Ajutor, copilul meu urlă și se tăvălește din nimic, de dimineață până seara

În primul rând, stai calmă. Nu e singurul. Foarte mulți copii mici fac asta. Unii încep la 8 luni, imediat ce se țin bine pe picioare, ca să aibă de unde se arunca atunci când se supără. Alții încep la un an, la doi, la trei, alții nu se tăvălesc niciodată (aș zice că aceștia sunt minoritari).

În al doilea rând, e normal. Nu e bolnav, nu trebuie să-l duci la neurolog sau la biserică. Sigur, nu e un comportament dorit, dimpotrivă, cred că e lucrul care aduce la disperare pe cei mai mulți dintre părinții de copii mici sănătoși. Că dacă vorbești cu părinți de copii suferinzi, ohooo, ce-ți vor zice ei toți că ar da orice ca asta să fie principala lor problemă…

În al treilea rând, nu e vina ta. Încearcă să nu o iei personal. Emoțiile altei persoane, chiar dacă aceasta e copilul tău, nu sunt ale tale, nu sunt în controlul tău. Când o iei personal, te enervezi mai ușor. Îți fac toate poftele și tot faci ca toate alea? E posibil ca faptul că îi faci toate poftele să fie o sursă a problemei, dacă cel mic nu știe să primească un NU, dar pentru asta nu trebuie să te simți vinovată, ci responsabilă, și să iei măsuri pentru a fi un părinte mai decis, mai sigur pe el.

Revenind la faptul că furia altei persoane nu poate fi vina ta, asta ar trebui să te ajute să te eliberezi și de presiunea pe care o pun (sau doar ți se pare că o pun cei din jur). În realitate, foarte puțini dintre străinii care asistă la crizele copilului tău au gânduri negative despre tine. Mulți simt doar compasiune pentru copil, alții sunt enervați de plânsul lui, altora li se face dor de propriii copii, care poate au crescut, alții vor să te ajute să gestionezi situația, dar foarte foarte puțini vor zice în mintea lor: ia uite ce mamă varză, are un copil nervos. Iar pentru cei care chiar simt asta trebuie să ai cel mult sentimente de indiferență. Copilul tău are mai multă nevoie de tine, fii acolo doar pentru el.

Și nu te încrede în adulții care îți spun că pe vremea noastră nu făceau copiii crize din astea. Nu e adevărat. Făceam și noi, dacă eram lăsați să ne exprimăm. Doar că am uitat. Nu ne place să ne amintim chestii din astea. Idealizăm. Totul era frumos atunci, acum e haos. Din păcate, pe vremea aceea mulți dintre noi eram obligați să ne ascundem emoțiile sub capac, de unde iată-le cum ies acum la lumină în războaie și ură pe Facebook. Dar să nu mai deschid acest subiect. 🙂

În al patrulea rând, trece. Asta e vestea bună. Am văzut puțini adulți tăvălindu-se pe stradă când nu mai găsesc covrigi cu mac la Petru. Vestea proastă e că nimeni nu-ți poate spune când. Unii se mai liniștesc după ce încep să vorbească, alții când încep școala, aud că unii mai fac și pe la 10-11 ani, dar nu al tău, sigur nu al tău. 😛

Sunt lucruri pe care le poți face pentru a rări și scurta aceste episoade, dar te rog să nu ai vreodată impresia că există ceva magic pe care-l poți face ca ele să înceteze. Am mai citit eu la unele mame cum ele nu au permis copiilor lor să facă tantrumuri, nu știu exact cum au reușit asta mai precis, dar știu că generația mea era redusă la tăcere de părinți cu frica, pedeapsa și bătaia. Mă faci de râs în public? Jap. Nu mai urla că-ți dau una de-ți zboară dinții din gură. Ia-ți istericalele și du-te în camera ta, nu vreau să aud așa ceva. Nu vă recomand aceste metode dacă vreți să dezvoltați o relație frumoasă cu cel mic. Îl puteți învăța cum să-și gestioneze furia, dar e nevoie de timp și răbdare, și în nici un caz nu puteți face asta interzicându-le să se supere. Ce vor învăța din asta despre relații, despre iubire și despre sine? Pot învăța că sunt iubiți și acceptați de mama orice-ar fi, pot învăța un mod corect de a reacționa la iubire, sau pot învăța că ăla mai mare poate anula emoțiile celui mai mic, că ești acceptat doar când ai emoții pozitive, înveți să ascunzi furia sub preș și de acolo la stimă de sine mică și prost control al emoțiilor și neasumare când ești mare e doar un pas.

Există și alte metode care pot reduce frecvența și intensitatea crizelor de furie fără să vă strice relația, fără să sădiți teamă în inima copilului, fără să îi pierdeți încrederea și respectul.

  1. Informați-vă despre cum funcționează creierul și emoțiile copilului. Aveți aici multe idei de cărți bune care vă pot aduce informații valide, care vă vor liniști mult.
  2. Nu vă fie frică să spuneți NU copilului atunci când e cazul. Iar dacă ați zis NU, să rămână NU. Dacă vă răzgândiți des, copilul înțelege că nu știți de fapt ce e bine, ce e rău, se simte dezorientat, singur, neghidat, ușor de manipulat, și de aici panica, iar de la panică la furie e doar o milisecundă. În plus, dacă NU e parte din viața lui, parte firească, exact cum e pentru noi toți, nu va reacționa ca la sfârșitul lumii când nu îi dați ceva ce își dorește. Citiți Nu există copii răi, de Janet Lansbury, e foarte utilă pe zona de limite pentru copii mici.
  3. Discutați cu copilul despre emoții, oferiți-i soluții pentru a își descărca furia.
  4. Învățați să îi acceptați plânsul și furia (despre asta o să scriu un articol separat curând).
  5. Oferiți-i ocazia de a se odihni suficient.
  6. Evitați lucrurile care îl declanșează: aglomerația (puteți face cumpărăturile online sau le poate face soțul), gălăgia, nesomnul, vizitele la sau de la rude și prieteni
  7. Evitați expunerea la ecrane cât se poate de mult, cel puțin până la trei ani. Ecranele îi suprastimulează, îi expun la o lume care nu există, iar revenirea la lumea adevărată este foarte dureroasă pentru ei, e ca un sevraj pentru un drogat care nu-și mai primește doza.
  8. Stați mult afară, la aer, să se miște, să respire, să-și descarce energia.
  9. Nu-l abadonați niciodată când e furios, nu plecați fără el, nu-l închideți singur în camera lui. Respirați, luați distanță în raza lui vizuală, vorbiți-i, asigurați-l că va trece, are nevoie să știe asta, și că mama sau tata sunt tot acolo, iubindu-l.
  10. Nu-l lăsați să se rănească. E ok să plângă, nu e ok să se dea cu capul de pereți. Îl luați în brațe, îl conțineți, îi explicați că nu e în regulă să se lovească, faceți asta de fiecare dată când vrea să își facă rău.

Furia e un sentiment copleșitor pentru ei, chiar mai mult decât e pentru noi. E normal să își piardă răbdarea, creierul lor e încă foarte crud, nu a învățat autocontrolul. Dar îl poate învăța de la noi, câte puțin în fiecare zi. Curaj! Trece!

Și (n-o să vă placă asta) vin altele mai grele! Ăsta e doar antrenamentul, un fel de bootcamp de pregătire în teren pentru ce urmează! Nu ai cum să reziști la furtunile preadolescenței dacă nu ne-am tăvălit întâi împreună de minimum treimiicincisutedouăzecișipatru de ori. 🙂

Sursa foto: copil nervos se dă cu capul de pereți via Shutterstock.com

Pin It

22 Comments

  • o femeie spune:

    Am avut x discutii cu adultii ca vai, noi pe vremea noastra nu faceam asa.
    Da, nu faceam asa: stateam afara si imi consumam energia si exprimam fizic mai mult, nu statea nicio mama/bunica dupa noi sa ne zica: Nu aia, Nu cealalta, sa ne rezolve conflictele/asculte toate trantrumurile: cadeam, plangeam lovitura si toate frustarile – copiii au nevoie de libertate si simplitate – aici e singurul loc unde am gresit ca mama.

    • Simone Demouvoir spune:

      Super bună observația, chiar mă gândeam zilele astea care sunt consecințele faptului că copiii nu mai ies la joacă în fața blocului, fiind în permanenta dependenți de o prezență adultă – să îi ducă, de la – la, să îi urmărească, să fie în raza lor vizuală, etc… Cred că e rău, e foarte rău, asta de la cineva care a ieșit afară de la 4 ani în jurul blocului…

      • Cris spune:

        E adevărat, nu ca am fi fost noi diferiti, dar crizele astea sunt făcute pt publicul adult, deci pe vremea noastră chiar nu prea erau pt ca după 4-5 ani nu mai stătea nimeni după fundul nostru non-stop. Și într-adevăr ceva esențial din farmecul copilariei s-a pierdut din cauza fricii de niște pericole în mare parte închipuite.

  • Alexandra spune:

    Foarte binevenit articolul.
    Fiica mea, 2 ani si 10 luni a inceput gradinita. E un copil foarte sensibil si timid, nu isi exprima emotiile in preajma strainilor. Acumuleaza frustrari la gradinita si pe urma acasa acestea se descarca prin furie. La punctul 3 ziceai sa-i oferim solutii pentru a-si descarca furia. Poti sa dai niste exemple de solutii?
    Recunosc ca habar nu am ce sa ii explic legat de furie. Care dintre cartile recomandate trateaza cel mai bine subiectul asta: emotiile copiilor.
    Multumesc.

    • Anca spune:

      da, sa stii ca si eu fix la asta ma gandeam cand citeam: ce solutii de descarcat furia exista?

      • Elena spune:

        Baietelul meu de 3 ani 8 luni a gasit singur un fel de solutie, intr-o seara cand avea o criza a inceput sa zica plangand: o sa sparg/ vreau sa sparg jucariile, usile, geamurile, etc. Apoi am mai incercat sa ii aduc eu aceasta usurare, ia spune-mi, ce vrei sa spargi: si peretii? Si cartile? :)) etc. Pe el il ajuta, dar as zice ca dupa momentul de max intensitate

    • Alexandru Gheorghe spune:

      Atenție să nu fie anxietate socială. Uneori se poate confunda anxietatea cu timiditatea. Dacă nu vorbește cu străinii pentru o perioadă de timp ar fi un semn de întrebare.

  • Gabi spune:

    Un articol foarte interesant si util. Este bine de stiut si faptul ca exista si alti factori externi care determina aceasta „isterie” a copilului, cum ar fi alimentatia. Exista studii care demonstreaza ca un consum ridicat de zahar determina hiperactivitate in randul celor mici.

    • Printesa Urbana spune:

      hm, si eu credeam la fel, dar de fapt nu, aceasta teorie a fost infirmata, zaharul nu produce hiperactivitate.

      • Anastasia spune:

        Ai putea sa ne dai un studiu stiintific care arata ce zici tu, ca zaharul nu produce hiperactivitate? Multumesc mult.

      • O femeie spune:

        in calitate de parinte de copil calm, am observat cateva seri cand doar pt un zahar, sentimentele, agitatia au fost exacerbate. Inclusiv mierea!!. Cuantificabil, o felie de paine cu miere la cina ducea copilul sa adoarma cu o ora mai tarziu decat ritmul ei impecabil.

        Lesson learn.

        Altfel, un documentar francez indica chimicalele asociate dulcegariilor din comert (coloranti in sucuri, de ex) care agita copiii pt 1-2 ore.

      • Alisa spune:

        Oau ! Și cât ai ținut-o pe asta sus si tare ! Deci e clar : pentru orice exista o ceată de ” cercetători britanici ” care ba infirmă ba confirmă câte ceva ! Cu studii bineînțeles !

        • Printesa Urbana spune:

          de fapt, nu am tinut-o asa mult, adica dupa ce am citit cate ceva pe subiect am tras concluzia ca nu e limpede in nici o directie, asa ca mai bine ma abtin pe subiect. bine, tot am indoilelile mele, ca ai mei fac ca trenul dupa dulce, mai ales daca-l primesc seara, dar na, daca cercetatorii zic, eu nu-s aia sa-i contrazica.

  • Corina spune:

    „îl conțineți”? Ofof.. De asta am citit cu greu Brazelton, era plin de forțari de genul acesta..Hai să găsim un termen mai bun 🙂 Cred că „îl țineți în brațe” ar fi destul (mă refer la traducere :))

    • Printesa Urbana spune:

      Pentru mine a contine nu e sinonim cu a imbratisa. Pe sot il imbratisez, dar nu il contin, la fel cum pot imbratisa copii ai prietenilor, dar de continut ii contin doar pe ai mei. mi-am imaginat ca mamele inteleg foarte bine, iata ca nu, by bad.

  • Cris spune:

    Dupa jumatate de ora de tantrum de ala cu tavalit pe trotuar si incercat sa fuga pe strada -mi-a dat chiar el solutia ( la 3a4l): “Orice ar fi, tu ma iubesti. Cand plang, tu ma iubesti si nu mai plang” .

  • rox spune:

    Cu punctul 9 nu sunt de acord. Adica nu mi se aplica mie. De cateva ori efectiv a trebuit sa plec din camera si sa il las sa se linisteasca singur (plangea doar, nu stiu daca era si furios. Nu are inca un an), altfel simteam ca o iau eu razna. Alteori, desi ca nu parea ca tolereaza sa ies din camera, dupa ce am iesit s-a linistit intr-un minut.

  • DanielaS spune:

    Unele dintre metodele arătate la pct 1-8 arată ca, uneori, este chiar vina noastră. Știu ca ar trebui sa încurajam mămicile, dar acolo unde ar trebui schimbat ceva in comportamentul nostru, ar trebui sa avem curajul sa spunem ca am greșit.

  • o femeie spune:

    inca o remarca.

    Cu ceva timp in urma citeam despre o bacterie, mycobacterium vaccae, folosita experimental in psihiatrie ca ar calma extraordinar pacientii. Dar bacteria asta este in natura de milioane de ani, era cunoscuta de multi ani de oameni (din familia tuberculozelor) si e in pamant.
    Oare nu cumva viata noastra prea sterila duce la accentuarea problemelor psihice si exacerbarea reactiilor emotionale? (fara tavalit/jucat in pamant, totul mancat din supermarket si bine gatit sa dezinfectam si sterilizam?)

    (asta e din gama – nu ma mai blamez dar schimbarea e la mine, las copilul sa se tavaleasca in padure ca spala masina de spalat acasa )

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *