NU-ul copilului e afirmarea identității lui, nu negarea autorității tale (fragment de carte)

Copilul spune sau se comportă astfel încât îți transmite:

– Nu vreau să mănânc ce mi-ai pus pregătit, nu-mi place.
– Nu mai pot. Nu vreau să termin ce a rămas în farfurie.
– Nu vreau să port papucii ăștia.
– Nu vreau să nu mai sar pe canapea.
– Nu vreau să mergem acum în parc. Prefer să stau să mă joc acasă.

Ce se întâmplă în mintea și sufletul părintelui când copilul spune NU? Cel mai adesea, dacă adultul nu e sigur pe sine, dacă e obosit, epuizat, presat de altele, la fiecare NU al copilului nu vede nevoia lui de a se exprima pe sine, ci vede doar nevoia proprie de a avea un copil care se supune. Simte furie. Frustrare. Resentiment. Adultul rămâne pe poziție.
„Nu suport să-mi spună nu.”
„N-are voie să-mi țină piept.”
„Aha, vrea să aibă un cuvânt de spus, o să vadă el cine-i șeful.”
„E îndărătnică, dar o potolesc eu.”
„E rebel.”
„Nu-mi place să mi se împotrivească.”

Când nu are un sentiment de sine solid în interior, când nu este sigur de locul său, părintele poate să reacționeze prost la manifestările de opoziție ale copilului. În loc să vadă contestația ca pe o manifestare a sentimentului de identitate al copilului, o înțelege ca fiind îndreptată împotriva lui. Exprimarea acelui nu, în care copilul se poziționează în raport cu el însuși, este deturnată în sens relațional. Părintele o interpretează ca pe un afront personal.

Și chiar devine astfel, ca urmare. Cu cât părintele își sporește puterea și se arată mai autoritar, cu atât copilul trebuie să se apere pentru a-și păstra sentimentul de identitate. Copilul, prins în capcana acestui joc de putere, nu va mai avea altă opțiune decât împotrivirea, pentru a nu se nega pe sine. Refuzul și contestarea devin redute contra atacurilor parentale. Cuvântul nu își pierde atunci sensul și funcțiile inițiale, care erau de a-i permite copilului să-și formuleze limitele identității, să răspundă la anumite întrebări: „Ce înseamnă eu și ce înseamnă non-eu, ce vreau eu, ce simt eu, ce cred eu, ce vreau eu și, în definitiv: cine sunt eu?”.

Dacă părintele admonestează orice contestație sau refuz, împotrivirea tinde să se permanentizeze, poate deveni un stil relațional, un neîntrerupt joc de putere în care părintele are tendința de a-l acuza pe copil, uitând că el a fost inițiatorul.

„Se lasă rugat. / Vreau să lase capul în jos în fața mea. / Nu accept să-mi țină piept. / Trebuie să mă asculte. / Îl potolesc eu.” Înțelegem că părintele care spune aceste fraze vorbește despre ierarhie, loc, superioritate și inferioritate.

Pentru a ieși din acest cerc vicios, cheia este în interiorul părintelui. Nici un copil nu este rebel sau nu li se împotrivește părinților de plăcere. Dacă o face e pentru că nu a găsit altă soluție care să răspundă nevoilor lui.

A nu suporta împotrivirea înseamnă a nu-l suporta pe celălalt ca persoană separată, diferită, a nu suporta că are o identitate proprie. Bineînțeles, nimeni nu va vrea să recunoască faptul că nu-i permite copilului său să-și construiască identitatea sau că are nevoie de putere asupra copilului pentru a simți că există. Însă un părinte care suportă greu împotrivirea copilului său are tot interesul să-și pună întrebări despre propria-i identitate. Dincolo de aparențe, dincolo de masca pe care ne-am deprins s-o purtăm pentru a ne face acceptați social, cine sunt eu? Am un sentiment profund al identității mele? Cu cât sentimentul identității noastre ne este mai bine înrădăcinat în corp, cu atât este mai ușor să tolerăm împotrivirea… și cu atât vom avea mai puțin parte de ea. Căci copilul va avea mai puțină nevoie să se apere.

 

Să vedem ce se poate întâmpla dacă sunt o mamă care stă împreună cu fiica ei de trei ani în fața dulapului cu haine.

Dacă sentimentul meu de identitate este slab, vreau ca fetița să îmbrace rochia aleasă de mine. Dacă ea îmi face această plăcere, simt că îmi este confirmată persoana: am ales „bine”, sunt mândră de mine. Dacă refuză, pot interpreta că m-am înșelat în alegerea mea, îmi simt pusă la îndoială capacitatea de-a fi o mamă bună.

Dacă identitatea mea este solidă, știu că ea are nevoie să aleagă singură. Îi propun rochia albastră sau pe cea roșie. Îi permit să facă o alegere fiindcă, indiferent de culoarea rochiei, eu rămân aceeași persoană.

 

Fragment din cartea Nu există părinte perfect, de Isabelle Filliozat, în curs de apariție la Editura Univers

Sursa foto: copil care spune NU via Shutterstock.com

Pin It

11 Comments

  • Alexandra spune:

    Multumesc, draga Printesa! Multumesc ca ma ajuti sa fiu un om mai bun si o mama mai buna. Iubesc articolele tale, ele sunt o reamintire zilnica ca trebuie sa lucrez la interiorul meu pentru a putea avea o relatie fericita cu copilul meu.

    • Alexandru Gheorghe spune:

      Felicitări pentru că depuneți acest efort. Unul interminabil atât timp cât suntem în viață.

  • Mihai spune:

    „Nici un copil nu este rebel sau nu li se împotrivește părinților de plăcere. Dacă o face e pentru că nu a găsit altă soluție care să răspundă nevoilor lui.”

    Foarte frumos spus si foarte adevarat. Daca tot mai multi parinti ar intelege asta…

  • Crina spune:

    Abia astept sa apara aceasta carte! Multumim ca împărtășești cu noi aceste fragmente!

  • Ficus spune:

    Studiu de caz: Esti singurul adult in casa cu 2 copii de 3 ani (frati gemeni). Unul nu vrea in parc, prefera (vehement) sa se joace in casa, celalat vrea afara, refuza vehement sa stea in casa. Cam ce face eu-ul meu? Fiindca, oricat discuta intre ei, nu isi schima niciunul opinia.

    • Lia spune:

      Cam asa si la noi, cred ca eu-ul meu o sa-i ia pe sus sa mearga la cafea la mall si o sa-i lase la locul de joaca, acolo pare sa le placa amândurora :)).

    • Laura spune:

      Eul se cloneaza sau cheama pe cineva in ajutor sa stea cu unul din ei :). Am gemeni de 1 an si 8 luni + un baiat de 3 ani jumate. Sa vezi haos cand cel mare vrea la mall, cel mic acasa si fetita in parc. Din fericire la noi in final functioneaza negocierile: cu cel mare ca doar el mai cedeaza. Si maaare noroc am cu ajutoarele ca altfel …

    • Flori spune:

      Cred ca cel mai bine ar fi sa ii lasi treptat pe ei sa negocieze si sa ajunga la un consens, desi pot intelege ca la 3ani, ideea de negociere nu le este tocmai familiara. Dar cumva, treptat, sa fie lasati ei sa se inteleaga intre ei, fara o autoritate exterioara (atata timp cat ambele variante pot fi indeplinite). Altfel, unul dintre ei se va simti intotdeauna nedreptatit. E competitie acerba intre frati, in general, dar intre gemeni este si mai si.

      La varsta lor cred ca cel mai ok este sa incerci cumva, in limita timpului disponibil, sa le satisfaci amandurora nevoile. Ok, x si y, vom iesi in parc pt 1,5ore din 3 cat avem in total, pt ca y azi nu are chef sa iasa. Asa ca jumatate din timp il vom petrece in casa. Insa este posibil ca pana la finalul celor 1,5ore, y sa descopere ca ii place afara si cand este intrebat daca vrea in casa, sa vrea sa ramana.

      Pt ca in general cred ca e mai mult vorba de exprimarea eului mai mult decat o preferinta personala. X a ales asta, eu sint diferit de x, deci automat trebuie sa am si eu o opinie a mea, de cele mai multe ori la polul opus fratelui geaman.

  • dia spune:

    Atât cu articolele, cat și cu ajutorul in privat sunt o mama mai buna! Mulțumesc Ioana

  • Iuliana spune:

    Cand apare aceasta carte? Abia astept sa o citesc si apoi sa o dau si la sot, bunici etc 🙂

  • puiulmamii spune:

    Usor de spus, insa greu de acceptat, mai ales la inceput. Asa cum creste copilul, asa creste si parintele. In timp, eu am inteles ca si copilul meu e parte a lumii exterioare si, asemenea acesteia, are propriile reguli si isi face propriile alegeri.
    Frustrarile apar mai ales la parintii de copii mici, foarte dependenti de parinti, cred eu. Sunt doar primele NU-uri din cariera de parinte, si nu sunt NU-uri adevarate, ci doar exprimarea unor optiuni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *