O poveste despre anxietate

ARTICOL SCRIS DE O CITITOARE CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI

Aceasta este o Poveste în care eu trăiesc din când în când. Se poate întâmpla des, dar se poate și să treacă perioade lungi de timp în care să n-o retrăiesc.

O numesc Poveste pentru că o pot privi ca și cum ar fi niște personaje care își joacă rolul. Avem Anxietate, o ființă minunată care este uneori foarte tulburătoare, dar care are cele mai bune intenții, apoi îl avem pe Creier, cel mai loial prieten, întotdeauna acolo pentru a te proteja, și îl mai avem pe Tu, persoana care decide, pentru că Tu este la conducere. Totuși, în această Poveste, Tu nu este întotdeauna conștient că îi poate influența pe Anxietate sau pe Creier. De fapt, în majoritatea timpului, Tu este luat pe sus de drama Anxietății și a Creierului, Tu fiind aproape înecat. Interesant este că pe măsură ce trec prin viață, îmi dau seama că majoritatea oamenilor trăiesc în această Poveste și că majorității îi este rușine să vorbească despre asta. Pentru că ceea ce fac aceste personaje în Mintea ta – Mintea fiind tărâmul în care se petrece totul – este să îl convingă pe Tu că este prost, greșit, delirant, că îi este frică degeaba și o pleiadă de alte adjective. Această Poveste despre care vorbesc este strâns legată de realitate deoarece îți trezește senzații reale în corp. Așa că hai să mă lansez într-una din versiunile Poveștii.

Contextul: Vreau să ies din casă, să mă bucur de soare sau să merg la cumpărături.

Încep să mă pregătesc, când Anxietatea spune:
– Ia uite cât e ceasul! Probabil că ei sunt jos.

Ei sunt proprietarii, care au un magazin la parter.

– Își vor imagina că nu faci nimic toată ziua, cu siguranță că știu deja că nu lucrezi. Te vor întreba care îți sunt planurile și tu fie vei minți, fie vei inventa un plan, fie vei spune adevărul. Și anume că nu ai un plan. Ha! Pe cine păcălim? Nu le poți spune că nu ai un plan!!

Tu deja simte că i se răcesc palmele, că respirația îi devine superficială, un balon rece i se extinde în zona stomacului, astfel încât îi împiedică respirația, pieptul i se contractă și simte un tremur in tot corpul. Dacă Tu rămâne nemișcat își poate simți pulsul în piept, în gât și între urechi. Din fericire, Creierul, mereu pe fază în caz de pericol, intervine:
– Hei, fii atent, nu-i nevoie să te superi. Rămâi în casă. Nu-i mare scofală, poți ieși mai târziu sau mâine. De ce să te ambalezi atât pentru nimic?
– Chiar așa!! De ce? spune o voce tunătoare. Aceea este Mintea, care are o voce proprie. Ce dracu’ e în neregulă cu tine? De ce nu poți și tu să fii normal, să ieși din casă și să termini cu drama? Nici măcar nu e cine știe ce greutate. Anxietate, mereu faci din țânțar armăsar! Sincer, este doar vina lui Tu, pentru că nu-i în stare să țină Anxietatea în frâu. Tu, ești pur și simplu degeaba pe lume.

De acum, Tu deja incepe să se gândească: E adevărat, totul este adevărat. Sunt atât de patetic. De ce nu pot să îmi revin și gata? Oare o sa fiu mereu așa, incapabil să fac chiar și cele mai simple activități? O să mor singur, fără să îmi găsescă nimeni corpul, pentru că îmi este frică de viață? Ce sens mai are viața oricum dacă nu sunt în stare să fac nimic? Tot ce vreau este să nu mai simt așa!!!!

Acum știți deja că Tu sunt Eu. Acesta este monologul meu interior, eu sunt cea care crede toate gândurile alea dureroase despre mine. Aceasta este o parte a Poveștii care se derulează în capul meu, care provoacă haos în corpul meu atunci când nu sunt prezentă la ceea ce se petrece în Mintea mea. Totul se desfășoară cu o rapiditate incredibilă. Probabil că acest dialog nu durează mai mult de cinci secunde. În Minte, timpul se extinde. Această Poveste nu are mereu același context, poate varia; poate fi o vizită la medic, mersul la muncă, ridicatul din pat, scrisul unui email către cineva, vorbitul cu părinții sau cu un manager, încercarea de a pune limite în relațiile cu familia sau prietenii… și lista poate continua. Ce vreau să spun este asta: când ești în Poveste, poți ajunge de la zero la teroare completă fără să îți dai seama.

Este și un final la povestea asta? Da, este. Dar finalul depinde de ce fel de participant am fost la Poveste, cât de activă sau pasivă am fost în Poveste. Câteodată reușesc să îmi calmez mintea și corpul și să fac ce am nevoie să fac, câteodată accept imediat că trebuie să renunț, în timp ce mă mustrez pentru decizia mea, pentru că, bineînțeles că văd asta ca pe un eșec. Însă înfricoșător este că pentru foarte multă vreme, m-am terorizat singură, forțându-mă să fac lucruri, trăind cu o groază acută, gândindu-mă că sigur este ceva foarte în neregulă cu mine de mă simt așa. În ultima vreme, atunci când sunt în cea mai bună formă a mea (care poate depinde de o miriadă de factori plecând de la odihnă și hrană sănătoasă până la ce citesc sau ce ascult, chiar și cât de mult timp petrec cu oameni dragi), reușesc să fac ce îmi propun de fapt să fac mereu: să îi mulțumesc Anxietății pentru că încearcă să mă avertizeze cu privire la pericolele acțiunilor mele, îi mulțumesc Creierului pentru că e mereu de partea mea și încearcă să mă protejeze cum poate mai bine, îi mulțumesc Minții care încearcă să mă împingă de la spate să fac ce e bine pentru mine în schema mai mare a lucrurilor, toate astea în timp ce îmi amintesc să am o voce interioară plină de compasiune.

Totuși, un lucru încă este o luptă incredibilă: împărtășirea Poveștii. Îmi este rușine să o spun prietenilor cei mai apropiați, care deja știu că eu trăiesc cu Anxietatea. Corpul meu tremură din nou în timp ce scriu acum, iar mâinile mi se răcesc. Balonul rece se umflă din nou, iar respirația îmi devine superficială. Sunt din nou în Poveste, și nici nu mi-am dat seama, pentru ca Mintea era ocupată cu scrisul aici. Îmi este rușine cu Anxietatea mea, rușine că încă este cu mine, după atâția ani, rușine că uneori apare de câteva ori pe zi, câteodată cu zgomot în urechi, câteodată cu lacrimi, alteori pur și simplu cu teroare rece care îmi invăluie corpul ca o mănușă înghețată.

Scriu asta acum pentru că știu sigur că ți se întâmplă și ție. Și tu știi povestea, simți povestea, o urăști și trebuie să trăiești cu ea. Pentru tine și pentru mine, am nevoie să cred că suntem bine, că nu suntem stricați, că nu suntem greșiți și că vom învăța să fim okay cu asta. Vom învăța să punem povestea sub semnul întrebării, să nu mai luăm de bun ce ne zice mintea, să fim drăguți cu anxietatea, să îi mulțumim creierului. Ba chiar vom avea puterea să fim recunoscători pentru poveste, ne va fi făcut mai puternici, mai prezenți, poate chiar mai fericiți.

P.S.:Mi-a luat câteva zile să termin acestă Poveste. De fiecare dată când am citit-o ca să o editez, mi s-a accelerat pulsul și mi s-a îngreunat respirația la gândul că o voi împărtași cu alți oameni. Nu zic asta ca să fac pe victima, o zic ca să știi că într-adevăr ceea ce zic este puternic și profund pentru mine.

Eliza Botogan

Credit foto: Kat J

Pin It

20 Comments

  • deea spune:

    Nu stiu dacă povestea este scrisă de cineva care are și ceva studii in domeniu, nu stiu dacă e scrisă de o persoana ce suferă de tulburare anxioasa și un specialist i-a recomandat ideea cu povestea. Spun asta deoarece ceea ce este mai important nu s-a spus: exista specialiști ce pot ajuta. Medicația este foarte eficienta in multe cazuri, mai ales când lucrurile sunt suficient de invalidante. Apoi, exista psihoterapii extrem de eficiente. Anxietatea nu e ceva cu care sa lupți singur, cu arme proprii, măcar o prima vizita la medicul psihiatru e necesară, uneori substratul poate fi chiar o boala fizica. Anxietatea nu are niciodată intenții bune, ea este mereu nociva. Singura emoție buna, fiziologică, din aceasta “gama” , este frica-cea care ne ajuta sa supravietuim ca specie. E adevărat ca povestea este a multor persoane dar concluzia asta trebuia sa fie: mers la specialist, exista un final la aceasta poveste, nu trebuie sa trăiești cu ea.

    • Ana spune:

      Apreciez intentia de a indruma catre tratament specializat, insa anxietatea se trateaza la psiholog, nicidecum la psihiatru. Daca-i spui cuiva cu anxitetate ca trebuie sa mearga la psihiatru, crede-ma ca i se vor amplifica toate gandurile negative.
      Psihoterapia este cheia…been there done that. Vorba psihoterapeutului meu „mai bine sa plangi la psiholog, decat sa razi la psihiatru”.

      Zi faina!

      • Oana spune:

        Da, poate ca se putea mentiona ca exista ajutor specializat pentru anxietate (psihoterapie, medicatie psihiatrica) si ca nu e recomandabil sa treci de unul singur prin aceste dificultati, dar mie din felul cum e formulat articolul mi se pare destul de evident ca persoana care l-a scris a trecut printr-o introspectie amanuntita, se cunoaste bine si e foarte probabil ca nu a ajuns in stadiul acesta de una singura, ci a trecut deja printr-un proces de psihoterapie.
        In alta ordine de idei, felicitari Eliza pentru curajul de a impartasi acest articol cu noi, pentru ca ai ajuns la acest nivel de intelegere a propriei persoane si pentru modul cum ai ales sa fi buna cu tine, sunt sigura ca poate sa ajute multe alte persoane care se confrunta cu probleme similare! Si mie mi se pare util sa consideri ca anxietatea face parte din tine, sau altfel spus exista o parte din tine care este anxioasa, dar totusi are in spate o intentie pozitiva, si ca provoaca toate aceste manifestari neplacute incercand sa te ajute, chiar daca in mod real, nu se intampla asta pana la urma. Si ca e util sa faci pace cumva cu partea acesta din tine, decat sa o privesti ca fiind un dusman.

        • Eliza Botogan spune:

          Îți mulțumesc mult pentru comentariu Oana! Într-adevăr, am scris într-un comentariu mai jos că am avut parte de terapie 🙂
          Cel mai interesant este că mi-am dat seama că anxietatea îmi arată lucruri ce trebuie vindecate sau la care trebuie măcar să mă uit sa vad ce e cu ele, de aceea prefer sa o văd că pe un aliat și nu un dușman. Îmbrățișări!

      • deea spune:

        Serios? Tulburările anxioase sunt codificate icd și dsm, diagnosticul îl pune doar medicul psihiatru și tot el decide planul terapeutic. Uneori ( de multe ori) prin tratament medicamentos, exista mai multe linii, de prima intenție este asocierea unui antidepresiv( preferabil ssri) cu un anxiolitic ( perioada scurta). S-a schimbat ceva între timp?

        • Adi spune:

          Da, s-a schimbat cate ceva intre timp… Chiar daca tulburarile anxioase sunt codificate in cele doua ceasloave pe care le pomeniti, diagnosticul nu e pus numai de psihiatru. Un psiholog clinician, sau un psihoterapeut cu experienta poate utiliza cu mult succes scalele Hamilton sau Beck (sau altele) pentru depistarea unei tulburari anxioase. Iar tratamentul medicamentos apare de facto intr-un numar foarte mic de tulburari anxioase – raportat, desigur, la numarul urias de anxietati care „umbla” prin societate. Un criteriu bun pentru pacient (intru eventuala alegere a unui medic psihiatru) ar putea fi urmatorul: daca merg la psihiatru si-mi diagnosticheaza o forma sau alta de tulburare anxioasa si-mi da sa iau doar hapuri, atunci ar trebui sa-mi caut alt psihiatru…

          • deea spune:

            Cuvantul diagnostic este legat de cuvântul medic. Evident, medicii psihiatri pot fi și psihoterapeuți ( in alte tari este ceva automat, la noi se fac formari dar oricum curicula de pregătire in psihiatrie presupune și psihoterapie) deci e posibil ca psihoterapeutul sa pună diagnosticul, condiția fiind sa fie cu facultate de medicina. Este ceva ce se încearcă a se explica fiindcă, din păcate, au apărut persoane ce nu își cunosc limitele, iar medicii trebuie sa țină sa explice acest lucru oamenilor: diagnostic înseamnă medic. Așac nici kinetoterapeutul nu poate diagnostica, deși e minunat și de multe ori el, prin meseria lui, rezolva incredibil de bine, tot medicul de recuperare medicala da indicațiile după diagnostic corect. Un psiholog nu poate face diagnostic diferențial, mai ales cu tulburările organice, și sunt multe boli ce debutează cu atât: o aparenta tulburare psihică. Stiu atât de multe persoane cu boli grave ce “se tratau” la psiholog. Unele dintre aceste boli se vindeca cu tratamente banale, altele sunt fatale și se ajunge la medic prea târziu. Niciodată un diagnostic nu poate fi pus de cineva ce a urmat o alta facultate in afara de cea de medicina. Asta e un fapt.

            • Adi spune:

              Mama, ce sentențios, “asta e un fapt”! :)) dar cuvântul “diagnostic” nu e monopolizat de medicina…poate doar in TOC… Un diagnostic pune și mecanicul auto, la mașini, desigur. Deschide-ți mintea! (vorba unui personaj de trista amintire, de la Copsi) :))

              • Eliza Botogan spune:

                Eu nu știu atâtea despre procesul care „ar trebui” urmat in diagnosticare. Experiența mea a fost ca m-am dus la psihiatru, am primit diagnostic de depresie la acel moment, am primit schema de tratament cu recomandare de terapie (psihanaliza). Am ales sa fac terapie cu psihiatra la care m-am dus inițial, care avea formare si cu care am legat din prima un raport bun (mare noroc, știu). Ea mi-a recomandat pe altcineva pentru schema si ținerea evidenței tratamentului medicamentos. Am fost in evidența a doi medici practic toată perioada si am avut mare noroc cu amândouă. Le sunt si azi recunoscătoare si probabil le voi fi toată viața! Totuși este de menționat ca nu am fost diagnosticata in mod direct cu anxietate, s-a discutat si era cumva subînțeles. Ma rog, pt mine nu diagnosticul prima, ci sa primesc ajutorul de care am avut nevoie si pe care am fost deschisă la cap sa il vreau si sa il accept.

  • Eliza Botogan spune:

    Bună Deea! Îți mulțumesc pentru comentariu! Am făcut terapie timp de doi ani și jumătate în fiecare săptămână și am fost sub tratament cu Zoloft timp de doi ani, concomitent cu terapia. M-am mutat din țară așa că am încheiat terapia, tratamentul medicamentos l-am încheiat un pic mai devreme. M-au ajutat enorm ambele, dar trăiam de mult timp cu anxietate fără să știu că asta este. Am avut atacuri de panică și anxietate foarte multe până să aflu că asta sunt. Repet, și terapia și medicamentele au fost de foarte mare ajutor, dar până la urmă tot eu sunt cea care trebuie sa vreau in mod conștient sa schimb ceva și nu am fost mereu conștientă de puterea mea. După ce am blamat foarte multă vreme anxietatea, simțind și crezând că eu nu am nicio putere, am decis sa nu o mai fac adversarul meu ci sa o tratez cu blândețe, pentru că e parte din mine, de aceea am scris povestea. Într-o lume ideală în care nu există rușine și stigmă asociată cu aceste afecțiuni ar fi ideal sa poți vorbi cu oricine despre asta, dar eu mi-am format mecanisme destul de puternice și nu prea lăsam oameni înăuntru deși părea că sunt extrovertita. Ce vreau sa spun este că recomand terapia, vorbitul, dar pe mine in mod sincer cel mai mult mă ajută să fiu eu bună (kind) cu mine și să înțeleg că eu nu sunt gândurile mele. A venit după multă introspecție și este ceva ce trebuie sa fac in mod conștient și încă mă ia valul pe sus. Îți mulțumesc că ai scris Deea, contează mult pentru mine! Îmbrățișări!

    • Carla spune:

      Felicitări pentru curajul de a-ți împărtăşi experiența aici. Am trecut prin asta, am perioade lungi de acalmie şi perioade în care îmi este tare greu. Stres posttraumatic. Am luat şi eu Zoloft, am făcut terapie. Sănătate şi putere, oameni înțelegători în jur, contează mult. Şi suntem mulți în situația asta.
      Te îmbrățişez, Eliza.

  • Ioana spune:

    Mi se pare absolut laudabil gestul de a scrie aceasta poveste, foarte sugestiva de altfel!
    Eliza, sper sa te inconjori doar de oameni frumosi si deschisi, care sa te aprecieze si sa se imprieteneasca cu personajele povestii tale, nu sa le blameze 🙂
    Curaj!
    Te imbratisez!

  • Ana spune:

    Eu îți mulțumesc ție Eliza! Ma lupt cu anxietatea de multa vreme, îmi afectează foarte mult încrederea în propria persoana. Am zile în care sunt foarte agitata si speriata de anumite lucruri. Sunt mama a doi copilași. Pe latura aceasta sunt destul de stăpâna pe mine, dar când vine vorba de latura profesionala nu ma simt în stare de nimic. Deși am studii universitare și post universitare, urmate la o universitate de stat, nu am un loc de munca. Și orice are legătură cu latura profesionala ma dărâmă pur și simplu. Zi de zi trebuie sa lupt cu gândul ca nu sunt bună de nimic. E copleșitor și te seaca de resurse. Apoi ma mir ca sunt obosita mereu. Pana de curând nu mi-am dat seama ce e cu mine. În ultima perioada început sa mi se clarifice lucrurile. Articolul tău aduce și mai multa lumina. Este pentru prima oara când am puterea sa vorbesc despre asta. Anxietatea ma împiedică sa fiu fericita, deși am absolut toate motivele (nu am nici probleme financiare în ciuda faptului ca nu lucrez), și are un impact negativ și asupra familiei mele.

    • Eliza Botogan spune:

      Bună Ana! Mă bucur mult sa aud că ești pe cale să îți fie mai bine! Dacă ai vreodată nevoia sa vorbești cu cineva, sunt aici pentru tine. Simt similar la partea profesionala, de aceea exemplul dat este acela că nu lucrez acum deși încerc să schimb asta. Îți las aici linkul către pagina mea de Facebook, scrie-mi și îți pot da o listă cu cărți și alte lucruri care m-au ajutat pe mine. Poți să îmi scrii și doar sa vorbim, mi-ar face plăcere să te ascult. Ce încerc eu sa fac pentru alții este sa fie clar că vorbitul cu mine este un spațiu sigur, in care nu voi judeca sau blama.
      https://m.facebook.com/eliza.gabriela.93

  • alexandra spune:

    anxietatea si atacurile de panica…mult timp am trait cu ele, crezand ca asa e normal…pana acum doi ani, cand o problema la tiroida m-a facut sa imi revizuiesc stilul de viata…am scapat de un nodul benign (jumatate de tiroida). Ce vreau sa spun, e ca dupa acest episod mi am schimbat mult stilul alimentar, incerc sa fiu mai relaxata, sa ma bucur de micile bucurii si sa traisc in prezent…asta alaturi de medicatia pt tiroida ce o voi lua pe viata – abia la doi ani dupa ce m am recuperat si balanta hormonala e tinuta sub control, atacurile de panica au disparut…complet, nu mi-a venit sa cred. Plus alte simptome, nu grave doar deranjante….Echilibru interior ajuta multa, eu nu am stiut ca hormonii pot atat de tare influenta starea de spirit si in ers. Acum sunt insarcinata cu al treilea, e prima sarcina fara atacuri de panica…nu imi vine sa cred, e asa bine.

  • Andreea (O Mamica) spune:

    Un articol extrem de sincer, am trecut si eu prin experienta asta sau mai bine zis jumatatea mea, iar eu prin prisma omului de langa, debusolat, care nu intelegea de ce naiba lucruri simple sunt atat de grele. Se vede ca ai avut un lung proces de interiorizare / constientizare, curaj sa treci prin experienta asta si iti doresc sa continui tot asa si sa ai alaturi oameni care sa te asculte si sa te indrume. Ce am retinut eu din experienta asta:

    1) Anxietatea e un „amic” care daca e s-a lipit de tine, te insoteste toata viata. E o carte faina care o recomand: „First, we make the beast look beautiful”
    2) Un psihiatru ne explica: in momentele de criza, situatie e ca o ceapa. Nu poti lucra direct cu problema (nodul cepei), trebuie luata delicat fiecare foaie in parte, una dupa alta. Pe termen lung, sfatul unui psiholog (terapie cognitiva) e ce ajuta cel mai mult. Pe termen scurt, daca nu se poate iesi din criza de anxietate (+ atacuri de panica) cu ajutorul terapiei, sportului, relaxarii, anturajului etc, se poate recomanda un anxiolitic, dar e o solutie temporara pentru a ajuta iesirea din criza, pe termen lung doar o terapie ajuta la gasirea unor raspunsuri/solutii. Cu timpul am invatat sa identificam cand o perioada de „criza” se apropie – asa reusim sa o gestionam.
    3) Exact cum ai descris la inceput, sunt ca niste voci care se cearta in capul cuiva. Poate ati vazut filmul de animatie „Inside out” – eu am ajus sa ma identific cu „Joy” in toata povestea asta. Joy e persoana care lipseste din capul unui anxios sau e fff timida 🙂
    4) Cand am inceput sa vorbesc in jurul meu, am ramas surprinsa sa aflu cate persoane iau in mod curent anti-depresive / anxiolitice etc etc – intr-o prima etapa m-a ajutat sa inteleg ca nu suntem izolati, ca e o problema reala. Acum sincer mi se pare trist – tare trist pentru ca in final este o problema de izolare, de singuratate, de lucruri ramase ne-constientizate / ne-gerate din trecut (nu vorbesc neaparat de traume, dar probleme care nu au si-au gasit raspunsuri corespunzatoare la momentul potrivit si asa s-au acumulat) …

    • Eliza Botogan spune:

      Multumesc Andreea! Este pe lista cartea, o voi citi. Iti multumesc pentru sfaturi si pentru ca impartasesti si tu!

  • andra spune:

    buna Eliza, multumesc mult pentru acest cadou al vulnerabilitatii si al sinceritatii pe care mi l-ai facut! mi-a placut mult cum ti-ai scris povestea si nu o voi uita prea curand. esti o inspiratie!

    • Eliza Botogan spune:

      Andra, cu mare drag. Sincer, pentru mine este o terapie faptul ca scriu despre asta. Simt in interiorul meu ca sunt multi oameni ca mine, care au anxietate si care cred ca e gresit, ca e rau, sau ca ei sunt cumva defecti pentru ca o au, iar eu incep sa traiesc cu ideea ca nu suntem deloc defecti si ca are si ea rolul ei (aici este o discutie lunga de purtat despre evolutie si viata moderna) si că invatand sa o accept ca parte din mine, am mai multa pace, si ca o consecinta, chiar mai putina anxietate.

  • Isabela spune:

    Frumos articol :), atent si din suflet scris. Eliza, sa stii ca anxietatea e doar un sentiment ca oricare altul pe care il avem cu totii..la unii e mai intens, la altii mai tacut..toti il simtim, unii ne temem de el, altii il negam iar altii il infruntam. Nu e un sentiment placut si din cauza asta ne sperie si mai tare.. Iti recomand carti/video uri cu Brene Brown, Ellen Hendriksen, Tony Robbins. Si..spor la scris! Desi iti pare ireal acum, sa stii ca va veni o vreme cand vei scrie si despre sentimente placute 🙂 .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *