Anul acesta o să fiu cu adevărat aici de Sărbători

Repetă după mine.

Anul acesta de Paști o să las telefonul deoparte. Imediat după ce termin de citit cu voce tare textul acesta, las telefonul deoparte și mă uit în jur.

Nu mai pozez pasca s-o pun pe Insta. O VĂD, o miros, o pozez cu mintea, o gust, o mestec.

Nu mai caut unghiul perfect din care să imortalizez ouăle vopsite. Doar mă uit la ele și mă bucur că am avut și anul ăsta bani de ouă și de vopsea, timp să le vopsim, că am cu cine le ciocni de dimineață.

Nu dau check-in nici la biserică, nici la restaurant, la masa de Paști. Mă bucur că sunt acolo fără să anunț și pe alții.

Anul acesta vreau să fiu prezentă la Sărbătorile mele. Nu doar pentru o secundă, cât pozez, și apoi dispar în lumea virtuală, ca să anunț acolo cât de mult mă bucur de viața reală.

De data asta îl dau naibii, Doamne, iartă-mă, îl dau pocnetului de telefon și o să fiu, nu o să mă prefac ca să sunt, ca să nu rămân în urmă.

Nu mai vreau să mă mai vadă copilul absentă, complet absorbită de ce e pe ecran sau de ce am de scris unor străini, câtă vreme toată spledoarea e sub ochii mei.

Pentru că mi-am dat seama că faptul că nu mai știu să mă bucur de Sărbători de câțiva ani e mai ales din cauza asta. Că nu sunt aici. Telefonul mă atrage ca un magnet și, odată ce am pus mâna pe el, mă înghite într-un vortex sinistru. Apoi, când rămân eu cu mine într-un moment de luciditate și mă întreb cum au fost Sărbătorile, nu știu ce să răspund. Pentru că nu le-am trăit, de fapt. Am pendulat obositor între lumea reală, farfurii și drumuri, și cea poleită, din telefon, unde toată lumea zâmbește, mânâncă și dansează care mai de care, fără ca asta să aibă vreo însemnătate adevărată pentru mine.

Vreau să mă vadă copiii vie, lângă ei, atentă, nu cu ochii mereu la alții.

Vreau să fiu lângă ei, să simt toată fericirea lor când li se pune cozonac cald sub nas, să alerg cu ei pe iarbă, să adorm cu nasul în părul lor, nu în ecranul ăla, mama lui de ecran.

Anul acesta de Sărbători o să fiu aici. O să văd, o să aud, o să simt, o să închid ochii și o să țin minte imaginile, gusturile, vocile mamei, ale bunicii, ale copiilor mei, ale omului meu, amestecate toate, râzând, strigând unii după alții.

Din când în când o să iau telefonul să mai sun un om drag. Poate să fac o poză. Dar nu, nu mai las vortexul să mă înghită. Gata. E timpul să-mi iau mințile înapoi.

Închid și laptopul chiar acum.
Vă doresc Sărbători la care să fiți cu totul prezenți și să fiți sănătoși împreună.

Cred că dacă avem asta, le avem pe toate și nu mai e nevoie să arătăm și altora ceva.

Să ne auzim cu bine când preaplinul acestor zile se va mai așeza, când revenim la ale noastre.

Deocamdată avem luxul de a ne desprinde puțin. Avem nevoie de asta. Copiii noștri au nevoie de asta.

Vă îmbrățișez!

Sărbători luminate!

Sursa foto: oameni dependenți de telefon via Shutterstock.com

Pin It

2 Comments

  • Luiza spune:

    Asa facem :). Sarbatori frumoase!!

  • O femeie spune:

    Hai ca se poate. Lumea reala e mult mai importanta.

    Eu ajung rar la tel de ani de zile. Cand era fiica mea pe la 3-5 ani (perioada butelie) nici nu avui telefon. Acum vorbesc putin (9 min luna trecuta), uit sa il incarc, ma ajuta mult ca fac lista de cumparaturi si adresele cand umblu prin oras, scriu draft-ul pt blog in metrou. Fac 4-5 poze amarate in concediu, ba am fost un concediu fara net (2 sapt) si vazui ca asta e cu adevarat relaxare.
    Ma gandesc daca nu cumva si telefonul asta aduce mai multa agitatie si stres in viata unora.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *