Oglinda

În stația de autobuz de la Arcul de Triumf, un om fără adăpost stă în fund pe una dintre băncile protejate cu panouri deasupra și pe laterale. Pe bancă atârnă o pătură pe post de saltea și o plapumă găurită pe post de pătură. Lângă bancă, o sacoșă mare de Mega Image plină cu pungi și plastic. Probabil toată averea omului.

Cei care așteaptă autobuzul spre Băneasa stau toți strânși ciorchine în jurul celeilalte bănci și mai privesc din când în când la locatarul băncii vecine.

Privesc tabloul din mașină, așteptând să se facă roșu la ceilalți, ca să pot trece mai departe spre piață. E aproape 5 după-amiaza. Copiii vorbesc între ei în spate. La radio curge o piesă pe care bănuiesc că o cântă o oaie (posibil totuși să fie miel).

Omul n-are mai mult de 40 de ani. E îmbrăcat foarte gros și-i strălucește fața. Are bocanci care par uriași față de statura lui mititică, pantaloni matlasați, mai multe bluze una peste alta și o geacă de schi verde, descheiată la fermoar.

Afară sunt 30 de grade.

Omul stă în fund pe bancă și își prinde părul la spate într-o codiță. Își dă tacticos șuvițele mai scurte după urechi, apoi ridică telefonul mic să se verifice în el, folosind ecranul pe post de oglindă. Nu era un smartphone, ci ceva cu butoane, nu am văzut ce marcă.

Se uită la propriul chip din profil, din față, din celălalt profil. Lasă telefonul pe bancă, își mai aranjează codița de la spate, își trece degetele cu unghii negre peste fruntea transpirată, apoi iar ia telefonul să se privească.

Ce mult ține verdele la semaforul ăsta…

De om se apropie o doamnă. E frumos coafată, fustă crem, sacou negru, pantofi cu toc, poșetă cu lanț auriu. Se așază în laterala lui cumva.

Poate îi oferă bani, mi-am zis. Sau poate îi spune că are o cameră liberă și-l poate primi acolo o vreme. Sau poate are să-i dea ceva de lucru, omul pare în putere…

Doamna îi ia telefonul de pe bancă și i-l ține nemișcat în dreptul feței, ca omul să-și finiseze liniștit freza.

S-a pus roșu la ceilalți, demarez. Mă uit în oglindă.

Femeia s-a proțăpit în fața lui, cu telefonul în dreptul chipului, în timp ce el se admiră din față și din profil. Zâmbește.

Sursa foto: bărbat fără casă via Shutterstock.com

Pin It

7 Comments

  • Pyro spune:

    Deci mai exista umanitate…

  • V. spune:

    Of, ce trist! Si eu ma intrebam de ce oamenii astia homeless sunt imbracati asa gros si cand afara e foarte cald. Cred ca fiindca le intra frigul in oase. Sa dormi afara o iarna intreaga, nu cred ca iti mai revii…Uman gestul doamnei!

    • Ioana M. spune:

      Si eu ma uit la multi oameni care par ca isi poarta toata garderoba pe ei, tot timpul anului…
      Si ajung sa ma gandesc la faptul ca probabil chiar asa este. Poate acelea sunt toate hainele pe care omul le detine, si de teama sa le lase undeva si sa riste sa ramana fara ele, prefera sa le poarte cu el – *pe* el, ca sa mai reduca din numarul de sacose pe care le cara de colo-colo. Probabil cei mai multi oameni fara adapost isi poarta dupa ei intreaga agoniseala, iar garderoba nu face exceptie. SIi pentru ca poate nu-si permite o varietate prea mare de haine pentru toate sezoanele, poarta mai degraba pe cele cu adevarat pretioase – cele care i-ar salva in gerul necrutator. Hainele groase si cele impermeabile sunt adevarate comori, probabil.. 🙁

    • oana spune:

      Poate nici nu au mancat de zile intregi si nu si-au acoperit necesarul caloric iar corpul lor este infrigurat de foame…

  • Geo spune:

    Chiar impresionant!
    De fapt, asta inseamna sa iti pese, nu i asa? Sa i oferi unui om atentia pe care si o doreste.

  • Olga spune:

    Pfffff impresionant!
    Mi-ar plăcea sa nu existe persoane fără adăpost 😞

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *