Principii de bază pentru o educație cu respect și blândețe

E important înainte de orice să ne asigurăm că cel mic se dezvoltă sănătos. Mergeți cu el la controale de rutină, găsiți un pediatru bun în care să aveți încredere, care să îl cunoască și să observe rapid dacă ceva nu se petrece la timp în evoluția copilului.

Dacă cel mic e sănătos, aveți încredere în el că face tot ce are de făcut, atunci când e el pregătit. Acordați-i timp neîntrerupt de ecrane, oferiți-i liniște, un spațiu sigur în care să se desfășoare fără NU-uri la tot pasul, lăsați-l să încerce de multe ori un lucru, pentru el e important procesul, nu doar rezultatul final.

Magda Gerber spunea că „ar trebui să educăm copiii în timp ce-i îngrijim şi să-i îngrijim în timp ce educăm“ (în cartea Dear Parent). Activităţi de îngrijire intimă precum schimbarea scutecelor, îmbrăcarea, baia şi hrănirea sunt nu doar oportunităţi de clădire a unei relaţii, ci şi oportunităţi de învăţare. Abordarea Magdei Gerber se bazează pe un set de principii fundamentale  care stau la baza oricărei relaţii părinte‑copil.

Principii

Nu este vorba de un set rigid de principii care trebuie impuse şi respectate cu perseverenţă, ci mai degrabă de nişte indicatoare pentru a vă ajuta să construiţi o relaţie plină de respect cu copilul dumneavoastră. Aceste principii vă vor ajuta să răspundeţi cu încredere la toate inevitabilele provocări parentale care vor apărea.

1. Încrederea fundamentală în capacitatea copilului de a fi un iniţiator, un explorator şi de a învăţa singur.

„Un copil învaţă mereu. Cu cât ne amestecăm mai puţin în procesul natural de învăţare, cu atât putem observa mai bine cât de mult învaţă copiii tot timpul“ (din cartea Magdei Gerber, Dear Parent)

Când ai încredere în competenţa copilului tău, te poţi relaxa, poţi să fii sigur că el te va anunţa când are nevoie de tine şi că nu este nevoie să‑l împingi de la spate, să‑l stimulezi sau să‑l înveţi pentru ca el să aibă o dezvoltare bună, deplină şi fericită. Acest gen de încredere se formează cu timpul, pe măsură ce‑ţi observi copilul pentru a‑l cunoaşte mai bine, a‑i înţelege indiciile şi a‑i remarca interesele. Toţi copiii sunt de la natură curioşi şi au o motivaţie interioară. Nu au nevoie de noi să‑i instruim sau să‑i învăţăm. Daţi‑i copilului ocazia de a descoperi şi a încerca lucruri de unul singur şi daţi‑i timpul de care are nevoie pentru a se dezvolta în ritmul lui. Pot exista momente în care vă simţiţi nerăbdător şi îngrijorat, dar încrederea în capacitatea naturală de dezvoltare a copilului va fi benefică pentru amândoi.

2. Un mediu care să-i ofere copilului siguranţă fizică, stimulare cognitivă şi susţinere emoţională.

„În contrast cu ceea ce cred mulţi oameni, o cameră închisă este o cameră sigură, care le dă copiilor libertatea de a se mişca şi a explora într‑un mediu sigur şi familiar“ (Magda Gerber, Dear parent)

Magda a definit spaţiul sigur drept unul în care, dacă ai rămâne încuiat în afara casei pentru mai multe ore, la întoarcere ţi‑ai găsi copilul flămând, supărat şi având nevoie să i se schimbe scutecul, dar nevătămat. Un spaţiu sigur îţi permite să te relaxezi pe deplin, ştiind că nu trebuie să fii în alertă pentru a garanta siguranţa copilului. De asemenea, îi oferă copilului libertatea de a explora totul în zona lui de joacă, fără să te audă spunând: „Nu pune mâna pe aia. Nu te urca acolo. E periculos“. Oferiţi‑i copilului un spaţiu sigur – o cameră separată sau o zonă îngrădită –, fără riscuri. Biblioteca este bine fixată de perete? Copilul ar putea să se caţăre pe canapea și să cadă după ea? Dacă da, copilul nu este în siguranţă singur în acel spaţiu. Zona de joacă trebuie să fie sigură, astfel încât şi părinţii, şi copilul să aibă de câştigat – copilul să poată explora liber, iar părinţii să se poată relaxa ştiind că nu există nici un pericol potenţial.

