru ca copii tai vor copia modelul tau de relatie si vor face la fel – vor abuza sau vor trai in relatii abuzive.
    – Cel mai greu pas nu e sa constientizezi, ci sa iti accepti situatia, mai ales daca ai o viata sociala activa sau esti „cineva”.
    – Familia nu intotdeuna te intelege si nu considera ca te poti baza pe ea. Cauta ajutor specializat care sa te puna pe picioare.
    – Daca nu ai independenta financiara iti va fi mai greu, asa ca primul pas e asta.
    – Cauta un avocat bun!!!
    – Vorbeste cu cineva care a trecut prin asta. Sunt pasi clari care trebuie facuti pe care acum ii vad clar, dar atunci imi era imposibil sa ii accept sau sa am incredere in ei.

  • AncaB spune:

    O, da! si eu cred ca problema e de mentalitate. eu sunt in partea cealalta a povestii, sotul meu mai are 2 copii din casatoria anterioara. Copiii sunt la noi in fiecare weeke-end, vacante, daca sotul meu este prins la munca sau plecat, eu merg si iau copiii de la mama lor, cu care avem o relatie absolut normala. Copiii ma iubesc, si eu ii iubesc, au inteles cum sta treaba, toata lumea este ok. da, sigur ca a fost greu la inceput, dar exact cum spunea cineva mai sus, trebuie sa ne adaptam asteptarile si sa schimbam mentalitatea.

  • Alina spune:

    Brrrr… mi s-a ridicat parul pe sira spinarii. Sper ca este doar un articol general si nu e vorba de cazul vostru. Nu de alta, dar n-as dori sa aud ca pana si voi divortati. 🙁 asta ar fi culmea. Big hug.

  • dia spune:

    Un articol încurajator pentru cuplurile in impas unde se mai poate salva ceva, as zice dacă nu exista abuz.

    https://www.telegraph.co.uk/news/2017/02/08/staying-unhappy-marriage-could-best-thing-do-new-study-suggests/amp/

  • Irealia spune:

    Eram împreună de douăzeci de ani. A fost prima și unica mea dragoste. Avem împreună doi copii frumoși. Și totuși…. avea o altă relație de cinci ani de zile, iar copilul nostru cel mic are patru ani. Am pus punct. Nu am luptat. Am considerat că nu am pentru cine să lupt. Este foarte greu. Nu am putut înțelege cum poți trăi cu două femei în același timp. Nu am înțeles de ce a așteptat cinci ani ca să spună. Oricum, ma gândesc ca trebuie sa apară ceva mai bun în viața mea și ca sunt extrem de norocoasă că văd în fiecare dimineață fetisoarele copiilor mei. Numai bine!!!

  • Cosmin spune:

    Dilema unui barbat. Sunt intr-o relatie din asta de tip colegi de apartament. Nu au existat abuzuri sau infidelitati intre noi, dar pur si simplu pare ca nu mai reusim sa vedem unul in celalalt altceva decat defecte. În schimb amândoi ne iubim ft mult copiii si suntem amândoi ft implicați în creșterea lor. Nutresc speranta ca relația cu partenera ar putea sa meargă mai bine cand copiii vor fi mai mari si cand, sper eu, vom avea mai mult timp pentru noi, dar nu sunt foarte optimist in privinta asta. Pe de altă parte despărtirea ar presupune cel mai probabil sa ramana cu ea copiii si mi se pare inacceptabil ca eu sa nu fiu in fiecare zi in viata lor. Si chiar daca instanța ar decide ca eu sa stau cu copiii mi s-ar parea nedrept pentru ea sa poata sa stea cu ei doar in anumite weekenduri si vacanțe.

    • Ruxandra spune:

      Daca-ti iubesti atat de mult copiii, iubeste-ti sotia! Este foaaarte important pentru copii sa vada ca parintii lor se iubesc, sa ii aiba ca exemplu pozitiv, atat ca oameni, cat si ca relatie.
      Eu am copilarit cu parinti care nu se (mai) iubeau, nu se certau/loveau, insa nu isi vorbeau cu zilele, se uitau urat unul la altul, se evitau, era o tensiune pe care si eu o simteam din plin, desi aveam doar cativa ani. Vrei sa-ti spun cat de tare ma ingrozesc cand, cateodata, ma observ ca ma comportament la fel in relatia mea actuala? Ca nu stiu sa gestionez un conflict, ca intr-adevar, nu tip, nu am crize de nervi, nu imi vine sa lovesc, dar evit orice discutie despre problemele pe care le avem, tac, ignor, ma retrag in carapacea mea pana se dezamorseaza totul de la sine?
      Indiferent de ce ti-ai inavata copiii, ei vor face doar ce au vazut la tine, in familie, nu ce au auzit de la tine. Fiti un exemplu bun pentru ei, daca nu se poate impreuna, macar separat.

  • Maria spune:

    Divortata si eu. Am inceput primul proces cand fiul nostru avea 7 zile si dupa cateva luni am decis sa ne mai dam o sansa. N a durat mult, decat cateva luni dar de data asta am pus semnatura pe act. Greu..e putin spus. Copil de cateva luni, serviciu, rate, lipsuri..etc.Socul cel mai mare insa l am avut din partea apropiaților, familiei, colegilor. Am fost si sunt continuare respinsa, compatimita, marginalizata pentru ca nu fac parte dintr un cuplu dar m am obișnuit. Personal nu am o problema cu statutul meu social. Ce vreau mai mult sa va spun este ca linistea pe care eu si copilul am dobandit o dupa tot calvarul parcurs, este „normalitatea ” unei familii. In bula noastra e multa iubire si multa liniste. Nu mi pare rau o clipa ca am ales asa.
    Curaj!!! Se poate si altfel…in bine

  • Madalina spune:

    Am trecut printr-un divort de un sot care ma jignea si ma injura non stop. Acum sunt foarte linistita. Am facut asta singura, la 3000km de prieteni si familie, evident nesustinuta de familie, pentru care un divort e rusinea absoluta. dar nu traieste nimeni viata mea, asa ca am ales sa ignor tot ce nu ma ajuta. Ofer ajutor oricui are nevoie de sustinere, de cineva care sa auda fara sa judece.

  • Mira2 spune:

    Din titlul articolului lipseşte unul dintre motivele pricipale din cauza căruia femeile nu pleacă din relațiile abuzive: Sărăcia

  • Raluca spune:

    Nici nu stiu cum sa incep. Nu vreau sa judec, nu condamn, dar mai ales NU dau sfaturi.
    Ce stiu, stiu din propria experienta: viata dupa divort e grea, a dracu` de grea. Dar stiti ce o indulceste? Sentimentul de liniste, de eliberare. Simt ca traiesc, simt ca respir.
    Am divortat dupa 11 ani. Copila avea 1 an si 2 luni atunci. Am pierdut? Da. Doar lucruri materiale. Am castigat? Ohhhhhhoooo: m-am regasit eu pe mine. M-am intalnit cu mine pe cararea dinspre sufletul meu spre lume, dupa o lunga lupta cu demonii mei interiori, cu intrebari cu si fara raspuns, (mai mult fara), cu sentimente de vinovatie, frustrari. Am reinvatat sa respir, sa ma bucur de faptul de a fi in viata, langa copila mea. Mai fetelor, femeilor puternice, renuntati la sentimentul de vina, la oare ce sa zice gura lumii, mama, vecina, x, y sau z…Daca ati depasit punctul terminus al casniciei voastre, luptati pentru voi, pentru pruncii vostri. Cereti ajutor de la familie, prieteni, de la femei pe care nu le cunoasteti personal (cum a spus si printesa noastra: grupuri de sprijin, bloggerite, etc). Cereti ajutor, invatati sa acceptati acel ajutor, invatati sa spuneti GATA, AJUNGE! si mergeti inainte!
    Viata dupa divort chiar exista si e atat de faina!
    Va imbratisez!

  • Camy spune:

    Ioana , te rog să mă adaugi și pe mine in grupul „Îmbrățișare de grup” . Mail-ul cu care mi-am făcut contul de Facebook este camynsal_construct@yahoo.com . Mulțumesc mult

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *