De ce ne ieșim din fire? Nu, nu din vina copiilor, și nici din vina noastră…

Am avut revelația asta când copiii erau încă foarte mici. Eram epuizată, ei aveau mare nevoie de mine, aveam foarte puțin ajutor în timpul zilei, munceam mult, mă enervam pe anumite situații din viața mea pe care nu reușeam să le gestionez, mă simțeam o mamă rea, nu aveam resurse, relația de cuplu se împotmoliuse undeva între atâtea nopți nedormite. Peste toate astea venea vina, care mă făcea să mă simt și mai rău cu mine. Și repezeam copiii, care mi se părea mie că mă provoacă. De fapt, eu eram un butoi cu pulbere. Explodam la fiecare mic incident. Cu ei îmi era mai ușor să mă port rău (sună groaznic, și chiar e, dar asta e cruntul adevăr), ei erau mici, la clienți care mă enervau nu puteam să ridic vocea, nu se face. Așa că acumulam din cauza altora și a mea, și copiii o încasau.

Până într-o zi când am strigat la ei (plângeau tare amândoi din motive diferite, cerându-mi lucruri imposibile) și văzându-le reacția, am încremenit (am mai scris despre asta de multe ori deja). Mi-am dat seama că îi speriasem, că eu nu mai sunt eu, că ce se întâmplă trebuie să se schimbe.

Am stat cu ei plângând la piept minute bune. Am plâns și eu.

Mi-am zis: NU. Nu o să fac asta. Relația noastră nu o să fie așa. Am crescut așa, cu strigăte, pedepse și palme peste ochi. Copiii mei n-or să crească așa. Eu n-o să fac asta.

Ce o să fac în schimb este să-mi îngrijesc interiorul. Igienă emoțională. Și asta am făcut.

Mi-am dat timp, câteva minute măcar, în fiecare zi, să observ ce mă supără, ce mă frustrează. Am mers la terapie, să înțeleg care-s rănile vechi care supurează când copiii fac diverse lucruri. Am citit. Am vorbit deschis cu oameni apropiați. Am scris aici. Am construit comunități de părinți, ca să trecem împreună mai ușor peste hopuri. Am vorbit cu copiii mei.

Cel mai important este însă că am devenit CONȘTIENTĂ că nu din vina lor îmi ieșeam din fire. Nici din vina mea. Ceea ce nu înseamnă că e ok, asta e și mă las purtată de val. Nu. Copiii au nevoie de o relație lină cu mama, de cooperare, de iubire. Am învățat să mă uit la emoțiile mele, să nu mai caut pretexte, să le înțeleg și să le am în loc să mă aibă ele pe mine. M-a enervat un client de dimineață? N-o să mă răstesc la copii la prânz din cauza asta. O să îi scriu lui un email răspicat (pe care n-o să-l trimit). Sunt deprimată că m-am despărțit de soț? Nu o să fac copilului viața amară din cauza asta, și nici mie. O să merg să vorbesc cu cineva despre asta, o să mă descarc alergând, o să-mi iau o vacanță la părinți cu copilul, fac orice e nevoie să mă scutur de ce nu mă lasă să mă bucur de viață.

Vă las cu un capitol excelent pe subiect din cartea Nu există părinte perfect, de Isabelle Filliozat (în curs de apariție la Editura Univers) cred, sper că o să vă ajute.

 

Când ne ieșim din fire, când țipăm la copii și îi insultăm… nu are neapărat legătură cu ei. De fapt, trebuie să recunoaștem, cel mai adesea ei n-au nici o vină. Cel mult, comportamentele lor funcționează ca declanșator, dar cauzele atitudinilor noastre sunt în altă parte. Asta dacă este să fim sinceri cu noi înșine, să ne analizăm reacțiile, să vedem cât sunt de disproporționate, de inutile și chiar de nocive pentru dezvoltarea copilului nostru.

În unele zile, totul este bine, ne privim micuții cu iubire și blândețe. În altele, stângăcia unuia provoacă o dramă națională, văicăreala altuia declanșează o exasperare fără margini. Nici măcar bebelușul nu mai are voie să plângă „fără motiv”. Bineînțeles, raționalizăm și argumentăm temeiul strigătelor noastre, dar în fond realitatea este că n-am făcut decât să ne eliberăm propria tensiune. Știm asta, mai mult sau mai puțin, fără a îndrăzni să privim lucrurile în față, pentru a evita sentimentul de vinovăție.

Multe dintre reacțiile noastre le fac rău copiilor și/sau afectează relația noastră. Ca să nu ne simțim vinovați, avem tendința de a ne justifica atitudinile, de a le numi educative sau de a-l acuza pe copil că „a căutat-o”. Asta nu ne ajută să ne schimbăm și riscă să-l fixeze pe copil în comportamente nepotrivite.

Totuși, este inutil să ne învinovățim. Pe de o parte, există motive pentru comportamentele noastre, iar pe de alta, așa cum am văzut, învinovățirea încetinește și împiedică schimbarea. Mai bine să ne privim deschis abuzurile. Să îndrăznim să le considerăm ca atare, fără să le minimalizăm. Este prima etapă a schimbării. „Responsabil, dar nu vinovat”, formula a fost de atâtea ori folosită în sens greșit, dar aici este cât se poate de corectă. A-ți asuma responsabilitatea înseamnă a-ți conștientiza rolul în ceea ce s-a întâmplat. Sentimentul de vinovăție exagerat – „E vina mea, numai a mea” – evită responsabilitatea. Este un mod de a fugi de responsabilitate. Poate verifica oricine: exagerarea contribuției noastre atrage repede „iertarea” din partea persoanei lezate. „Ba nu, mama, nu-i nimic, lasă…”, spun copiii. Și nu mai trebuie nici să le auzim furia, nici să ne analizăm faptele, nici să oferim o reparație. Dar iertarea acordată astfel nu îi vindecă. Rana rămâne intactă, atât în ei, cât și în noi, chiar dacă și unii, și ceilalți ne consacrăm o parte din energie pentru refularea amintirii.

Pentru a redeveni stăpâni pe comportamentele noastre, trebuie mai întâi să identificăm ce le motivează. Ce declanșează, de fapt, intensitatea furiilor și, uneori, a impulsiilor de violență, pe care apoi le regretăm? Ce ascund cuvintele atât de aspre pe care n-am îndrăzni să le spunem nimănui altcuiva în afara copiilor noștri?

Introspecția poate fi dureroasă câteodată, dar ne va permite să nu lăsăm educația copiilor pe seama inconștientului nostru. Căci el este cel care ține frâiele în majoritatea conflictelor care ne opun copiilor noștri mai mici sau mai mari, strică armonia relațiilor familiale și chiar, uneori, împiedică intimitatea. El ne dictează cuvintele pe care am vrea să nu le fi rostit niciodată și faptele de care nu suntem mândri, chiar dacă le justificăm.

Copiii noștri au de suferit. Cuplul nostru are de suferit. Noi suferim. Și, chiar dacă refuzăm un timp să vedem realitatea, mai devreme sau mai târziu vom plăti prin sentimente de vinovăție.

Să îndrăznim să privim ce se întâmplă în noi înșine în momentele de derapaj. Identificând norii și vânturile, nu vom mai lăsa furtunile să se stârnească pe neașteptate și să facă legea în familia noastră.

Există tot felul de cauze pentru ieșirile noastre:

  • Proiectăm asupra celui mai slab emoții pe care nu îndrăznim să le exprimăm față de persoana de care sunt legate
  • Reflexii ale istoriei noastre personale.
  • Enervarea pe alte persoane
  • Epuizarea
  • Lipsa din peisaj a partenerului
  • Nevoi neîmplinite imposibil de mărturisit
  • Hormoni
  • O situație de viață dificil de gestionat

Sursa foto: mamă nervoasă via Shutterstock.com

Pin It

7 Comments

  • Mihaela spune:

    Tot vorbesti de terapie, de copilarie nefericita, de tristete resfranta asupra vietii de adult. Si ma intreb ce simte mama ta; ma gadesc ce te citeste. Oare ea cat sufera, oarea ea cat de rusinata e ca te tot vede ca vorbesti de asta. Veu trece oare peste acest moment? Sa nu mai privesti totul prin prisma copilariei? Poate mama ta a facut ce a putut in conditiile date: sa creasca singura un copil. Interesant ca despre tatal tau, care te-a parasit, scrii mereu emotionant. Oare despre mama ta ai scris asa? Ce vei face cand nu va mai putea, o sa o ajuti? O sa fii langa ea non stop, cum este ea acum langa bunica ta?

    • Greg spune:

      Cam … acid? Nu? Ajută la ceva? Nu cunosc detaliile dar se simte un atac în ce scrieți dvs.

      • Mihaela spune:

        Da, este acid si am facut si o gramada de greseli la scriere, am avut ulterior, mi le asum. Dar hai sa incercam un exercitiu de empatie. Mama aceea, ca e si ea om pana la urma, cum se simte citind mereu asa ceva?

        • viviana spune:

          dar copilul cum s-a simtit cand a fost crescut cum a fost crescut? exista « dupa fapta si rasplata». important e sa identifici problema, nu sa menajezi sentimentele tuturor

        • Andra spune:

          Buna Mihaela,

          Poate ca mama se simte vinovata sau poate nu, poate au avut suficiente ocazii in care sa vorbeasca si sa vindece ranile trecutului. Mama mea de exemplu s-a simtit foarte vinovata atunci cand i-am semnalat greselile facute in copilaria mea si suferinta pe care mi-a provocat-o. Dar nu e raspunderea mea, ca si copil al mamei mele, sa duc in carca sentimentele ei. Mama mea e adult si raspunzatoare de cum alege sa-si gestioneze emotiile, culpa si propriile traume. I-am oferit sa-i platesc terapie, nu vrea. Mai mult de atat nu pot face, ca acum sunt si eu la randul meu mama si e extrem de dificil sa ii cresc fara violentele la care am fost supusi cei din generatia noastra (30-40 de ani).

          Traim intr-o lume in care ne este interzis noua copiilor acum adulti sa scoatem la lumina si sa vorbim deschis despre toate ororile la care am fost supusi in copilarie de catre cei care se presupune ca ne-au iubit neconditionat. Dar tot ce e trecut sub tacere, nu dispare asa, prin miracol. Avem nevoie sa vorbim, sa ne ascultam, sa ne vindecam, fara sa ne mai preocupam ca daca deschidem gura ii facem pe parinti sa se simta vinovati. Nimeni nu face pe nimeni sa simta – suntem responsabili noi insine pe ce simtim, iar daca parintii se simt vinovati, cu siguranta au motive si ar fi bine sa-si revizuiasca si ei propriile copilarii ca sa-si vindece traumele si nu sa le transmita mai departe.
          Nu cred ca e vorba aici de a cauta vinovati. Nu cred ca e intentia nimanui de a pune pe cineva la zid. Dar ca adulti ce suntem, eu cred ca avem nevoie sa ne asumam RASPUNDEREA (si NU vina) pt faptele noastre.
          In cazul meu, eu nu am vrut ca mama mea sa-si ceara iertare si sa se autoflageleze cu propria vina. Singurul lucru de care am avut nevoie a fost ca ea sa recunoasca suferinta pe care mi-a provocat-o, cu cele mai bune intentii. In momentul in care a avut loc aceasta recunoastere si validare, nici nu a mai fost nevoie de vreo iertare. Nu am ce sa iert, pt ca mama mea, la fel ca majoritatea mamelor din lume, a facut ce a putut si a stiut mai bine.

          Am scris randurile astea cu iritare in suflet… ca si copil al mamei mele, m-am saturat de autovictimizarea ei care e o povara pt mine. E ca si cum eu mi-as plesni copilul, apoi incep sa plang si sa ma simt vinovata ca l-am plesnit, si tot copilul m-ar consola „lasa mama, stai linistita, hai nu mai plange!”. Nu e putin cam perversa dinamica asta??

    • Dani spune:

      Stii la asta ma gandeam si eu. Vroiam sa vb sincer cu mama si sa ii zic bai sunt asa pentru ca …dar imi sta un nod in gat pentru ca stiu ca o sa ranesc sau o sa ignore si o sa doara si mai tare.
      Am vazut ca nu numai Ioana dar si alte persoane vorbesc cu foarte mare usurinta despre asta si ma gandeam mamele sunt ok cu asta.
      Adica eu asta imi doresc sa imi rezolv frustarile mele sa nu ajuna copila mea sa imi spuna stii mama din cauza traumelor din copilarie sufar acuma. Cred ca ar pica cerul pe mine. Cum sa ii zic stii mama atata am putut imi pare rau.

  • Nicoleta spune:

    Mai ce face Ioana este extraordinar sa iti asumi si sa iti expui viata, alegerile, traumele, bucuriile pentru ai incuraja si sustine pe ceilalti, nu este usor. Ioana, prin articolele ei ne arata ca exista si o alta cale. Dragilor sa faci terapie nu este o joaca…acolo este o munca colosala, este o asumare fantastica, nu se cauta vinovati si victime, nu se arata cu degetul ci se asuma si se vindeca alegeri, situatii… uneori te doare fizic, alteori te simti ca intr-o masina de spalat dureaza pana te simti bine, pana iesi din tipare, pana iti schimbi perceptia dar rezultatele sunt extraordinare. Mama Ioanei ar trebui sa fie fericita ca fiica ei este atat de curajoasa, atat de puternica incat alege sa iasa din tipare distructive, alege sa ii fie bine, alege sa faca altfel, alege ca in drumul ei ii sustina si pe altii tocmai pentru ca a vazut cat este de dificil.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *