Toți avem nevoie de castelul invizibil din brațele mamei

– Ești cea mai bună mamă din lume! mi-a spus aseară Sofia, bolnavă, obosită de durere, dar totuși bucuroasă că suntem împreună, încrezătoare că o să treacă, pentru că așa i-am spus eu.
M-a mângâiat pe cap și m-a întrebat:
– Ție când ți-e rău, cine îți face durerea să treacă? Cine e castelul tău în care totul e bine?

N-am răspuns nimic. Ce să-i răspund? Că mă iau singură în brațe în pat, noaptea târziu, când ei toți dorm și eu sunt răcită? Că gem încetișor, să nu fac zgomot, tușesc în perne, mai iau o gură de ceai și adorm în fund, cu lumina aprinsă, sperând că o să treacă? Că știu că toată lumea are nevoie de somn și știu că va trece oricum, că nu vreau să deranjez, să țin și pe altul treaz lângă mine…
– Gândul la voi mă face să-mi treacă, iubito.
– Dar gândul nu e un castel. Toți avem nevoie de un castel invizibil când ne e greu. Castelul e în brațe, mami…

I-am spus că e bună și deșteaptă și am lăsat-o să adoarmă fără să-i răspund.

Are dreptate. Toți avem nevoie de castelul invizibil din brațele mamei. Cea mai mare nevoie o avem când suntem mici și nu știm să ne deosebim capul de fund. Când ne e rău, dor, când avem nervi, când alții ne rănesc, ne iau sau nu ne dau, fugim acolo în castelul invizibil. Mama ne alină, ne șterge lacrimile, ne spune tot ce avem nevoie să auzim, ne privește ca pe o minune. Prindem puteri și speranță și coborâm din castel să înfruntăm lumea. Încet încet, avem nevoie de castel tot mai rar, învățăm să ne fim singuri castel uneori.

Dar alteori avem nevoie de mama. Toți rămânem copii. Când ne ia gripa, când ne rănește cineva, când zgâriem mașina, suntem iar copii mici care au nevoie de brațele mamei. Avem nevoie să auzim că suntem buni și că va fi bine. Avem nevoie să fim priviți ca o minune, chiar dacă am greșit.

Mamele nu ne mai sunt aproape acum. Pe unii ne despart de mama kilometri, certuri, neființa poate.

Și asta doare cel mai tare. Nu burta, nu măseaua, nu judecata altora. Dorul de castelul invizibil, de brațele mamei, de privirea, căldura și mirosul ei.

Fiți castelul ăsta pentru copilul vostru. Refugiați-vă în brațele mamei, cât mai puteți. De acolo vine vindecarea. Sau căutați un alt castel, alte brațe, ale soțului, prietenei.

Uneori, de multe ori, chiar și la 40 de ani, suntem copii mici care au nevoie de brațe. Nu putem supraviețui fără ele.

Sursa foto: la mama în brațe via Shutterstock.com

Pin It

8 Comments

  • Cris spune:

    Ce gând frumos, mulțumesc de reminder. Îmi vizitez părinții în weekend, o să-i îmbrățișez pe amândoi o dată în plus, bucurandu-mă că încă am castelul.

  • clau spune:

    Cat de frumos! <3

  • Diana spune:

    „M-a mângâiat pe cap și m-a întrebat:
    – Ție când ți-e rău, cine îți face durerea să treacă? Cine e castelul tău în care totul e bine?”

    Eu as fi raspuns fara sa ma gandesc, tati! Asa mi se pare sanatos sa fie:) Plus ca este ok si pentru ea sa sa stie ca ai si tu castelul tau:)

    • Rox spune:

      Și eu tot la soț m-am gândit 🙂

    • Roxana spune:

      Si eu tot la sot ma gandesc. El este castelul meu, chiar aseara mi-a fost infiorator de rau de la o pizza. Am putut sa lesin linistita in baie cat el a stat cu copiii. Apoi mi-a facut masaj si un ceai. Mama e mama, m-ar imbratisa certandu-ma ca am mancat pizza si nu am facut o ciorba 😂

  • mack spune:

    sau de castelul invizibil din braţele tatei. să nu generalizăm

  • alexandra spune:

    Imi amintesc ca eram mica, pe la vreo 8 ani, aveam o cadere de calciu si ametita fiind, vroiam asa mult sa ma tina in brate mama…sa ma simt protejata. M-am apropiat de ea si am incercat sa ma culcusesc dar avea privirea pierduta, nu-i ardea de mine, era absenta, rece. Cu toate astea am incercat, a fost placut putin, dar a plecat…a fost ultima data cand am mai incercat sa ma duc in bratele ei, imi amintesc ca atunci am realizat ca nu ma poate imbratisa, e inutil sa incerc. Asa am simtit. A renuntat sa ma tina in brate, cred, pe undeva pe la 4 ani, am o singura amintire de-atunci cu ea aproape de mine, si nu era chiar imbratisare, mai mult era, asa un carat in brate. Te iubesc, nici atat nu am auzit, copil fiind. Ultima data cand mi-am dorit arzator a fost in timpul celei de-a doau sarcini…hormonii au un stil de a accentua starile de spirit… Plangeam singura in vana, de dor, de o anume imbratisare…a mamei. Sunt de 10 ani plecata de acasa. Mama nu m-a cautat niciodata, nu m-a intrebat cum o duc, doar imi reproseaza mereu ca nu o ajut financiar. Financiar am ajutat-o in tot timpul studentiei, dar nu era niciodata de ajuns.
    Castelul in bratele ei…nu l-am avut niciodata si mi-am dat seama de golul asta imens mai ales cand am avut copiii mei. Ii ii imbratisez cat pot de mult in fiecare zi, noaptea adorm cu nerabdarea, la gandul ca ma voi trezi si ii voi iubi si imbratisa toata ziua urmatoare. Pentru mine asta e e ca o vindecare – sa ii iubesc pe ei, sa ii imbratisez cat vor ei de mult. Mi-a luat mult timp, cam 10 ani sa inteleg ca, atat a putut mama sa ofere, ca om. Daca mie nu mi-a ajuns, asta e se pare, problema mea si trebuie sa ma descurc cu ea. Sa incerc sa fac mai bine.
    Nu doresc nimanui sa simta raceala si lipsa imbratisarii materne asa tare cum am simtit-o eu, in timpul sarcinii. P.S: sarcina a decursc normal si am nascut al doilea baiat minunat si sanatos. Rugaciunile, meditatia m-au ajutat mult.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *