Întotdeauna alege iubirea, râsul, căldura

Un lucru care mi-a tot ieșit în cale în terapie în ultimii ani indiferent de specializarea terapeutului și de locul în care mă aflam e acesta: indiferent care ar fi obiectul unei alegeri, ea se poate reduce de fapt la asta: alegi iubirea sau frica?

De exemplu: las copilul să meargă la grădiniță în pijamale?

Varianta A: Îl las, îl iubesc, nu mi se pare ceva grav, vreau să fie fericit, îmi aleg luptele, vreau să fiu și eu fericită. Iubire de sine, iubire pentru altul.

Varianta B: Nu-l las. ÎL iubesc, dar dacă o să vrea să facă asta în fiecare zi? Dacă va crește într-un adult care va merge în pijamale la serviciu? Dacă ceilalți părinți de la grădiniță vor crede că sunt un părinte prost? Frică. Proiecții. Frustrare. Furie.

Concluzia mea, privind în urmă la viața mea și la alegerile mele, e că cel mai bine au ieșit toate atunci când am ales iubirea și am privit frica în față, spunându-i: Nu acum, drăguțo, poate mai târziu.

Sunt situații absolut evidente în care riscurile sunt prea mari și acolo nu e de fapt nici o alegere de făcut, e clar pe unde trebuie s-o luăm. Nu lăsăm copilul să se joace la aragaz, deși își dorește. Nu transportăm copilul în brațe în mașină, chiar dacă scaunul auto îi displace. Nu-l lăsăm să alerge în stradă, chiar dacă vrea să facă asta. Iubirea cea mai mare pentru el o arăți oferindu-i siguranță, iar aici nu e vorba despre frică exagerată sau proiecții, ci despre riscuri evidente. Nu e o alegere complicată.

Altele însă sunt și cred că ajută mult dacă analizăm lucrurile așa, reducându-le la o variantă care se bazează pe frică, alta care se bazează pe iubire.

Frica e necesară, ea ne ajută să ne calculăm riscurile, să ne păstrăm în siguranță. De multe ori însă, frica ne întunecă privirea și creierul. Ia decizii în locul nostru. Ne călcăm pe inimă, renunțăm la ceva ce iubim în noi sau în alții de teamă că în viitor ceva va putea merge rău. Renunțăm la ceva sigur pentru ceva probabil. Apoi ne trăim zilele uitându-ne în urmă, la ce-am pierdut alegând frica. De cele mai multe ori, răul nu se întâmplă și regretul e și mai mare. Alteori se întâmplă, dar regretul tot acolo e. Ceva ce ai iubit a pierdut pariul cu frica.

Dacă însă alegi iubirea, știind că ai avut curaj să privești frica în ochi și să-i spui: Te văd, am înțeles ce încerci să-mi spui, o să fac tot ce e în controlul meu să reduc riscurile, nu știu ce va fi, dar de data asta aleg iubirea. Aleg să fac ce-mi doresc. Aleg să mă trezesc zâmbind dimineața. Aleg să nu regret zilnic ce-am pierdut.

Mai de mult, când formam echipa unei reviste pe care aveam să o conduc, a trebuit să aleg între niște oameni. Unii erau foarte buni, experimentați, agili, dar erau fie prea aroganți, fie supracalificați, fie neserioși, alții erau la început, cu o dorință mare de a învăța, de a progresa, de a face parte dintr-o echipă. Am ezitat mult, aveam nevoie de oameni care să lucreze repede și bine. Aveam de ales între apropierea pe care o simțeam față de o femeie care era la început, cum fusesem și eu, pe care o bănuiam talentată și dedicată, dar care nu avea nici un pic de experiență sau școală în domeniu, și teama că ea n-o să ajute suficient echipa. Dacă revista va fi slabă pentru că omul de la DTP e începător? Iubire de om versus frică de lipsă de performanță. Am ales să o angajez pe ea și a fost o alegere extraordinară. Atunci nu m-am gândit așa, am închis ochii și am sărit, a fost instinct.

În alte dăți am ales frica. Am rămas în relații toxice pentru că nu mă iubeam destul și mă temeam că o să rămân singură pentru tot restul vieții.

Am rămas într-un job sinistru pentru că aveam o părere foarte proastă despre mine (aveam 18 ani și zero experiență) pentru că mi-a fost frică să nu rămân iar fără salariu, fără ceva de făcut, fără un start în viața profesională.

Am acceptat în jur persoane nepotrivite pentru că mi-a fost teamă să nu-i dezamăgesc, să nu creadă despre mine că-s vreo nasoală. Deși intuiția mea spunea omul acesta nu e pentru tine, eu refuzam să mă desprind, de frică. Dacă aș fi ales iubirea, dacă m-aș fi ales pe mine, aș fi fost bine mai devreme.

Acum, că am înțeles asta, când am de luat decizii grele, mi le imaginez ca pe niște tablouri, Varianta A e cea în care aleg căldura, soarele, râsul, e acolo ce aș vrea eu, dar e ceva nesigur, poate cu puțini bani, cu risc mai mare, ce-o să zică lumea. Varianta B e aia sigură, lumea o să aplaude, normal, dar cum o să mă simt în fiecare dimineață? Ca prinsă într-un strat de smoală? Aleg B de frică? Aleg A de drag?

Mă gândesc la neprevăzutele pe care le pot controla. Caut soluții pentru ele. Pe restul le las să fie, dau fricii ce e al ei și merg mai departe.

Așa am luat, cred, decizia de a nu pleca din țară. Aș pleca de frică. Teama că o să ne strângă de gât țara asta e uriașă. Lațul e tot mai strâns. Dar tot ce iubesc e aici. Mama, bunica, limba, locul din care mă trag, toată moștenirea mea e aici. Dacă plec, o să scap de teama vieții grele, poate o să am altele noi, dar dorul de ce iubesc va întuneca totul. Cât încă iubesc ce e aici, îmi va fi greu să las frica să câștige.

Cei care pleacă aleg iubirea față de copil și nevoia de a-i asigura un viitor mai bun. Poate pentru ei, frica era alta decât a mea. Suntem diferiți și vedem lucrurile diferit, dar cred că toți alegem, până la urmă, între teamă și iubire.

Când aleg să public unele texte, după ce m-am asigurat că nu e nimic în neregulă cu ele, că sunt responsabile și oneste și legale și corecte și utile, stau față în față cu frica. Dacă public, o fac din iubire pentru oameni, vreau să ajut. Dacă nu public, o fac de teamă că unii or să mă judece. Or să muște din mine. În 99% dintre cazuri aleg să public.

La fel fac cu copiii de multe ori. Frica mă face furioasă, pe toți ne face, pentru că pune presiune mare pe noi, căutăm responsabili, soluții rapide. Când trebuie să reacționez rapid într-o situație, respir și mă întreb: ce aleg, iubirea față de copii, de soț și de mine sau frica și furia? Dacă aleg frica (că ei or să ajungă niște adulți iresponsabili dacă îi las să meargă desculți în parc, să zicem), o să strig la ei și o să avem o seară neplăcută. Dacă aleg iubirea, o să caut o alee de parc mai curată și o să-i las să alerge desculți.

Am șanse mai bune mereu dacă aleg iubirea.

Așa simt. Poate greșesc. Dar luați asta cu voi azi, poate o să vă fie de folos cândva.

Sursa foto: decizii

Pin It

11 Comments

  • Adina spune:

    Da. Asa e. Eu cand am plecat, am plecat de indragostita. Relatia de atunci s-a spulberat si o vreme m-am gandit sa ma intorc. Pana cand l-am cunoscut pe el. Cel cu care azi impart casa si viata si fara de care nu ma vad. Si fericirea aceasta ma umple, ma limpezeste. Familia pe care o construim ma tine aici, in locul acesta pe care tot mai mult il simt acasa, cu prietenii putine, dar stranse, in care am investit multa grija. Mi-e dor insa? Ohh, da. Uneori ma sufoc. Vin in tara, adun in mine multe, plec plangand. Dar si cu dor de cealalta tara. Ma obisnuiesc tot mai mult intre doua lumi. Nu mi-ar fi bine altfel decat alergand intre ele, pentru ca atunci cand sunt in una, inevitabil tanjesc dupa cealalta. Ma bucur ca ai ales si ca esti impacata! de vazut tot ne-om revedea cu drag, oriunde ai fi.

  • Mia spune:

    Exact asa este, dorul de ce iubesc intuneca partea materiala. Oricat ai avea in afara tarii, nu esti complet. De asta imi place sa te citesc: pe langa felul minunat in care scrii, mi-i drag sa citesc in limba mea! Mai ales regionalismele cu care condimentezi textele!

  • Oana spune:

    Ioana, iti multumesc ca alegi sa impartasesti textele tale cu noi.
    Iti multumesc ca ne dezvalui din fricile cu care te lupti tu; multe, foarte multe dintre ele sunt similare celor cu care ne luptam si noi. Faptul ca ai reusit sa le disciplinezi e incurajator pentru mine. Si un pic “terapeutic”.

  • Madi spune:

    De multe ori, textele tale îmi apasă pe niște „butoane” în suflet.
    Te „citesc” de ani de zile, îmi place ce scri, dar mai ales cum scri, și despre ce. Ești „reală”; adesea am impresia că multe mămici ne regăsim în subiectele pe care le abordezi.
    Mulțumesc pentru articol, apăsă un „buton” important!

  • Geo spune:

    Cred ca a nu pleca din tara are legatura cu frica de a o lua de la zero in alta parte, de multe ori🙂. Atasamentul de confort si cunoscut este profund. Si atunci cand cineva nu are motive „grele” ca sa se desprinda (cum ar fi nevoia de supravietuire care ii obliga pe multi sa faca aceasta alegerea), nu se desprinde🙂.
    Fain articol.

  • Mihaela spune:

    Asta este a doua idee cu care imi faci viata mai buna. Te.am mai auzit cu „always assume the best” si viata mea s.a usurat. Multumesc!

  • Vilma spune:

    Azi a fost despre frica. Iti multumesc! Tocmai am terminat de citit si cartea Dansul Fricii de Dr. Harriet Lerner. Dimineata mi-a venit in inbox un video despre cum transformam frica in putere. Acum articolul tau….Ma lupt in terapie sa aflu de unde vine si sper ca intr-o zi ma voi elibera cumva. Sper ca intr-o zi doar sa fiu constienta de ea si sa nu o mai las sa imi controleze viata. Multumesc, Ioana!

  • Ioana G spune:

    Te citesc de tare multa vreme si in seara asta a fost unul din momentele alea incredibile in care imi dau seama cat de mult trebuie sa fac ceva cu fricile mele care sunt multe mai ales de cand am devenit mama, sunt de necontrolat uneori si pierd mult din viata mea si a copiilor mei, stiu asta si o simt, mi-o arata omul de langa mine.. Si totusi nu am gasit inca o solutie.. incerc si nu imi iese din pacate..Mi-a mers direct in suflet tot ce ai scris si cred ca voi incerca tot mai mult sa aleg iubirea incepand din clipa asta.. Poate treptat voi reusi sa alung frica asta.. Multumesc tare mult!

  • Georgiana spune:

    Cred ca frica asta e ca o sabie cu doua taisuri. Poate fi buna sau poate fi rea, depinde cum o percepi. Si asta pentru ca, atunci cand e folosita corespunzator, frica ne ajuta sa mergem inainte. Teama ca nu suntem suficienti de buni in ceea ce facem ne poate determina sa muncim mai mult ca sa fim mai buni. Teama ca ai nostril copii nu vor fi ok ca adulti ne face sa mai citim o carte de parenting. Am mai zis-o si o repet: frica este buna, cat timp poate fi controlata si este un motor pentru inainte. Frica aia rea, care ne da atacuri de panica si ne blocheaza in punctul X, aia nu e buna si trebuie tratata.
    Cat despre plecatul din tara, eu am ajuns sa cred ca noi, romanii, privim asta ca pe un act terminal in viata noastra. Vorbesc aici de oameni care traiesc ok in tara, nu de oamenii care au plecat de nevoie in alta tara. Sunt foarte putini oameni cu care am vorbit si care pleaca din tara doar ca sa vada daca alta tara e mai interesanta, daca li se potriveste mai bine, doar de dragul experientei de viata, etc. Mi-ar placea sa vad mai multi oameni care vad plecatul din tara cam ca pe o schimbare de job, daca vrei. Fara toata drama din spate.
    Romania nu pleaca nicaieri. Nu ne opreste nimeni la granita daca vrem sa ne intoarcem, in vizita sau definitiv.
    Cati am suferit cand am plecat de la mama de-acasa? Eu una nu. Am fost fericita ca pot sa explorez o lume noua, sa imi fac prieteni noi, sa ma bazez doar pe fortele mele. Cam asa e si cu plecatul din tara – ca plecatul de la mama de-acasa. Uneori trebuie sa explorezi orizonturi noi ca sa ajungi la cea mai buna versiune a ta.
    Nu militez pentru plecatul sau ramasul in tara, vreau doar sa subliniez faptul ca este o alegere, ca oricare alta, si ca vine la pachet cu plusuri si minusuri. Putem ramane sau pleca din 1000 de motive, cat timp frica nu e principalul factor de decizie, e ok.

  • Rox spune:

    Ma bucur asa mult ca ai hotarat sa ramai! Am vazut ca scriai de ceva timp despre plecare si imi parea rau. Au plecat multi oameni la care tin. Bineinteles ca plecarea ta spre deosebire de celelalte nu m-ar fi afectat cu nimic. Dar e un sentiment placut sa stii ca cineva care iti place s-a hotarat sa ramana 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *