Ce mai citește soțul meu pe internet (ep. 12)

Articol scris de soțul patroanei în cadrul rubricii săptămânale creată special pentru a arăta femeilor și bărbaților ce mai citește un bărbat pe internet.

Săptămâna asta a fost așa și așa. Pe de o parte, am dormit. Pe de altă parte, a plouat.

1. Slujba ta de vis este probabil un mit (sursa)

Este imposibil să știi cât de potrivit va fi pentru tine un loc de muncă înainte să lucrezi acolo.

Lucrurile la care se gândesc oamenii de obicei atunci când se gândesc la slujba lor de vis, cum ar fi conținutul muncii sau prestigiul companiei, pot fi foarte rapid eclipsate de un șef oribil, o cultură organizațională toxică, supra-încărcare sau alte lucruri care pot transforma o slujbă de care erai entuziasmat într-una la care urăști să te prezinți în fiecare dimineață.

De multe ori, slujbele arată foarte diferit din afară decât arată atunci când chiar lucrezi acolo. Mitul „slujbei de” vis poate de asemenea determina oamenii să rămână în posturi care nu sunt potrivite pentru ei mai mult decât ar fi cazul, pentru că pe hârtie lucrurile arată foarte bine și e greu să renunți. Cred că e cam la fel ca și în relațiile amoroase :))

Se poate întâmpla și invers, desigur, adică să realizezi pe parcurs că o slujbă despre care nu erai foarte încântat la început este de fapt chiar slujba ta de vis.

Așa că, în loc să gândească în termeni de „slujbă de vis”, este mai bine ca oamenii să aibă o abordare de tipul „pare interesant”, adică mai rezervat și mai sceptic, așa. Te scutește de dezamăgiri, de încremeniri în proiect și îți permite să fii mai flexibil.

Este o lecție pe care aș fi vrut să o știu încă de când am terminat facultatea, nu să o descopăr pe pielea mea. Au fost niște job-uri la care m-am păcălit destul de rău, voiam neapărat să lucrez acolo pentru că „fumuri în cap” dar dezamăgirile au fost rapide și destul de mari. Unde mai pui că nici până acum la 40+ de ani nu mi-am găsit slujba de vis iar între timp nici nu mai știu cum arată ea, atât de mult mi-a ucis corporația sufletul :))

La voi cum a fost, ați avut slujbe care păreau de vis dar s-au dovedit a fi cam „meh” sau chiar de coșmar? Dar invers? Puteți să votați în sondajul de la finalul articolului și să povestiți în comentarii, mulțumesc.

2. Cum percepem culorile și de ce culoarea albastră este specială (sursa)

Albastrul este special pentru că este foarte rar în natură (sursa). Se pare că există un singur animal cunoscut care produce în mod natural pigment albastru (un fluture) și nici o plantă.

Puținele animale sau plante care prezintă albastru reușesc să facă asta pentru că structura pielii/ solzilor/ penelor/ petalelor este în așa fel făcută încât reflectă doar lungimea de undă specifică luminii albastre și le absoarbe pe toate celelalte. Da, fluturii ăia superbi care sunt albaștri cu irizații nu sunt deloc albaștri. Ca fapt divers, probabil știți că plantele de exemplu sunt în general verzi pentru că reflectă lungimea de undă a luminii verzi din cauza clorofilei (un pigment verde) și că de fapt ele absorb lumina roșie și albastră pentru fotosinteză.

De asemenea, nici cerul nu este albastru, el ne apare albastru pentru că lumina albastră de la soare este împrăștiată mai mult de către atmosferă decât alte lungimi de undă (sau ceva de genul ăsta, sincer nu reușesc să înțeleg exact ce se întâmplă deși am citit despre chestia asta, că m-au întrebat copiii).

Ok, înapoi la articol. Până relativ recent în istoria omenirii, se pare că culoarea albastru nu prea exista, adică nu exista în felul în care ne gândim noi acum la ea. Limbile antice nu aveau un cuvânt pentru „albastru” și în general nu aveau nici pe departe la fel de multe cuvinte pentru culori cum avem noi astăzi, când pe mine mă apucă panica dacă aud „bej” sau „crem”, pentru că nu știu ce-i aia.

Homer descrie marea în Odiseea ca având o culoare „ca vinul întunecat”, nu albastru închis, nu verde. Un cercetător a numărat și clasificat toate referirile la culori din Odiseea – cele mai frecvente sunt referirile la negru și alb, dar în rest foarte puține referiri la alte culori, și alea dubioase (oile cică sunt violet, mierea e verde). Apoi, un lingvist a făcut același lucru pentru mai multe limbi antice și a descoperit că este ceva comun la toate, nu doar la greci: foarte puține cuvinte pentru culori și absolut nici o referire la albastru, nici măcar când era vorba despre cer. Anticii nu spuneau despre cer că este albastru, pur și simplu nu se făcea distincția între albastru și verde sau alte nuanțe întunecate.

Există o singură excepție – Egiptul antic. Acolo exista cuvânt pentru culoarea albastru și nu e întâmplător faptul că egiptenii erau singurii din lumea antică care puteau produce o vopsea albastră. Se pare că oamenii nu au văzut pur și simplu o anumită culoare până nu au fost capabili să producă ei înșiși acea culoare. În toate limbile, mai întâi au apărut cuvinte pentru alb și negru (lumină/întuneric) apoi pentru roșu (sânge/ vin), apoi pentru verde sau galben. Și de-abia ultima culoare pentru care oamenii au avut un cuvânt distinct a fost albastrul. Mă rog, ultima-ultima culoare cred că este Pantone, whatever the f… that is, dar înțelegeți, mă refer la ultima culoare semnificativ diferită de celelalte 1 gazillion de culori pe care industria modei ni le bagă pe gât în fiecare an.

Așa că abilitatea de a recunoaște culorile, ceva ce luam de-a gata fără să ne întrebăm niciodată cum anume știm că ceva verde este verde, este de fapt învățată. Dacă nu învățăm de la alți oameni despre o anumită culoare, pur și simplu e mult mai greu sau chiar imposibil să o vedem. Un lingvist a făcut acest experiment cu fiica lui, a crescut-o având grijă să nu afle că cerul este albastru (deși copilul cunoștea culoarea albastru) și într-o zi a întrebat-o ce culoare are cerul iar ea nu a știut să spună la început, i s-a părut incolor.

3. Eliminarea ghearelor pisicilor („cat declawing”) începe să fie interzisă în Statele Unite (sursa)

Când am citit titlul articolului, mi-am zis „ăștia sunt nebuni?! cum să fie interzis să tai unghiile la pisici?!” Dar după ce am citit primele paragrafe, am descoperit că „cat declawing” este o procedură chirurgicală relativ frecventă în SUA prin care se extirpează pur și simplu ghearele pisicii împreună cu o parte din os, ca să nu mai crească. Scopul ei este să nu mai distrugă pisicile mobilele prin casă iar efectele pentru pisică pot fi neplăcute, de la dureri de spate la pierderea echilibrului. Așa că reacția mea a fost „ăștia sunt nebuni? cum să NU fie interzis să faci așa ceva?!”

Și tocmai când voiam să mă lansez într-o tiradă împotriva americanilor care sunt atât de aroganți și îmbuibați încât sunt dispuși să mutileze pisici pentru confortul lor personal, mi-am amintit de vecinul meu din copilărie pe care îl chema Adi și care locuia la scara cealaltă. Adi și-a luat câine prin 1994, un pui de doberman, și i-a tăiat imediat coada și vârfurile urechilor, ca să fie mai rău, așa zicea el (mă rog, nu le-a tăiat el personal, înțelegeți). Apoi mi-am amintit de bunică-mea, care tăia cu foarfeca aripile găinilor, ca să nu zboare (uneori curgea sânge). Apoi mi-am amintit de ultima dată când am fost la tăiat porcul, în clasa a treia, la bunici. Taică-miu, care era de altfel un maestru ucigaș de porci, se vede că a făcut o greșeală atunci (sau era un porc cu 9 vieți), pentru că la 10 minute după ce a doborât porcul, acesta s-a ridicat de jos cu o gaură în gât mare cât pumnul meu de copil și-a luat-o la goană prin curte, împroșcând peste tot cu sânge ca în Kill Bill. Îmi amintesc perfect faza.

Nu am mai participat de atunci vreodată la tăiatul porcului, dar mi-am amintit cât de brutal sunt tratate în general animalele domestice în gospodăria tradițională românească, de la legatul picioarelor calului sau vacii când e la păscut ca să nu poată fugi prea departe până la bătutul calului cu parul, de la ținutul câinelui în lanț toată viața până la înecatul puilor nedoriți de câine sau de pisică. Și în fine, mi-am dat seama că castrarea pisicii, o practică obișnuită la noi și chiar recomandată de medicii veterinari, este în definitiv tot o mutilare pe care le-o facem pisicilor pentru confortul nostru, deși ok, accept că nu duce la probleme pentru animal (de obicei).

Așa că după tot acest proces de gândire nu am mai fost așa de șocat de ideea de a extirpa chirurgical ghearele pisicii împreună cu bucata de os de care sunt atașate, pentru că e doar un obicei. Iar dacă acest obicei ar fi fost frecvent și în Europa sau aș fi trăit eu în America, mi s-ar fi părut ceva absolut normal, cum i s-a părut și lui Adi normal să taie urechile și coada câinelui (apropo, ca fapt divers, înțeleg că între timp practica asta a devenit interzisă la noi în țară).

Dar stați să vedeți, că nu s-a terminat: după ce m-am gândit la toate cele de mai sus, am zis să vă trolez un pic și pe voi, cititorii acestui blog, cu următorul panseu:
dacă există ceva numit “morală“, atunci ea nu poate veni de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu se răzgândește, el știe de la început ce e bine și ce e rău. Însă noi oamenii ne-am tot gândit și răzgândit de-a lungul timpului în legătură cu ce este sau nu este moral, așa că etica/ morala nu poate veni decât din noi înșine, nu de undeva din afara noastră.

Asta-i tot, vi prego votați în sondaj, eu vă dau temă grea weekend-ul ăsta, anume să vă gândiți cum știți că faceți bine atunci când faceți ceea ce credeți că e bine? 🙂

[interaction id=”5cfa6546edd52685f9731f4b”]

Sursa foto: Pexels

PS Dacă ați ratat episodul de săptămâna trecută, îl găsiți aici.
La sondajul de săptămâna trecută au răspuns peste 470 de oameni (mulțumesc!) iar 80% dintre ei au zis că au simțit presiunea de a fi excepțional.

17 Comments

  • Pyro spune:

    Referitor la slujbe, pot sa zic ca am avut 1 care a fost horror din motive de team lead/manager infect, efectiv ca la inchisoare, respectiv acum, desi nu e job-ul ideal, nu-mi vine sa plec pentru ca oamenii sunt foarte ok, oportunitatile de a invata chestii noi si utile pe viitor ok.
    Ok, nu e ceva ideal, salariul e cam in urma, dar parca nu as risca pentru 2-3k in plus sa ajung iar intr-o situatie cu mediu toxic care imi mananca ficatii in fiecare zi.

    Pe de alta parte, nu risti, nu castigi – greu de hotarat, mai ales cand clincăne banul…

  • Eliza spune:

    Acum vreau sa zic ceva: pe mine nu m-a învățat nimeni sa nu am așteptări, dar nu am avut, de aceea m-a „surprins” de bine locul de muncă. Probabil pt ca eu nu îmi doream la multinațională la momentul acela dar am mers pt ca am crezut ca nu am de ales

  • Cooki spune:

    Prima mea experienta notabila ca si angajat a fost la o multinationala. A fost o dezamagire cumplita, un stres continuu si un mediu atat de toxic ca nu m-as mai intoarce acolo niciodata.
    Eram pe vremea aceea o copila care credea ca tot ce zboara se mananca si ca oamenii sunt buni si iti sar in ajutor…si aveam incredere in oricine 🙂
    Acum e altfel, experienta m-a calit, nu zic ca mi-am dorit sa trec prin ea dar m-a invatat sa fiu rezervata fata de situatii si oameni in general.

    • Daniela spune:

      Poate nu sunt singura care crede ca maroul seamana destul de bine cu mov sau violet. Asa ca nu pare deloc dubios sa vezi oi violet daca nu ai alt cuvant cu care sa descrii culoarea.
      Iar mierea poate varia de la roscat la galben verzui.

  • Diana spune:

    Cred ca era util in sondaj si rubrica cu surprins pozitiv + surprins negativ, eu am avut parte de ambele situatii, evident joburi diferite. Altfel, foarte bine scris articolul. Succes cu rubrica!

  • maddy spune:

    fascinant articolul despre culori!

  • Alexandra spune:

    Robo, you rulez ca de obicei! Despre joburi da, in ultimii 4 ani am avut surprize din ambele categorii, cred ca uneori depinde foarte tare si de la CE anume pleci si cat de rau vrei sa pleci de acolo 🙂 Eu acum, dupa doi ani de chin cu emasul si romanistanul de la Primarie, vroiam sa plec la modul sa otravim fantani, ostenii mei. Well, unde am aterizat nu e ok decat din punct de vedere al sanatatii mele fizice si mentale, adica nu mai alerg si nu ma mai enervez asa tare. Dar e clar un job unde nu am de ce sa stau. O sa stau cat sa fac experienta si pe latura asta si o sa plec repejor, norocul e ca in tara asta se poate sa faci asta cu relaxare. Despre pisici si gheare, da, in SUA aia le scot ghearele in loc sa le pofteasca la un stalp de scarpinat. O dobitocie. Despre castrare, avand in vedere ca am trecut prin asta relativ de curand si ca este femela, veterinarul nostru de la momentul ala mi-a aratat poze cu utere de femele infectate in timpul sau dupa nasteri ne-planificate la femele domestice. Pentru ca o pisica lasata afara sa se inmulteasca o sa faca niste complicatii foarte nasoale. De aia ne plac pisicile astea de interior, pentru ca ele tind sa traiasca mult mai mult din cauza ca le pazim de chestii 🙂 Noi aici vom putea sa o lasam afara cand trece de 1 an insa nu imi doresc sa vina cu sarcina infectata. Alta chestie e ca sterilizarea e aia care face ca in Anglia sa nu existe nici caini nici pisici ai nimanui, pe strazi 🙂 Are un sens desi da, este mutilare. Dar dilema e ca la avort. Ce vrei sa ai? O suma de animale fara stapan pe strazi, murind de foame, sau animale ingrijite?

  • deea spune:

    Nu am văzut pe lista mutilarilor secționarea corzilor vocale la câini. Este ilegal dar s-a practic și încă se practica din motive evidente. Cât despre sterilizarea femelelor, cel puțin când am apelat eu la aceasta procedura nu a fost pentru confortul meu. Medicii veterinari recomanda asta pentru ca scade la zero riscul de piometru ( infecție uterina frecventa și cu mortalitate mare), cancer uterin și ovarian și scade enorm de mult riscul de cancer mamar. E cam la fel ca operația la femeile purtătoare ale unei anumite gene.
    Evident ca operația este recomandata și pentru a preveni accidente și pui nedoriti.
    Tăierea urechilor și cozii se făcea in popor pentru “a deveni rău”. La câinii de rasa se făcea pentru ca așa era stabilit standardul rasei. Se spunea ( nu am aflat dacă e acesta adevarul) ca uneori tăierea e necesară fiindcă acele părți ale corpului sunt extrem de sensibile și mai mult încurca ( de exemplu coada, având vertebre in ea, poate fi accidentata foarte rău, urechile sângerează la unii câini foarte mult etc).
    Referitor la albastru, este prima mea culoare preferata și cred ca ambele mele fete au trecut prin adorarea albastrului. Ce bine ca a fost descoperită!

    • Robo spune:

      Hai sa te trolez un pic: 🙂

      cand sterilizezi animalul ca sa elimini riscul unor afectiuni, tot pentru confortul tau o faci – confortul de a nu iti pierde prematur animalul si/sau de a nu trece prin suferinta de a-ti pierde prematur animalul.

      Tu esti singurul om caruia ii pasa daca acel animal moare sau se imbolnaveste, ca e animalul tau, deci toate eforturile de a-l tine in viata cat mai mult sunt pentru tine, nu pentru alti oameni sau pentru animal.

      Nici macar animalului nu ii pasa daca moare la 5 ani sau la 15 ani, ca el nu gandeste.

      In plus, cred ca animalele au inceput sa aiba problemele astea daca nu sunt sterilizate tot din cauza oamenilor, care au manipulat genetic rasele pentru confortul lor (estetic sau functional).
      🙂

    • deea spune:

      Sincer, eu am văzut multe animale suferind de afecțiuni grave, și crede-ma, e o suferința cumplita. Durerile din metastaze sunt la fel de crunte ca la oameni, efectele adverse ale chimioterapiei și radioterapiei sunt aceleași sau poate mai devastatoare fiindcă medicația veierinara nu are atât de multe studii și comisii in spate. Nu mai vorbesc de sângerări, compresii de organe, plămâni ce nu mai pot trage aer etc. Sigur, exista varianta ca la primul semn de boala sa eutanasiezi animalul și atunci rămâne doar suferința ta, dar câți pot face asta cu inima împăcată? Nu e ușor sa decizi sa iei o viața.

    • Robo spune:

      E clar ca suferinta animalelor este reala si e clar ca daca nu ar exista eutanasia, argumentele mele nu ar mai sta in picioare – eu pot sa spun ca o facem pt confortul nostru tocmai pt ca exista eutanasia, altfel nu.

      Iar decizia de eutanasiere cred ca de obicei o ia medicul, tu doar o accepti, deci mi se pare ca singura suferinta care nu are rezolvare este a ta.

      In fine, nu ma lua foarte in serios, am zis de la inceput ca trolez. E clar ca oamenii nu se gandesc la toate astea atunci cand sterilizeaza animalul, o fac pentru ca e bine si pentru ei si pentru animal si atat.

    • deea spune:

      Ai rămâne surprins câți oameni cer eutanasierea animalului altfel sănătos, doar fiindcă ii încurca…iar unii medici accepta. Cu atât mai mult la boli se face și la cererea proprietarului. Am înțeles comentariile, pana la urma e clar ca existența animalelor domestice este tot consecința egocentrismului nostru, ne satisfac anumite nevoi, de la cea de hrana pana la cea de companie. Pana și medicii veterinari au apărut tot pentru oameni, pentru siguranța și confortul lor. Măcar atât cât se poate, pentru tot ce ne oferă, putem încerca sa le diminuam suferintele.

    • Rox spune:

      @Robo, din experiența personală triplă (două pisici și cățel) îți spun că nu medicul decide eutanasierea. Poate în cazuri extrem de grave – nu știu, e călcat de mașină și nu mai are ce-i face decât să-i curme suferința. La motanul relativ în floarea vârstei cu o tumoare în creștere în gât nu ne-a zis niciodată: „Gata, acum îl terminăm” ci „O să știți când va fi momentul”. La pisica foarte bătrână, la fel. La cățel, și el bătrân, ne-a zis că îl dor oasele și coloana și are inima slăbită, dar nu ne-a zis: „acum e momentul” când îl duceam la control. Decizia o iei tu, ca stăpân când vezi că animalul suferă și e chinuit și nu mai vrei să-l lași să continue să zacă. La noi, pisicile ar fi murit una sufocată încet încet de tumoarea care în creștea în gât și cealaltă de foame că a ajuns să nu mai poată mânca. N-am putut să ne uităm la ele cum se sting, așa că am luat noi decizia asta îngrozitoare. Cățelul a murit de infarct.
      Nu aș dori niciunui părinte de animal de companie să ajungă la momentul în care trebuie să ia decizia asta.

  • Adela spune:

    Ce ai scris tu despre culori, dar nu numai, am aflat din “Through the language glass. Why the world looks different in other languages” de Guy Deutscher.

    Se pare limba pe care o vorbim ne afectează modul de gândire!

    Eu o am așa:
    https://sites.google.com/site/guydeutscher/through-the-language-glass

    Văd că este și pe eMAG:
    https://m.emag.ro/through-the-language-glass-why-the-world-looks-different-in-other-languages-guy-deutscher-author-9780312610494/pd/D9SGVHBBM/

    • Robo spune:

      Da, se face referire la cartea asta si in articol. Foarte tare ca ai citit-o, eu nici nu auzisem de ea. Vreau sa o citesc si eu, ca e super interesant. Merci!

  • Simona spune:

    Super interesant, ca de obicei! Eu la slujbe noi nu m-am prea dus cu asteptari (si oricum sunt genul care daca nu-i convine ceva, ia masuri, nu sta inecata in frustrari si nefericiri), am avut doar un singur job de cosmar, in ciuda atitudinii mele extrem de pozitive, si exact cum banuiesti, a fost din cauza sefului mare, care avea ceva impotriva mea. Nu stiu ce, pentru ca nu l-am intrebat, dar na, incerca zilnic sa-mi inventeze motive sa ma dea afara, cu cat ma chinuiam eu sa fac treaba mai buna, cu atat se chinuia si el sa-mi gaseasca ceva. Noroc cu sefa mea directa (subordonata lui) care imi sava zilnic pielea, pana cand am realizat ca asa nu se mai poate si am gasit alt job. Dar e ingrozitor sa lucrezi in asa mediu toxic, si toata energia ta sa fie consumata in planuri de supravietuire, in loc sa o folosesti creativ pentru a produce un rezultat care sa ajute si compania si pe tine personal. Aia cu culoarea albastra am citit-o acum cativa ani, mi s-a parut fascinant. Cand eram copil, verisoara mea mai mica insista ca eu am parul verde. Da, stiu, toata lumea se uita ciudat cand o auzea, nu era verde ci doar o nuanta ciudata de blond nisipiu inchis, dar am aflat intre timp ca imi lipseste pigmentul rosu cu desavarsire, deci practic ce vedea vara-mea nu era culoarea verde ci absenta culorii sale complementare, rosu. Am avut animale, nu le-am „modificat” niciodata in vreun fel pentru ca mi se pare aiurea, nici macar eu nu port cercei si nu am tatuaje. Mi-am asumat responsabilitatea pentru alegeri, da, mi-a fatat o data catzeaua, dar am crescut puii si cand au ajuns mai maricei le-am gasit la toti cate o familie. In Canada nu e foarte popular, dar tot te intalnesti cu cazuri in care pisicile nu mai au gheare sau cainii corzi vocale, mi se pare o cruzime. Daca ai mobila atat de fancy incat nu vrei sa o distruga pisica, poate nu ar trebui sa ai pisica. Sau copii, in acelasi context. Ca doar si ei distrug chestii, nu intentionat ci doar fiind copii. Dar na, asta e parerea mea personala.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *