Sofi, hai, facem ceva fără să știe mami? Nu. De ce? Pentru că…

Eram încă în pat sâmbătă dimineața. Copiii năvăliseră peste mine, dăduseră draperiile la o parte, era cald și bine, nu ne grăbeam nicăieri, făceam planul zilei, să mergem la festival, să mâncăm înghețată, să mergem cu bicicletele în jurul lacului, poate la film, dacă plouă. La un moment dat, Ivan îi zice Sofiei, super entuziasmat, uitând că sunt și eu acolo:

– Știu cum să pun Eroi în pijamale de pe telefon, putem să ne uităm cât mami nu știe.

– Ce interesant, Ivănel, cum ai descoperit tu așa o minune… îl admir eu sincer.

– Daaaa. Vrei, Sofi, să ne uităm când mama nu ne lasă? continuă el planul de neascultare.

Sofia nu zice nimic. Are acest obicei enervant de a nu răspunde nimic când nu știe ce să spună. O îmboldesc și eu:

– Ia zi, Sofi, te-ai uita la TV, deși eu zic că nu e o idee bună să vă uitați în momentul acela?

S-a mai gândit un pic, apoi a zis răspicat, în timp ce ăsta micu se pregătea să dea buzna în sufragerie și să dea drumul la Netflix.

– Nu.

Ne-am uimit, și eu, și Ivan.

– Nu? am întrebat amândoi în același timp, eu entuziasmată, Iv complet dezumflat. De ce nu?

– Păi, pentru că apoi după asta ar trebui să te mint, mami, să spun că nu ne-am uitat, și nu-mi place să mint.

Opaaa, mi-am zis. Asta e bine.

– De ce, puicuțo?

– Pentru că e foarte complicat. Trebuie să ții minte și ce ai făcut rău, și minciuna, apoi să găsești feluri să le ascunzi pe toate. Dacă respecți regula și spui mereu adevărul, totul e simplu.

Foarte practică fetița mea.

Pe de altă parte, nu pot să nu observ iar cât de diferiți sunt copiii, chiar și cei proveniți din aceleași gene și crescuți la fel. Prima născută iubește regulile, le respectă cu sfințenie, nu caută să le ocolească (dar vrea să le înțeleagă), e directă și la obiect, nu insistă, găsește mereu soluții și compromisuri ca să îi fie bine, dar în perimetru. Unde se ridică zid, ea își face de lucru în prezența lui, fără ca asta s-o deranjeze. Al doilea, pfuai, pune-i în față un perete și va face tot ce poate să-l dărâme. Va protesta, se va zbate, va țipa, va insista, va explora singur zona când nimeni nu e atent și va căuta o cale să-l sară cumva, apoi se va supăra că nimeni nu l-a prins în brațe pe partea cealaltă și s-a rănit.

Viața noastră e un balet de discuții, combinații, supărări și împăcări, discuții serioase, glume și joacă. Uneori e teribil de obositor. Alteori vezi că deja se descurcă singuri tot mai bine, că pot lua decizii și analizează contextul corect și te gândești că n-a fost degeaba tot ce-ai construit, cuvânt cu cuvânt, nerv cu nerv, în toți anii aceștia de copilărie mică, mică, dar atât de importantă.

Ieri am vrut să mă culc la prânz, picam de somn, așa că ei s-au uitat cu tatăl lor la Pantera Roz până s-a terminat Pantera Roz, nici măcar nu știam că există sfârșitul Panterei Roz. 🙂

Știți cum zic, trebuie să-ți alegi corect bătăliile, altfel te epuizezi în primele faze ale războiului, și se știe că ei, copiii, au resurse inepuizabile, pe când noi. Noi sigur nu. Uneori mă apropii la un micron de capătul meu, unde nu știu ce se află și sper să nici nu aflu vreodată. Îmi ies nervii pe urechi și văd roșu, dacă aș avea un motor la fund sigur aș zbura direct în spațiu, ca în desene animate. Noroc că n-am și că nu mă pot duce nicăieri, decât cel mult în baie sau doi metri mai încolo, unde respir și strâng pumnii până trece valul. Apoi, de la capăt, soldat! 🙂 Dar și în scurtele momente de pace, eheee, ce frumos e la noi. 🙂

Sursa foto: frați via Pexels.com

Pin It

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *