Ce este și ce nu este traumă pentru copiii noștri? Și noi, suntem noi traumatizați din copilărie?

Observ des la mulți părinți dintre cei care îmi scriu, pe care-i cunosc la evenimente sau pe care îi văd fără să vreau în parc sau prin oraș, teama uriașă de a nu-și răni copilul. Nu sunt mai mulți decât cei care-și lovesc și-și umilesc copilul, convinși că asta e pentru binele lui, majoritatea părinților din țara asta încă mai cred că palma e educație (deși lovirea copilului este ilegală și demonstrată ca fiind nocivă pe termen scurt și lung). Totuși, sunt și părinți în extrema cealaltă, care se tem la orice pas să nu-și rănească puii.

Nu-i spun NU, să nu-l traumatizez.
Nu-i interzic aproape nimic, să nu-l traumatizez.
Îi fac toate poftele, să nu-l stric.

Acești părinți încearcă să-și ferească puii de orice interacțiune dificilă, pentru a nu-i defecta definitiv. Iar asta nu e bine. Copiii au nevoie să simtă și frustrare, neputință, tristețe, toate în prezența părintelui, pentru a-și dezvolta strategii de gestionare a tuturor acestor emoții.

În același timp (și cred că acesta este și motivul pentru care unii dintre noi suntem superprotectivi cu copiii noștri), purtăm cu noi sentimente de nesiguranță, anxietate și rușine care sunt cusute în noi din copilărie, și care ne fac părinți nesiguri. Oare suntem și noi traumatizați?

Foarte des folosim acest cuvânt, traumă, și cred că puțini dintre noi îl înțeleg cu adevărat. Am găsit un interviu foarte bun cu Gabor Mate, bine-cunoscut expert în probleme de dependență, traume ale copilăriei și sănătate minte-corp, realizat de Martin Caparrotta, autor al blogului HumanWindow.com. Interviul original îl găsiți aici. Am realizat o selecție relevantă de idei din interviu, pe mine m-a ajutat să înțeleg mai bine ce este și ce nu este trauma, și care sunt adevăratele ei efecte. Gabor Mate crede că majoritatea problemelor de sănătate mentală își au originea în traume nerezolvate ale copilăriei, care sunt cauzele principale ale unor boli precum anxietatea, atacurile de panică sau fibromialgia. El descrie cultura vestică actuală ca fiind „dementă” din cauză că nu reușește să răspundă unor nevoi umane fundamentale.

Human Window: Vorbiți mult despre traumele copilăriei. Cum definiți trauma?

Gabor Mate: Cuvântul „traumă” e de origine grecească și înseamnă „rană”. Trauma e o rană. Dacă te-aș răni, dacă ți-aș tăia carnea, vindecarea ar implica formarea de țesut cicatricial. Dacă rana ar fi mare, te-ai alege cu o cicatrice mare, un țesut care nu ar avea terminații nervoase, deci nu ai simți, și ar fi mai puțin flexibil decât un țesut normal, sănătos. Trauma există atunci când apare pierderea simțului și o flexibilitate redusă în relația cu lumea. Aceasta este consecința unei răni.

Trauma este o rană psihică, în urma căreia ai psihicul întărit, ceea ce îți afectează abilitatea de a crește și a te dezvolta. Suferi, iar acțiunile tale sunt influențate de această suferință.

Trauma îți induce frică și acționezi ca reacție la frică. Deci, fără să știi, întreaga-ți viață este controlată de frică și durere, de care încerci să scapi prin diverse metode.

Trauma nu este ceva ce ți se întâmplă, ci este ceva ce se întâmplă în interiorul tău, consecință a ceva ce ți s-a întâmplat.

Trauma este cicatricea care te face mai puțin flexibil, te rigidizează, te desensibilizează și te face să ai un comportament defensiv.

HW: În trecut, te-am auzit spunând că locuim într-o societate profund traumatizată. Cât de răspândită este trauma în societatea zilelor noastre?

G.M.: Dacă te uiți la statisticile privind traumatismele deschise, precum abuzul sexual în copilărie, abandonul emoțional, stresul familial, care traumatizează copiii, trauma este foarte răspândită. Sunt foarte puțini cei care reușesc să crească netraumatizați în această cultură.

Nivelul de stres este în creștere, iar oamenii sunt tot mai însingurați; așa că atunci când cineva suferă cu adevărat, este singur în suferința sa.

HW: Cum crezi că este trauma înțeleasă de majoritatea oamenilor și cum ai vrea să se schimbe asta?

În primul rând, oamenii nu înțeleg conceptul de traumă. Se gândesc poate la un tsunami sau la un bombardament. Desigur, acestea sunt evenimente traumatice, și la asta se gândesc majoritatea oamenilor când vine vorba de traumă: la ceva cumplit. Nu percep trauma ca pe o rană psihică, interioară, care limitează capacitatea cuiva de a trăi din plin. Aceasta este cu adevărat trauma. Mai rău, studenții la medicină nici nu aud cuvântul „traumă” în timpul cursurilor. Nu li se spune acest cuvânt! Nu mai spun că nu au un curs dedicat traumelor, dar nu li se zice niciodată acest cuvânt, nu în sensul pe care-l înțeleg eu.

Li se vorbește despre trauma fizică, dar nu li se menționează nimic despre trauma psihică – excepție face doar domeniul limitat al tulburărilor de stres post traumatic, despre care învață doar unii psihiatri. Trauma care afectează oamenii obișnuiți nici măcar nu este menționată în lexiconul medical.

Prin urmare, atunci când toți acești oameni traumatizați ajung în fața judecătorilor și a avocaților, ei se află acolo pentru că au fost traumatizați și acum se droghează sau sunt violenți sau își exteriorizează trauma și sunt pedepsiți, când, de fapt, sistemul ar trebui să înțeleagă că aceștia sunt doar niște oameni care au fost grav răniți.

Dacă ar avea parte de îndrumarea corectă, acești oameni ar putea fi reabilitați. Sistemul juridic nu înțelege asta, nici sistemul medical nu înțelege, nici sistemul educațional și nici politicienii nu înțeleg asta. Este o problemă extrem de gravă.

HW: Vorbești adesea despre faptul că deconectarea de noi înșine în copilărie este responsabilă pentru multe dintre problemele noastre ca adulți. Ne poți ajuta să înțelegem cum se întâmplă asta?

G.M.: Când vorbesc despre conectarea cu sinele mă gândesc la ceva foarte simplu: este capacitatea organismului de a ști ce simte și de a fi capabil să răspundă cu emoții corespunzătoare situației.

Fără această capacitate, nu poți supraviețui. Dacă un animal nu are o conexiune cu sine și nu știe ce simte, nu poate răspunde amenințărilor; va muri.

La fel se întâmplă cu ființele umane în creștere. Când vorbesc despre a fi conectați cu sine, vorbesc despre a ști ce simțim și ce experimentăm într-un anumit moment și a fi capabili să interpretăm asta corect. Fără această capacitate, ne pierdem. Ne-am născut cu această capacitate – nu există copil mic care să nu fie conectat cu instinctele sale primare.

Când ajungi să vorbești cu adulți, descoperi mulți oameni care chiar dacă au instincte primare, le ignoră. Ceva ce se întâmplă pe drumul de la copilărie la maturitate ne deconectează. Acest ceva este nevoia noastră e acceptare din partea mediului înconjurător.

Dacă mediul în care crește este unul care nu tolerează instinctele primare sau emoțiile, atunci copilul, pentru „a corespunde” și „a se încadra” își va suprima automat, involuntar și inconștient emoțiile și conectarea cu sinele, de dragul de a rămâne conectat cu mediul în care crește, fără de care copilul nu poate supraviețui. Mulți copii au această dilemă: „pot avea sentimente și pot exprima ce simt, sau trebuie să le suprim pentru a fi acceptabil, pentru a fi un copil bun și drăguț”?

Mai mult, dacă părinții înșiși nu sunt împăcați cu sentimentele lor, nu vor putea tolera sentimentele copilului, deoarece se vor simți amenințați. Părintele reacționează împotriva copilului care e furios, iar copilul învață că nu trebuie să exprime ce simte, pentru că are nevoie să fie acceptat de părinți: „Dacă nu fac asta, atunci cine mă va proteja și cine mă va îngriji?”. Automat, ne deconectăm de noi înșine, pentru a putea fi în continuare îngrijiți. E o alegere tragică. Nici măcar nu e o alegere, e un proces automat.

Apoi devenim adulți și dintr-o dată spunem „Nu știu cine sunt”. Mai ales cei de vârstă mijlocie. Își dau seama că au trăit vieți care nu îi reprezintă. Au făcut asta pentru că se deconectaseră.

HW: Unii dintre prietenii mei apropiați se luptă cu anxietatea și atacurile de panică. Vorbesc despre persoane care au cam 30 de ani. Crezi că asta își are mereu izvorul în copilărie? Și ce îi sfătuiești pe cei care încearcă să găsească acest izvor?

G.M.:În principiu, cred că aproape toate bolile mentale își au originile în experiențele din copilărie și au apărut ca mecanism de a face față situației. Referitor la anxietate, dacă te-aș amenința cu o armă, nu ai fi anxietat, ci ți-ar fi frică, așa cum ar fi și normal. Când suntem speriați? Când suntem amenințați de ceva.

Ori ni s-a întâmplat ceva rău, ori suntem amenințați că ni se ia ceva ce ne este necesar.

În viața copilului mic, anxietatea este un motiv de alarmare în ceea ce privește atașamentul. Care este cea mai mare nevoie a unui copil? Atașamentul de un părinte, conectarea cu părintele. Când părintele nu e în zonă, copilul „ar trebui” să simtă frică, ceea ce are un scop pozitiv. Când copilului îi e frică, plânge. Și asta îl aduce pe părinte la el. Uitați-vă la reacția mamei pisică atunci când îi plâng puii – e instantanee.

La fel e și cu persoanele care încă sunt conectate la instinctul de a fi părinte – vor răspunde la strigătul de ajutor al copilului. Teama se adaptează. E un mecanism de apărare.

Dar ce se întâmplă cu o persoană ai cărei părinți sunt învățați de experți în medicină să nu-și ia copiii în brațe când plâng? Acum, frica naturală care cauzează plânsul, care-l aduce pe părinte și care pune capăt anxietății, se încarnează în copil. Deci ceva ce apare ca mecanism de apărare se generalizează.

HW: Frica și anxietatea ar trebui să existe în anumite circumstanțe. Dar de ce ajungem să simțim anxietate atunci când nu este prezentă nicio amenințare? Nu e răspuns la ceva extern, ci este anxietatea care a apărut când eram copil.

G.M.: Trăim într-o societate care-i izolează permanent pe oameni, în care contactul direct cu oamenii este înlocuit de lumea rece și impersonală a internetului. Și în care tinerii au mult mai puține ocazii decât aveau cândva părinții lor de a se angaja în relații semnificative, în care să simtă că aparțin. Este o amenințare generală.

Când acea amenințare generală îi afectează pe cei care în copilărie au suferit de o anxietate profundă, de care părintele nu l-a ajutat să se elibereze, ai de-a face cu o problemă de anxietate.

Când vine vorba de prietenii tăi care suferă de anxietate, eu le-aș recomanda să-și analizeze copilăriile și să recunoască anxietatea ca pe țipătul disperat după ajutor al lor din copilărie și să învețe cum să primească ajutor pentru acea suferință, nu să se amorțească cu alcool sau tranchilizante pentru a nu mai simți anxietatea.

Trebuie să reușească să înțeleagă că anxietatea este un răspuns normal la ceea ce li s-a întâmplat. Și că te poți elibera de ea și îți poți reveni dacă îi descoperi izvorul.

HW: Ce sfat ai da cuiva care tocmai „se trezește” după lucrurile despre care vorbești, propriile probleme, și începe să le exploreze izvorul?

G.M.: Să continue. Este o călătorie fără sfârșit, așa cum sunt sigur că știi și tu. Dar mi-am scris epitaful – pe piatra mea de mormânt va scrie „a fost mult mai mult de muncă decât am anticipat”. E mult de muncă, dar e o muncă necesară și e o muncă frumoasă, pentru că te poziționează în propria-ți viață într-un mod real. Îți îmbogățește relațiile. Cu cât te cunoști mai bine, cu atât devii mai liber. Asta a zis Iisus „Vei cunoaște adevărul, iar adevărul te va elibera”.

Iisus a fost un mare psiholog, la fel sunt și toți maeștrii spirituali. De asemenea, El a zis în Evanghelia după Toma că orice scoți din tine te va elibera și orice nu scoți din tine te va ucide.

Toate lucrurile pe care le cărăm cu noi pot fi neplăcute, înfricoșătoare, câtă vreme ne judecăm pe noi înșine că avem aceste probleme. Dacă manifestăm o curiozitate sinceră, în abordarea semnificației lor și puțină compasiune, poate fi extrem de eliberator.

Deci dacă ai început asta, continuă. Există multe căi de a face asta. Și mai trebuie și să-ți respecți corpul. Ai grijă să mănânci bine și să ieși în natură și să faci mișcare. Practică yoga, arte marțiale sau altceva. Aliniază-ți spiritul la fizic și încearcă să ajungi le cunoști pe amândouă.

HW: Ce sfat ți-ai da ție însuți dacă te-ai întoarce în timp pe când aveai 18 ani?

Să mă preocup de interior. La 18 ani, eram preocupat să repar lumea. Nu e nimic greșit în asta, dar era și o evadare din imensa suferință pe care o țineam în mine fără să mă sinchisesc de ea. Socrate a zis că o viață necercetată nu merită trăită, și este adevărat.

Aș zice să ajungi să te cunoști pe tine însuți. Fii curios – curiozitatea înseamnă că într-adevăr nu știi și ești dispus să afli, indiferent de rezultate. Și asta este dificil, pentru că lumea se teme de ce ar putea afla. Atât Donald Trump, cât și Hilary Clinton au zis că nu doresc să facă psihoterapie pentru că nu vor să afle lucruri despre ei de care se tem.

Eului meu de 18 ani i-aș zice „Relaxează-te, lumea e benignă, te va susține, dar trebuie să te susții și tu însuți și să te cunoști. Fii la fel atent cu interiorul tău, nu la nevoile egoiste, ci la nevoile reale, cum ești cu exteriorul tău. Nu neglija pe una în detrimentul celeilalte”.

 

Dr. Gabor Mate este medic și autor al mai multor bestseller-uri traduse în peste 20 de limbi, este foarte apreciat pentru expertiza sa pe adicție, adictie, stres și dezvoltarea copilului. Timp de 12 ani, Dr. Maté a lucrat la Vancouver’s Downtown Eastside și la Vancouver’s Supervised Injection Site cu pacienți dependenți de droguri, cu boli psihice și HIV.

Dacă vreți să aflați mai multe despre Gabor Mate, acesta e site-ul lui: Drgabormate.com. Una dintre cărțile lui despre dependență este tradusă și în română, Pe tărâmul fantomelor înfometate, o găsiți în librării și pe site-ul editurii Herald, aici. O altă carte foarte apreciată, care-l are coautor pe Gabor Mate, tradusă deja în limba română, Cum să ne păstrăm copiii aproape, o găsiți aici.

Traducere selecție interviu: Ioana Dumitrescu

Mulțumesc, Martin Caparrotta, pentru acceptul de a prelua acest material, cred că poate fi de mare folos părinților din România. Interviul integral este aici.

Photo by 🇸🇮 Janko Ferlič – @specialdaddy on Unsplash.com

Varianta video a interviului integral este mai jos, dacă preferați să ascultați în drum spre casă sau spre serviciu sau cât dorm copiii.

5 Comments

  • Dan spune:

    Genul acesta de interviuri nu mi se par chiar utile în contextul societății românești – motivul este că noi, civilizațional, suntem cam cu 1-3 generații în urmă față de „vest”. Discuții despre depresii, anxietate, loc în lume și neliniști existențiale vor avea copiii și probabil și nepoții noștri, oameni crescuți în medii aride emoțional, cu violență verbală și cu reguli inconsistente; dar e drept, cu mâncare suficientă, haine curate, spațiu personal, fără bătaie și fără restricții severe.

    Ceva mai util pentru noi, generația adultă de acum, ar trebui să pornească de la evaluarea în profunzime a mediului cultural specific românesc, a culturii țărănești dominată de violență și de abuzuri de toate felurile și a modului în care ne-am format noi ca oameni, supraviețuitori ai unui astfel de mediu, eventual mutat de la sat la oraș în perioada industrializării comuniste. Adică să pornim de la un nivel inferior al piramidei.

    • Ana spune:

      cat de mult imi place raspunsul lui Dan. Am observat si eu ca importam numai teorii care izvorasc/se bazeaza pe alta cultura/grad de civilizatie ca a noastra. Doar ca teoriile astea nu se aseaza bine pe cultura noastra si de aici panica si presiunea imensa a parintilor romani. Din pacate nimeni nu face o analiza in profunzime a educatiei romanilor sin generatiile trecute ca sa inteleaga traumele generatiei de parinti actuala si sa vina cu teorii personalizate. In lipsa unor analize de genul asta importam la greu teoriile altora care sunt (in majoritatea cazurilor) din alta sfera.

  • Lorena spune:

    Poate ca,n-ar trebui sa uitam ca fiecare individ e unic( adult sau copil) si ca regulile nu sunt universal valabile.
    La sfaturi se pricepe toata lumea! Chiar daca unii n-au avut si n-au crescut un copil( nu mai vorbim de 2-3 ,sau de perechi de gemeni/tripleti) e cel mai simplu sa zici si tu ceva acolo,sa se vada cum esti..ca poate nu se observa!
    Ce vreau sa spun( doar o parere simpla) e ca viata e formata din bune si rele,iar in cazul unui copil daca suma lucrurilor bune si frumoase e infinit mai mare decat a „traumelor”( am tipat la el,o plama la fund cand s- a tavalit pe strada) atunci copilaria nu poate fi decat frumoasa!

  • andra spune:

    ooo ce placere sa-l gasesc pe Gabor Mate si in romaneste, si pomenit pe aici!! recomand din suflet cartea lui Pe taramul fantomelor infometate, e de citit cu pixul in mana!!

  • Simona spune:

    Asta sunt eu. Am citit (destul de) mult despre cum gesturile si cuvintele mele ca mama pot rani copilul, incat uneori ma blochez, ma gandesc de cinci ori cum, poate, am traumatizat copilul cu vreun gest de-al meu.
    Si, poate sunt off-topic, am citit un articol recent la modul ca parintii care isi cresc copilul cu „laisser-faire”, cu a-i lasa sa faca ei ce vor, cresc monstri (cred ca asa se exprima). Eu m-am ghidat dupa principiul ca daca nu se pune pe el in pericol sau pe altcineva sau nu distruge ceva de valoare, il las sa exploreze, sa fie curios, cu alte cuvinte „sa faca ce vrea”. Uneori ma gandesc si eu daca e bine ce fac. As vrea sa stiu cum sa-i impun niste limite cateodata, imi e greu sa o fac, mai mult de a nu-l lasa la priza ca se curenteaza sau a nu-l lasa sa se arunce de pe canapea in cap gen. Cumva simt o legatura intre trauma si limite si stiu ca educatia cu blandete nu exclude limitele, dar inca nu ma descurc la capitolul asta prea bine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *