În vacanță a vrut în fiecare zi să coboare singură din camera de hotel, înaintea noastră, folosind ieșirea prin grădină.
Pot singură, mami, mă crezi?
O cred, cum să nu, o cunosc, știu ce poate, am încredere în ea. Dacă spațiul e sigur, o cred și o las. E important pentru ea să aibă încredere în sine și să vadă că și eu am încredere în ea. Ce vede ea că văd despre ea e esențial pentru stima ei de sine.
Dar ai grijă de tine, promiți?
Stai liniștită, mami, știu ce am de făcut.
Ne-am regăsit de fiecare dată la punctul de întâlnire, unde ea ajungea prima și ne întâmpina strălucind de mândrie.
Ivan voia și el s-o urmeze, dar nu e pregătit. De fiecare dată pornea după ea, dar îl găseam lângă ușă după trei secunde.
Eu merg cu tine, mami.
Bine, omuleț, mergem cu toții.
În penultima seară, m-a întrebat dacă mă supăr dacă ea și Ivan mănâncă pe terasă doar ei doi la masă.
Că tu oricum preferi înăuntru, că e mai cald.
Eu am rămas în restaurant, după ce le-am pus în farfurii ce și-au dorit. Ei au ieșit amândoi pe terasă și au mâncat față în față, ca doi oameni mari. Au dat noroc cu paharele cu apă, s-au șters la gură cu șervețelul la final și s-au întors la mine bucuroși de masa lor în doi, ca oamenii mari (deși nu știu unde au văzut asta, că eu și tatăl lor nu stăm niciodată singuri la masă, mereu sunt și ei). Ivan a mai tras cu ochiul înspre mine, să se asigure că sunt acolo, Sofia nici n-a clipit înspre mine.
Ieri a vrut să ducă un ambalaj gol la gunoiul aflat la vreo sută de metri de noi, pe același trotuar. Pe drum înapoi s-a împiedicat și a căzut. M-am făcut că nu văd (eram cu ochii pe ea în timp ce-i fixam centurile celui mic). S-a scuturat repede, s-a uitat să vadă cât de mare e paguba, apoi a venit repede la mine să-mi spună:
Vezi, m-am descurcat. M-am murdărit puțin pe genunchi, dar nu e grav.
S-a descurcat. Știam că se descurcă.
Ciudat e că nu mi-e greu încă s-o văd cerându-și, pas cu pas, independența. Mereu a fost sigură pe ea, încă de când era foarte mică. Mă așteptam să mă doară, să nu vreau să-i dau drumul, să trebuiască să insiste. În loc, mă bucur. Mă bucur că poate, că știe, că e atentă și calculată, cât poate fi un copil de șapte ani, că are curaj să ceară.
E încă prea devreme să o las singură prin orașul ăsta imens și instabil, dar știu că în timp va fi pregătită și pentru asta. S-a descurcat ea la școală, printre oameni care vorbeau o limbă pe care ea n-o pricepea, și-a făcut prieteni într-un grup deja format, a ridicat mâna să vorbească tare în clasă în engleză, deși știe că e cel mai în urmă dintre toți. E rezistentă. Știe ce are de făcut.
Cu alte lucruri merge mai greu. E normal, nu suntem toți echipați la fel pentru toate. Cu cititul merge greu. Cu engleza la fel. Cu strânsul lucrurilor la ea în cameră a făcut progrese mari. La fel și cu bunele maniere față de străini.
Avem răbdare. Anii cu copii mici ne-au învățat să nu ne repezim cu soluții și concluzii. Au nevoie de timp pe Pământ să învețe să fie oameni tot mai mari. De timp și de noi, să fim mereu aici cu o încurajare și cu un sac plin de încredere în ei.
N-o să încetez s-o zic: copiii sunt creaturi umitoare! Cât de repede învață, cât de mult, cât de complex e tot ce li se întâmplă și cu câtă încăpățânare fac față acestui proces teribil de greu și de epuizant! Cu câtă bucurie primesc ei viața, fiecare dimineață, fiecare înghețată!
Și ce firesc se desprind când au brațe solide care îi așteaptă orice-ar fi!
<3
Bravo Sofia!! Bravo Ioana, ca ai Încredere in ea și o susții, Roadele muncii tale încep sa se vadă. Sofia și Ivan sunt doi copii minunați , iar tu le-ai oferit educația potrivită .
Este genial ce mamă înțeleaptă ești. Ma bucur pentru tine, pentru Sofia și Ivan si pentru soțul tău. Sunteți o familie frumoasă, cel mai frumos lucru fiind că incercati mereu să fiți mai buni si mai bine. Îmbrățișări!
Foarte emotionant articolul…scrii profund, ca intotdeauna. E minunat sa vezi cum propriilor copii le cresc aripi…
Doamne cât am încercat la școală unde eram învățătoare la copii de 7 și 8 ani să le explic părinților tocmai asta, să găsească lucruri potrivite vârstei pe care le pot face singuri și să învețe din deciziile și succesele sau eșecurile lor… Nu toți părinții știu sau vor să aibă încredere în copii lor și e păcat, nu își dau seama cât rău fac încrederii în sine al unui copil. Și e minunat să vezi cum reușesc singuri și cum se descurcă! Bravo!
Imi sunteți tare dragi. Să fiți sănătoşi cu toții!
O daa trecem prin aceeasi faza si noi la 6 ani. E surprinzator sa-l vad asa de curajos si sigur pe el si ma mir cat de usor mi-e mie sa-l las liber. O fi o chestie biologica, naturala intre mama si pui. In loc sa ma simt respinsa sau sa ma doara, ma simt …usurata si implinita!
In primii ani a fost un copil foarte, foarte timid si sperios, complet dependent de noi. Mult timp mi-am facut griji pe tema asta, e un copil care gandeste si analizeaza enorm si refuza orice experienta noua de teama consecintelor. Toate mamele isi pazesc copii de pericole eu taman pe dos, il impingeam de la spate sa isi asume riscuri! Dar, cand le vine vremea, pleaca singuri din fustele mamei!
Cât sunt de mici și câte lucruri reușesc să învețe și să ne învețe! Când dau piept cu frica, mă gândesc mereu la cum s-ar raporta copiii mei la situația respectivă. Dacă ei, atât de mici, reușesc să se descurce în lumea aceasta mare, atunci și eu am resursele necesare să o fac. 🙂
P.S: Ce repede trece timpul! Când am descoperit eu blogul tău, Sofia avea puțin peste 2 ani și tu erai însărcinată cu Ivan.. Iar acum citesc despre independență, despre masă luată în doi ca oamenii mari..