Un mediu stimulator din punct de vedere cognitiv oferă oportunităţi de explorare şi învăţare cu obiecte de joacă adecvate dezvoltării. Un borcan de plastic cu un capac de deşurubat este adecvat pentru un copil de 1‑2 ani, dar ar fi o provocare prea dificilă pentru unul mai mic. Mingile pot fi distractive pentru un copil care se târăşte sau pentru unul care poate recupera mingea când se rostogoleşte, dar nu sunt potrivite pentru un bebeluş care încă nu se târăşte şi nu are capacitatea de a urmări singur mingea.
Într‑un mediu care oferă susţinere emoţională, copilul poate să se relaxeze şi să aibă încredere că veţi fi capabil să‑l sprijiniţi emoţional când are nevoie de unul dintre părinţi. Se poate bucura de explorarea independentă şi poate iniţia interacţiuni jucăuşe în timp ce îi apreciaţi joaca şi vă delectaţi cu ea.

3. Timp pentru joacă neîntrerupt.

„Cu cât întrerupem mai puţin, cu atât copiii îşi dezvoltă mai uşor o durată mai mare a atenţiei“ (Magda Gerber).

Toţi copiii ştiu să se joace. N‑au nevoie ca noi să‑i învăţăm asta. Este un lucru firesc să vă jucaţi cu copilul, dar lăsaţi‑l pe el să iniţieze joaca. Copiii pot învăţa să se joace fericiţi de unii singuri, în zona de siguranţă. Când li se dă ocazia de a explora şi a experimenta independent, îşi descoperă propriile resurse interioare şi interese.

Când copilul se joacă, el nu doar mânuieşte un obiect. Învaţă despre acel obiect, făcând descoperiri legate de cauză şi efect şi de felul în care poate avea un impact asupra obiectului. Lăsaţi‑l pe copil să decidă dacă vrea să se joace (poate ar prefera să stea întins pe spate şi să se uite la particulele de praf în lumina soarelui), când să se joace, cu ce obiect să se joace, ce ar vrea să facă cu el şi pentru cât timp. Faptul că îi oferiţi copilului timp pentru joacă neîntrerupt în fiecare zi îl ajută să‑şi păstreze atenţia durabilă cu care mulţi copii se nasc. De asemenea, contribuie la susţinerea concentrării, independenţei şi aptitudinilor de rezolvare a problemelor.

4. Libertatea de a explora şi de a interacţiona cu alţi copii.

„În timp ce alţii restricţionează adesea interacţiunea dintre copii (cum ar fi să se atingă unul pe altul) de teamă ca ei să nu‑şi facă rău, adepţii metodei Educaring facilitează interacţiunile, observând îndeaproape pentru a şti când să intervină şi când nu“.

Copiii sunt fascinaţi de alţi copii. Este minunat pentru copil să aibă ocazia de a se juca şi a explora cu un grup mic şi constant de copii din acelaşi stadiu de dezvoltare, avându‑vă în apropiere pe dumneavoastră sau pe un alt adult atent pentru a le oferi susţinere emoţională şi siguranţă.

Copilul dumneavoastră va învăţa despre sine însuşi şi despre ceilalţi interacţionând cu cei de seama lui. Vor exista momente când el va alege să stea la dumneavoastră în braţe şi să‑i observe pe ceilalţi copii, în loc să se aventureze. Aşa cum se va rostogoli atunci când va fi pregătit, vă va şi indica momentul când este gata să se mişte din braţele dumneavoastră pentru a explora, fără să‑l convingeţi sau să‑l îndemnaţi. Pregătirea va depinde de temperamentul copilului şi de stadiul lui de dezvoltare. Când este gata, copilul va intra în interacţiune cu obiectele şi cu ceilalţi copii în moduri care îi stârnesc interesul. Între timp, poate să se simtă bine în braţele dumneavoastră, observându‑i pe ceilalţi copii şi părinţi.

5. Implicarea copilului în toate activităţile de îngrijire, pentru a‑i permite să devină un participant activ, nu un recipient pasiv.

„Momentul natural de a fi din toată inima cu copilul tău este timpul pe care oricum îl petreceţi împreună – când îţi îngrijeşti copilul. Consideraţi aceste rutine de «îngrijire» ca fiind foarte speciale, o «reîncărcare a bateriilor» pentru amândoi – un timp de apropiere intimă“.

Momentele de îngrijire nu presupun doar îndeplinirea anumitor sarcini ca schimbarea scutecului, baia sau hrănirea. Ele sunt nişte oportunităţi intime de construire a unei relaţii şi pot fi plăcute pentru amândoi. Sunt activităţi pe care le faci împreună cu copilul, şi nu doar pentru copil. Până şi cei mai mici copii pot fi invitaţi să ia parte la îngrijirea lor. De la naştere, când îi schimbaţi scutecul, puteţi spune: „Vrei să ridici fundul, te rog?“, atingându‑i‑l uşor. Când atingerea şi cuvintele sunt urmate de ridicarea fundului său, copilul va ajunge să le înţeleagă sensul şi să participe când va fi pregătit. Momentele de îngrijire oferă, de asemenea, ocazii importante de învăţare a limbii şi posibilităţi de participare, cooperare şi delectare. Aşa că luaţi‑o mai încet, nu vă grăbiţi şi bucuraţi‑vă de aceste momente intime petrecute împreună.

6. Observarea sensibilă a copilului, pentru a‑i înţelege nevoile.

„Cu cât facem mai mult şi cu cât suntem mai ocupaţi, cu atât suntem mai puţin atenţi“2.

Observându‑vă copilul, îl veţi înţelege mai bine şi veţi aprecia tot ce face şi ce învaţă. Biberonul sau sânul îi pot potoli întotdeauna plânsetele, dar dacă nu‑i este foame, ci somn? Acţionând mai încet şi oferindu‑vă timp pentru o pauză şi pentru a vă observa copilul înainte de a interveni, puteţi răspunde mai adecvat la nevoile lui. E posibil să gândiţi: „Nu‑mi scap niciodată copilul din ochi!“. Dar observaţia este cu totul altceva decât privirea şi supravegherea. Observaţia presupune să tăceţi, să luaţi o pauză, să aveţi răbdare şi să încercaţi să‑l vedeţi pe copil ca şi cum ar fi pentru prima oară. Este nevoie de antrenament, pentru că adesea vedem numai ce vrem să vedem. Observându‑l în linişte pe copil – în pătuţ, în braţe sau când se joacă pe podea –, veţi ajunge să‑l cunoaşteţi mai bine şi să apreciaţi în detaliu tot ce face.

7. Constanţă, limite şi aşteptări clar definite pentru a dezvolta disciplina.

„Un scop pozitiv de urmărit prin disciplinare ar fi să creştem copii pe care nu doar îi iubim, ci ne şi place să fim în compania lor“ (Magda Gerber, Dear Parent).

Stabilirea unor limite clare şi respectarea lor constantă îl ajută pe copil să se simtă în siguranţă, pentru că învaţă ce aşteptăm de la el. Dacă nu vreţi să sară pe canapea, spuneţi‑i asta şi oferiţi‑i o altă variantă, sugerând altceva pe care ar putea sări. Uneori trebuie să repetăm la nesfârşit o limită până când copilul şi‑o însuşeşte şi devine autodisciplinat. Răbdarea este cheia. Bineînţeles, un părinte autoritar ar putea obţine mai repede rezultatul dorit, dar cu ce preţ pentru stima de sine a copilului şi pentru relaţia părinte‑copil? Nu este necesar sau înţelept să pedepsim, să mustrăm sau să folosim time‑out‑ul cu un copil care pune mereu la încercare limitele.”

Textul de mai sus este un fragment introductiv din cartea Copiii știu cel mai bine, de Deborah Carlisle
Solomon, disponibilă aici: https://edituraunivers.ro/produs/copiii-stiu-cel-mai-bine, 20% reducere cu codul COPIL), 29,5 lei după aplicarea reducerii. Dacă v-a plăcut cartea Nu există copii răi, cu siguranță o să vă placă și asta, ambele autoare sunt discipoli ai Magdei Gerber. Sunt foarte potrivite, ambele cărți, pentru viitori părinți sau pentru părinții de copii de până în trei ani. Aceste cărți vă ajută, cu multe exemple practice, să puneți bazele unei relații cu copilul bazată pe respect și acceptare reciprocă.

Aveți mai jos și cuprinsul cărții, ca să vă faceți o idee despre conținut.

Sursa foto preview: mamă cu bebeluș via Shutterstock.com

Pin It

11 Comments

  • Deea spune:

    Referitor la “copilul va face anumite lucruri când este pregătit”- încep sa am din ce in ce mai multe dubii. Am văzut copii ce au ratat diagnostice din aceasta cauza. Am văzut copii care, chiar dacă nu au o problema de sănătate sau dezvoltare propriu-zisa, au rămas cu tulburări de limbaj, de scriere, de citire, de motricitate din aceasta cauza. Recent citeam de scrie Oana Moraru despre învățământul alternativ ( descria Montessori și Waldorf, chiar dacă nu le-a numit) și despre cât de prost sunt înțelese și aplicate uneori, de fapt deseori. De la ea am aflat ca exista acele ferestre de oportunitate care se deschid și închid la vârste oarecum exacte. Ea spunea ca un copil trebuie totuși motivat și din exterior, împins de la spate ușurel, nu lăsat in voia dezvoltării sale. Eu am întâlnit copii de aproape 5 ani care încă nu pronunțau toate sunetele corect, nu vorbeau și totuși părinții erau foarte relaxați ca asta e ritmul copilului și nu e nevoie de logoped. Am un copil ce a început sa vorbeasca târziu dar la 4 ani pronunța toate sunetele perfect ( cu câteva ședințe de logopedie). Din păcate am ajuns la vârsta școlară și parca ceva ma face sa dau dreptate Oanei Moraru. Din tot norișorul pufos montessorian am aterizat intr-o realitate cu care uneori e greu sa ținem pasul.

    • Ioana spune:

      Subscriu. Copilul trebuie lasat in pace daca se dezvolta normal. Daca apar comportamente atipice si de durata, sau anumite intarzieri in dezvoltare nu e ok sa stam sa speram ca o sa faca un salt fabulos si o sa recupereze in 2 saptamani ce nu a facut in 6 luni (sunt si dinastia, dar as zice mai degraba sunt exceptii). Unii copii, din diverse cauze (neurologice, psihologice) nu se dezvolta ok si trebuie vazuta chestia asta si corectata. Noi am pierdut aproape 2 ani aiurea si acum facem 3 terapii diferite ca sa recupereze intarzierile de limbaj si comportamentale. Si asta nu pt ca eu nu vedeam ca ceva nu e ok cu el, dar pt ca o gramada de binevoitori flower power imi spuneau sa ma relaxez ca isi da el drumul. As prefera sa dam prioritate studiilor despre dezvoltarea neuro psihica normala a copiilor si nu cartilor de tipul „copilul tau stie tot, el stie mai bine ce e bine pt el & co”

    • Cristina_Toma spune:

      Perfect de acord cu tine. Am 3 copii, 2 au vorbit foarte repede si au pronuntat cuvintele clar si bine de prima oara. La cel de-al treilea insa am dibuit ca pronunta gresit inca de cand a inceput sa faca propozitii mai lungi, pe la 2.6 ani. Face logopedie de la 3 ani (a fost diagnosticat cu o dislalie medie de catre 3 logopezi) si acum, la aproape 5 inca nu pronunta perfect, cum fac fratii sai mai mari.
      Am in schimb o prietena foarte buna cu copilul mai mare cu doar 1 luna care a spus ca il va lasa sa se dezvolte singur. Ea si sotul sau sunt singurii care chiar inteleg perfect ce spune copilul lor. Nu am emis judecati de valoare si nu am indraznit sa le sugerez nimic in afara de puterea exemplului, partea financiara nu e cea care ii impiedica sa faca ceva in aceasta privinta. Si totusi…

    • Mirona spune:

      Este doar un concept prost inteles si perpetuat asa in social medi, mai ales.
      „Copilul se aseaza in fund cand este pregatit. Dar daca pana la 8-9 luni nu o face, consultati un medic.” Completarea asta nu o mai zice nimeni, de exemplu.
      Mai mult, prea putini iti explica baremele de dezvoltare. Ca un copil care nu isi sustine capul foarte bine la x luni, foarte probabil va avea probleme cu musculatura si va trebui urmarit pentru rostogolit, asezat in fund etc.
      Sau cu vorbitul… Prea putin cunosc baremele de evaluare.
      Controalele periodice ar trebui axate si pe evaluarea acestor bareme. Doar ca ele nu sunt clare, nu exista o grila unica de evaluare pe luni, deci nici medicii nu o considera rutina.

      • Printesa Urbana spune:

        Da, aveti drepatate, cumva mi s-a parut de la sine inteles ca e vorba despre copii sanatosi, care, dusi la controale regulate de rutina, nu primesc vreun diagnostic, o sa fac aceasta precizare de la inceputul articolului. Ideea e ca in cazul acestor copii, ideal pentru ei e sa fie lasati sa evolueze in ritmul lor, nu sa fie pusi in fund, sa li se dea jucariile in loc sa fie lasati sa se deplaseze singuri spre ele, sa fie tinuti in picioare din graba parintilor cand ei nu sunt pregatiti sa se ridice singuri etc.

        • Ioana spune:

          Ioana, si copilul meu a fost considerat intotdeauna perfect sanatos. Atingea toate baremele de dezvoltare normale in afara de ceva tulburari de comportament si limbaj. 5 medici diferiti (3 Belgia + 2 Romania) imi ziceau ca e ok pt ca nimeni nu sta sa puna in context cum zice Mirona tot comportamentul raportat la niste grile ok de dezvoltare. Toti ziceau, e 90% ok, e un pic mai lent cu limbajul, isi da el drumul, ignorand alti markeri comportamentali ca nu era ok. Abia dupa ce am dat de un pedopsihiatru ce lucra cu un neurolog ok l-au pus sub observatie 3 luni (da, 3 luni) pana si-au dat seama care sunt problemele si am inceput interventiile. Dar acum e mult mai greu sa recupereze, ideal ar fi fost sa inceapa terapiile de la 12-18 luni, nu aproape la 3 ani. Normal ca nu trebuie sa „il inveti” cu forta chestii, dar eu cred ca trebuie stimulat sa vezi daca reactioneaza ok si insistat/urmarit acolo unde ridica semne de intrebare.

  • deea spune:

    Problema cu întârzierile in anumite arii este ca atrage, in cascada, întârzieri reale și in alte arii. Un copil ce nu pronunța corect sunete va avea probleme la scris și citit. Par atât de drăgălași când stâlcesc cuvintele, chiar la vârste mărișoare, încât mulți părinți ii țin chiar intenționat așa. Dar un copil de 4 ani, de exemplu, ar trebui sa rostească corect toate sunetele, e vârsta ideală pentru logopedie. In același mod se achiziționează și recunoașterea literelor și cifrelor, logic ca la 6 ani nu trebuie sa știe a citi cursiv ( deși unii copii o fac fără prea mult efort) dar exista anumite cunoștințe de trebuie dobândite. Fereastra pentru citit, din câte am înțeles, se Închide cam la finalul clasei a doua, deci undeva la 9 ani copiii au nevoie sa știe toate “chichițele”, ulterior e mult prea greu. Un copil care la 4-5 ani are încă probleme cu limbajul exprimat se va descurca mult mai greu in ceea ce privește scrisul și cititul dacă nu e ajutat.

  • Deea spune:

    Practica pe care Oana Moraru o critica și care m-a făcut sa ma gândesc mult la anumite aspecte a fost tocmai aceea de a observa copilul și de a introduce o activitate atunci când pare pregătit. Asemenea practici am întâlnit in experiența cu Montessori, unii copii exersau litere dar alții, de aceeași vârsta, nu o făceau fiindcă “ nu păreau pregătiți”. Atunci avea sens, parțial încă mai are. Am întâlnit părinți care nu insistau pe anumite activități cu copilul, deși mulți copii de aceeași vârsta le făceau, fiindcă nu păreau “pregătiți”. Având un copil care nu părea pregătit pentru multe activități cognitive ca sa zic așa ( dar foarte pregătit pentru cele de implica mișcare, sport) mi s-a părut liniștitor ca al meu nu se încadrează in anumite baremuri. Târziu am aflat de exemplu ca fereastra de oportunitate pentru citire se Închide spre sfârșitul clasei a doua, deci la 9 ani copiii ce nu citesc perfect nici nu o vor mai face vreodată. Am înțeles ca de copil trebuie tras, mai trebuie împins de la spate. Chiar și in dezvoltarea motorie, nu iei copilul de mâini cu forța și îl pui sa meargă dar trebuie stimulat, încurajat, puțin ajutat. Nu așteptat sa se ridice el și sa o ia la pas. Mersul de-a bușilea este de asemeni f important și asta iar am aflat târziu, primul copil a mers in picioare la 10 luni ( fără sprijin) iar mersul de-a bușilea nu a fost deloc tentant. Al doilea copil a mers puțin după 1an dar in patru labe a mers multe luni. Coincidenta sau nu dar cognitiv al doilea pare mai “plin”. Sunt totuși lucruri de care poate trebuie sa ținem cont, copilul chiar nu știe mai bine mereu. Eu vorbesc acum și din perspectiva mamei ce simte ca nu a făcut ce trebuie și, dacă stresul nu e o soluție, nici zen nu e ok sa fii.

    • Anne spune:

      Poti detalia te rog mult de ce nu e ok sa sara de-a busilea? Sa mearga direct innpicioare? Am si eu un copil in aceasta situatie… mersi frumos

  • o femeie spune:

    Pentru observatie din exterior eu am tinut cont de parerea persoanelor calificate din jur. 2 prietene dr, educatoarele, dr pediatru.

    Copila mea a primit unda verde pt logopedie abia la 5 ani juma – nu a pronuntat anumite sunete niciodata inainte (o ssss-ita). Pana atunci pediatrul a zis ca nu e nevoie, iar la 5 ani juma a fost intai facut un dosar medical cu test auditiv orl + evaluare neuropsiho (nu in ro) si evaluare logoped si asta doar pt ca incepuse sa citeasca si sa scrie si ii dadeau batai de cap anumite sunete. Tot ei (cadre specializate, zic) au considerat ca in cateva luni se poate recupera aproape totul inainte de scoala si asa si a fost.
    Sa consideram ca o intarziere de dezvoltare la anumite puncte reprezinta o problema mi se pare exagerat, fiecare este unic si nu primul la toate – oare nu cumva afecteaza si aici presiunea asta romaneasca sa fie copilul meu primul si perfect….?.

  • Manuela spune:

    Mi-ar parea rau ca proaspete sau viitoare mame sa ramana cu ideile din comentarii in detrimentul articolului. Recomand cu caldura sa cititi cartile daca gasiti timp pentru asta. Multe din ideile dezvoltate in comentarii nu au legatura cu continutul cartilor; nu le critic, dimportiva, sunt de acord cu ele, subliniez numai ca nu au legatura directa cu ideile sustinute in cartile prezentate de Ioana. In nici un caz nu se descurajeaza dusul copilului la logoped sau alt tip de specialist, dimportiva, observarea atenta a bebelusului ajuta fix la descoperirea din timp a problemelor, in cazul in care ele exista. In plus, ideile dezvoltate in aceste doua carti se refera in principal la dezvoltarea psihomotorie initiala (primii doi ani de viata, aproximativ, nu este vorba de a lasa copilul sa vorbeasca prost la 4 ani ci ce a-l lasa sa descopere singur cum sa se rostogoleasca sau sa faca primii pasi, incadrandu-se in niste limite de timp aceptabile, desigur).

    Si nu, nici macar nu se restrictioneaza metoda la copii fara probleme, insa in nici un caz nu este o idee buna sa ne consideram experti si sa refuzam ajutorul dupa numai cateva lecturi rapide pe internet (despre orice tema). Parintii care isi neglijeaza copii nu au nici o legatura cu cei care se straduiesc sa aplice diverse metode de crestere a copiilor (pentru ca da, cei care refuza sa vada problemele propriilor copii asta sunt, neglijenti. Sper ca nu am jignit pero nimeni cu ultima fraza.. Este adevarat ca e greu sa filtram toata informatia disponibila acum, de aceea e important sa nu ne pierdem increderea in specialisiti si sa continuam sa ne actualizam cunostintele)

    Pe de alta parte, mi-ar parea rau si ca numele lui Emmi Pickler sa nu apara mentionat in nici unul dintre aceste doua articole pe aceasta tema (este un medic pediatru pe ale carei cercetari se bazeaza aceste idei, Magda Gerber fiind un discipol al sau care a dus aceste idei peste ocean). Nu spun mai mult aici, se gasesc cu usurinta informatii suficiente despre ambele; cititi pentru ca merita 😀

    Cred ca este minunat ca Ioana isi gaseste timp sa afle lucururi noi si despre teme care nu o mai intereseaza direct (pentru ca din cate stiu nu planuieste sa mai aiba alt copil 😉 si sa le impartaseasca cu noi, membri comunitatii pe care a generat-o. Mii de multumiri :-* :-* :-*

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *