Trei ani fără tine

Azi se împlinesc trei ani. Trei ani de la apelul ăla nenorocit de la mii de km distanță în timpul căruia mintea mea zicea doar NUNUNU și gura mea zicea la fel. Cu toate astea, era DA.

– L-am găsit pe taică-tu mort.

Băi, nu se poate să fie mort. Știi tu, omule care-mi dai vestea asta oribilă, câtă vreme am știut eu că e viu, deși unii și alții ne ziceau că ba l-au văzut mort cine știe pe unde, ba au auzit de cineva care fusese la înmormântarea lui? Două decenii. Cică e mort. Nu e mort. E doar… departe. Dacă ar fi mort, aș simți.

E tata. Adică da, ok, nu l-am mai văzut de când aveam 12 ani și nu mai știu nimic de el de la 18, dar mort nu e. E viu. O să sune. O să vină. Îl simt viu.

Acum trei ani însă, deși mintea mea zicea nununu e mort, am știut că de data asta e gata. Chiar e mort.

Am rămas cu toate lucrurile nespuse, tată. Am rămas cu nepoții tăi mici în brațe, care deja nu mai știu cine ești, deși le spun des, le arăt des, încerc să te țin cu noi cum ții de un zmeu care vrea să fugă liber, departe.

Zilele trecute am mers la mormânt. N-am luat copiii cu mine. N-am putut să-i las să mă vadă cum plâng cu mâinile pe o piatră rece. M-au văzut plângând destul după tine.

Numele tău acolo, cu data nașterii tale, șapte aprilie, șapte, cifra noastră preferată. Cu data morții tale, 26 august 2015, infectă zi.

Lângă tine, în mormânt, tatăl tău. Care ți-a privit sicriul coborând în groapă, confuz, după ce te-a căutat zeci de ani prin lume. Un om mic, trist, care și-a îngropat alți trei fii înainte de tine. Viața asta e super afurisită uneori. Sau poate moartea e?

La câteva luni s-a dus și el. A sărit pe geam ca un zmeu în căutarea ta. N-a suportat lumea fără tine.

Eu încă te caut. Nu există fără tine. Ești aici, în râsul meu, în felul în care îmi țin mâinile când ascult. În poze. În filmele puține cu tine și Sofia, tu cântând la muzicuță, ea dansând ca un fluture alb.

Trei ani. Conduceam cu viteză spre casă pe o șosea nesfârșită și pustie, era trecut de miezul nopții. Trebuia să mă întâlnesc pe drum cu omul care te aducea în sicriu acasă. Aveam la mine două mii de euro, nenumărați. N-au fost de-ajuns, i-am dat și toți leii pe care-i mai aveam în portofel. Am condus mai departe plângând, m-a oprit poliția, 100 de km la oră în localitate, de ce goniți, doamnă, fug să îl îngrop pe tata, aveți copii? am, mergeți mai ușor, doamnă, să nu rămână și fără dumneavoastră. În aceeași noapte pleca la tipar prima mea carte. Cu numele lui pe ea, deși pe mine nu mă mai chema ca pe el de mulți ani. Aș fi vrut să vadă, să știe. Că scrisesem o carte.

Dar el nu mai e acum decât în poze și-n povești. Mai sunt copil doar pe jumătate. Mi-e dor de el în fiecare zi. Nu pot și nu vreau să-i dau drumul.

Pentru râsul lui, pentru glumele și muzica lui, pentru încăpățânarea lui, pentru tot ce am acum de la el. A fost un povestitor și un călător grozav. A fost tata. E.

Pin It

Tags

15 Comments

  • Elf spune:

    Sunt dureri care nu se duc niciodată, sunt oameni pe care ii purtam ii iubim sunt cu noi deși ei nu mai sunt pe acest pământ. Dorul de ei rămâne o constanta…iubirea pentru ei la fel sunt parte din noi

  • Eliza spune:

    Offff Ioana! Am pierdut si eu un parinte acum mulți ani. Nu trece din păcate dorul. Cand o visez e așa dulce amarui, caci nu cred cu adevărat in vis, iar cand ma trezesc, dezamagirea e cruntă. Ce ma ajută pe mine este sa iubesc oamenii care sunt aici cu mai multa putere. Îți trimit îmbrățișări Ioana! Te-as strange în brațe asa sa ramai fara suflare, sa te poți ancora de un suflet cald.

  • Ciupercutza spune:

    Of, Ioana, n-am crezut niciodata ca poate sa doara atat de tare sa pierzi un parinte. Speram sa aflu foarte tarziu, cand as fi fost batrana si poate nu m-ar mai fi afectat asa de tare. Aiurea, doare la fel oricat de „batran” ai fi si nimic nu te poate pregati pentru asa ceva.

    Te imbratisez!

  • Raluca spune:

    Dap, la mine sunt doi ani. Fii-mea avea 5 luni. A mai apucat sa o vada de cateva ori. Nu ca am fi avut o relatie extraordinara, din cauza lui am invatat destul de devreme ce inseamna sa fii „betiv”. Dar .. inca am senzatia ca e doar putin plecat si la un moment dat va reveni.

  • Ana spune:

    5 ani!!! m-au sunat ca i s-a facut rau in timp ce astepta pe cineva sa ia cu masina si sa mearga acasa. Am fugit intr-o clipita si drumul de 10 minute mi s-a parut de 10 ore. Cand am ajuns avea fata acoperita iar echipajul SMURD strangea aparatura de pe trotuar….”Ne pare rau, doamna…..” . N-am putut sa ma uit la el acolo jos, nu l-am putut privi cand a venit criminalistica sa faca poze pt ca a murit pe marginea trotuarului, nici cand l-au bagat intr-un sac negru sa il duca la morga…l-am put privi dupa 4 ore de cand l-am dus la casa mortuara …..n-am putut sa ma uit cum ii punecapacul la sicriu si cum e coborat in groapa….Dupa 5 ani inca nu pot sa merg la mormant…..merg din „obligatie” dar cand sunt acolo parca sunt la mormantul unui strain nu la TATA! Au ramas extrem de multe lucruri nespuse, nefacute, netraite ….Ar fi fost cel mai extraordinar bunic…..Il visez foarte rar dar de fiecare data ma ia in brate in vis….si dimineata ma trezesc cu sentimentul ca a fost real. Doare mult! Dar prefer sa doara decat sa uit!

  • Nicoleta spune:

    Semeni mult cu el, fizic! Dumnezeu sa-l odihneasca! Imi pare tare rau…

  • Mada spune:

    offf,Ioana…stau pe plaja si plang.Durerea ta,durerea mea.
    …imi privesc sotul si pe Sofia noastra…
    e ingrozitor cand doare asa tare o pierdere.
    totul o sa treaca,durerea se a mai „ameliora”golul va ramane ptr TOTDEAUNA

  • Candrea Nadia Alina spune:

    Dumnezeu sa il odihneasca. iar tu sa spui povesti in continuare! Imi pare nespus de rau…

  • Bia spune:

    18 ani…de la ziua cand o masina oprita in fata casei ma anunta „a murit Tata”. Pot reda cu lux de amanunte, vazand in fata ochilor cum inchid caietul din care invatam Lapusneanul pentru bacalaureat…cum scriu biletul ce-l las mamei sa stie unde am plecat…simt in mine aceeasi incertitudine, in timp ce nu stiu cum sa scriu pe bilet unde am plecat? Cum sa scriu „a murit Tata”. Nu am trait aproape…iar intrebarile, toate acele intrebari sunt si acum. Nu mai sunt cu aceeasi ardoare a incertitudinii, a neimplinirilor, a nesigurantelor… nu mai intreb cu aceeasi ardoare daca am contat pentru el, daca am existat, ce ar fost daca…dar durerea e. Uneori ajuta oarecum sa spui. Atunci cand poti sa spui. Iti multumesc ca ai spus. Si multumesc pentru tot ceea ce spui. Imi doresc sa ajunga putina liniste la tine in aceste momente, daca s-ar putea macar un somn profund si hipnotic, pana trece din nou data fatidica din calendar.

  • ramiba spune:

    Citesc acest articol si mi s-a facut inima cat un purice si ochii imi sunt plini de lacrimi !!! Imi dau seama ca „astept” si eu acel telefon caci alta veste nu mai am de la el de 10 ani. Nu stiu unde este , nu mai am nici fotografii , amintirile sunt putine si sunt de la reintalnirea noastra dupa 18 ani. Atunci nu am avut curaj sa intreb de ce , sau daca am intrebat am primit raspunsuri vagi. Stiu ca mama l-a urat sau i-a urat amintirea incat l-a denigrat enorm si a facut sa dispara si cele 2 fotografii cu el. Nici acum nu am curaj sa deschid acest subiect. Poate voi avea vreodata curaj sa il caut. Sper sa nu fie prea tarziu !!!

  • Evelina G. spune:

    Condoleanțe! Dumnezeu să-l odihneasca! Îmi pare rău pentru durerea pricinuită de pierderea tatălui tău însă citind textul e ceva care îmi scapă: nu l-ai mai văzut de la 12 ani, nu mai știi nimic de el de când aveai 18 ani însă ai un film cu el si Sofia?? Cum a fost posibila întâlnirea dintre el si nepoata lui de vreme ce tu nu îl mai vazusesi de atâta vreme? De fapt, când l-ai văzut ultima data in viata?

    • Printesa Urbana spune:

      daca o sa da8 click pe tagul tata o sa gasesti mai mult articole despre asta.

      a petrecut ceva timp cu noi inainte sa moara.

  • Florina spune:

    Am citit in tren cu ochii in lacrimi, e multa durere in articolul asta Ioana, ai strans durerea tuturor copiilor care nu au petrecut suficient timp cu parintii lor din diverse motive. Si mai simt si razvratire, ca e nedrept, da, ai dreptate, e nedrept sa fii copil unic al unor parinti frumosi, tineri si destepti si sa intervina acel ceva care sa destrame o familie ce putea fi perfecta, o familie in care nici nu ar fi trebuit vreodata ca papusa sa stea sus pe dulap la pastrat din moment ce tu erai singurul copil si tatal tau era intelectual si nu muncitor ca-n familiile cu 3-4 copiii cand banii nu ajung… e trist, dar e minunat ca pastrezi plinul si nu golul acela de la 12 ani incolo, asa sa faci, fa-o pentru copii, pentru nepotii lui. Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca in pace!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *