Al cui e sângele ăsta?

Au trecut mai mult de 11 ani. Nu mai am coșmaruri, dar nu trece zi să nu mă gândesc la zilele acelea de februarie 2007 în care n-am știut dacă o să mai trăiesc după asta sau nu.

Un accident stupid în care cineva m-a lovit cu putere de un stâlp. Mi-am auzit măselele crăpând în gingii și apoi am văzut negru. M-am dezmeticit pe hol la urgențe, cu mulți străini în jur. Ceasul arăta 02.40. Aveam sânge pe haine, pe cizme, pe mâini. Întrebam ca un om nebun al cui e sângele ăla. Mi se răspundea că e al meu, a fost un accident. De mașină? Sângele ăsta e al meu?

Mă uitam la hainele mele pătate, la cizmele mele, și nu recunoșteam nimic. Hainele astea sunt ale mele? Le-am mai purtat? Le am de mult? De ce sunt murdare? Sângele ăsta e al meu?

Mă străduiam să-mi amintesc cum mă cheamă. Unde m-am născut. Cine e mama? Câți ani am?

Nimic. Mintea mea era goală ca o coală de hârtie.

Mă plimbau dintr-un cabinet în altul. Radiografii. Ecografii. Controale. Mă țineam după câte un medic mai tânăr, întrebându-l: Ai fost cu mine acolo, în club? Cu tine am dansat?

Nu băusem nimic. Mă lovisem de un stâlp.

Mă durea capul. Capul meu era complet gol.

Pe un hol mi-am văzut fața reflectată într-un geam. Nu m-am recunoscut. Eu sunt asta? Așa arăt eu? Cum mă cheamă? Îmi citeam numele scris cu marker negru pe dosarul cu șină. Ioana Chicet. Nu-mi spunea nimic numele meu.

Mă străduiam să nu pătez cu sânge dosarul ăla. Era singurul lucru curat pe care-l aveam.

Mi-au cusut obrazul pe dinăuntru, multe copci în carnea moale a obrazului. Nu-mi mai amintesc dacă m-a durut sau nu. Mă tot întrebam cine sunt. Cum am ajuns aici. Al cui e tot sângele ăla.

Mi se clătinau toate măsele pe partea stângă. Asta nu e bine, îmi ziceam. Va trebui să fac ceva cu măselele.

Îmi era somn, voiam să mă întind acolo pe jos și să mă culc. Dar nu puteam, aveam ac și ață în gură și niște oameni strigau la mine să rămân trează.

M-au trimis acasă apoi, cu o rețetă de antibiotic. Curgea sânge în continuare de undeva de pe fața mea, dar nu-mi dădeam seama de unde.

M-am dus la prietenii la care mă mutasem de câteva zile. Am pus prosoape pe canapeaua lor din sufragerie, să nu pătez pernele. Am încercat să dorm, dar mă ardeau cusăturile, mă durea capul, începusem să-mi amintesc lucruri despre mine și am stat trează până după răsărit de teamă că dacă o să adorm, o să uit iar totul.

Au trecut câteva zile în care nu am reușit să mânânc, să dorm sau să comunic. Capul mi se umflase atât de tare pe partea lovită că nu reușeam să mai deschid nici ochiul, nici gura. Mă ascundeam de prieteni, de mama, pe care o sunam foarte rar, să nu cumva să mă simtă. Trăiam într-o melasă de durere și inconștiență.

Într-o dimineață am găsit puroi pe pernă și am decis că e timpul să revin la spital.

Acolo totul s-a întâmplat foarte repede. Panică mare, infecție necunoscută la cap, pericol de cangrenă, internare urgentă pe chirurgie. Trebuie salvat creierul, ochiul.

Spitalul Floreasca era în renovare. M-au legat strâns la cap cu niște feșe și m-au pus să aștept pe hol. M-au așezat pe o găleată cu lavabil. Stăteam ca un om nebun, cu capul înfășurat în metri întregi de fașă, singură, privind printre schele medici alergând pe lângă mine, auzeam oameni strigând, mă durea capul, din bandaje îmi curgea puroi. Atunci m-am gândit pentru prima oară că e posibil să fiu rău.

Am sunat-o pe vechea mea prietenă, jurnalistă. I-am spus: Pune pe cineva din redacție să facă ceva, o să mor aici pe culoar, în frig, pe găleata asta de lavabil. Am infecție în cap și nu mă bagă nimeni în seamă. M-au lăsat să plec necusută, nu m-au chemat la control, ceva s-a infectat, mi-e rău, e nasol.

Nu știu ce-a făcut, cine pe cine a sunat. Într-o oră mă mutaseră în aripa nouă, privată. Costă 50 de euro/noapte cazarea, mi-a zis o asistentă, e bine, domnișoară? E bine. N-aveam 50 de euro pe noapte, mai ales că habar n-aveam cât urma să stau acolo. Dar aveam nevoie de un pat, de o ușă și de niște medici.

Am intrat în operație peste alte două ore. Mi-au drenat puroiul și mi-au decupat o parte din obraz. Se cangrenase. Am rămas așa, fără o bucată din față, o săptămână.

Așa m-a găsit mama, chemată de urgență de prietena mea în miezul nopții, șase ore pe drum cu microbozul, neștiind dacă urma să mă mai găsească vie. Când am ajuns în salon, pansată, legată, cu perfuzii și monitoare, am văzut cum curge tot sângele din ea. Am prins-o de mână.

Nu mai eram singură.

Sursa foto: femeie singură via Shutterstock.com

Pin It

15 Comments

  • Adri spune:

    Incredibil! Bine ca totul s-a terminat cu bine si ca nu ai ramas nici macar cu semne. Totusi pacat ca a fost nevoie de o ‘interventie’ pentru asta. Ma intreb (retoric) daca s-o fi schimbat ceva, macar 0.1% de atunci in bine in sistemul medical….

  • Irina spune:

    Vai…ce experienta incredibila!
    O imbratisare mare,multumesc pentru curajul pe care l-ai avut sa impartasesti asta cu noi!

  • Daniela spune:

    Ce se intamplase cu tine ?

  • Mihaela spune:

    Of Doamne. Mi-au dat lacrimile, desi am citit si recitit experienta aceasta. Imi pare rau pentru ce ai patit, nu e normal sa se intample asa ceva. Esti o persoana minunata si este uimitor ca ai putut sa treci prin asa ceva. Si esti si foarte frumoasa.

  • Mihaela spune:

    Ma bucur ca a iesit soarele. Si nu, nu se vede cicatricea, chiar daca tu o simti. Cred ca numai cand devii parinte iti dai seama ce a simtit mama ta cand te-a vazut acolo. Dar, totul e bine cand se termina bine.

  • Florina spune:

    Am recitit chiar zilele trecute pasajul asta din cartea ta, e cumplit, inimaginabil, unul din cele mai dureroase lucruri pe care le poate trai un om, de fapt o femeie tanara cu toata viata inainte. Dumnezeu a vrut sa traiesti si sa impartasesti cu noi și eu iti multumesc pentru asta. M-a ingrozit sa citesc cum medicii treceau pe langa tine si cum a fost nevoie de interventie „mai sus” ca sa poti primi ingrijirea de care aveai nevoie, macar aia medicala, de empatie ce sa mai zic.
    Din pacate, stiu prea bine ce inseamna sa fii adus in urgenta la Floreasca, sa te trezesti pe un pat, sa trebuiasca sa-ti amintesti cine esti, ce ai patit si de ce asistentele se poarta atat de urat cu tine, sa astepti operatia/ operatiile care te vor face din nou om. Poate s-a mai schimbat ceva…
    Oricum ar fi, sa le dea Dumnezeu sanatate tuturor mamelor si noua sa putem fi alaturi de copiii nostri, cat timp suntem langa ei, ai dreptate ei nu vor fi singuri indiferent de ce le rezerva viata.
    Te imbratisez, esti frumoasa, sa stii, eu nu vad in poze cicatrici absolut deloc 🙂

  • andaz spune:

    Și de data asta mi-au dat lacrimile, citind. Ca de fiecare data când povestești despre asta. 🤗

  • Ana spune:

    E a doua sau a treia oara cand citesc intamplarea groaznica prin care ai trecut. Mi-au dat lacrimile.

  • Luiza spune:

    Doamne… e inimaginabil…

  • clau spune:

    Este ff trist si incorect ca oamenii in suferinta, pe langa durerea fizica si frustrarea/panica pe care o resimt trebuie sa suporte si umilinte, nebagari in seama, teama pentru propria viata, pentru ca nu sunt tratati cum e normal, intr-o tara civilizata de angajati ai statului platiti din banii contribuabililor! Si conditiile din aceste institutii care furnizeaza servicii sociale sunt…De ce? De ce este asa? De ce nu se schimba? Cand aude si vede cineva care are puterea sa ia masuri sic aruia sa-i pese?? E clar ca prea multe nu s-au schimbat, altfel n-ar face oameni credite sa se duca la privat sau nu s-ar intreba pe grupuri cat costa interventia x la doctorul z (de stat)? :((

  • Mira2 spune:

    Ioana, dar cel care te-a agresat a pățit ceva?
    (daca scrie in text imi cer scuze, e foarte lung și l-am citit printre randuri)

  • ana spune:

    Ionana, o imbratisare mare, mare! Imi pare rau ca ai trecut prin asa ceva si in acelasi timp ma bucur pentru tine ca ai puterea sa vorbesti despre asta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *