Relațiile dintre copii și intervenția părinților în ele

Copiii sunt ciudați când vine vorba de prietenii, sigur ați observat și voi! Aleg să se țină de copilul acela de care nu mai știi cum să-l ferești, se ceartă din senin, apoi se împacă după cinci secunde, se îndrăgostesc de cel mai puțin dezirabil coleg, acela care înjură și dă dubios din șolduri pe tobogan.

De foarte multe ori mi-a venit să aterizez ca un uliu între copila mea și fetița care încerca să o manipuleze, ca s-o protejez pe una și să o sfătuiesc pe cealaltă să se poarte frumos. De și mai multe ori mi-a venit să le spun copiilor să nu se mai joace cu X sau cu Y, care mereu complotează, minte sau e imprevizibil și agresiv. Uneori chiar le-am spus asta, iar apoi am privit cum ei se întorceau să se joace cu copilul pe care eu nu-l considerat deloc potrivit pentru ei. M-am supărat de multe ori când copiii mei ar fi vrut să se joace cu unii sau cu alții, să fie incluși într-un grup sau într-un joc, dar au fost respinși pentru că fie erau prea mici, fie erau prea noi, prea scunzi, prea înalți, prea frați etc. Copiii sunt destul de categorici când vine vorba de joacă, nu ai cum și nici nu trebuie să încerci să le faci tu planul, să le spui cu cine să se joace sau nu, în ce fel, cu ce reguli. În plus, mai ții minte ce făceai când mama îți zicea să nu mai pierzi timpul cu Y? Yeap, fix cu el pierdeai și mai mult timp!

E treaba lor. Și se pricep la asta foarte bine! Chiar dacă nouă nu ni se pare!

În plus, am observat că niciodată un copil nu stă într-o relație care nu-i aduce beneficii. Chiar dacă nouă ni se pare poate că e mereu manipulat, păcălit, mințit, poate fix asta simte el că trebuie să învețe, cum să facă față unei astfel de persoane, unui astfel de tratament. Când va deveni prea mult pentru copil, copilul se va retrage singur și nu va mai căuta compania celui mai puternic. E posibil chiar să devină el o vreme manipulator cu un frate sau un coleg mai mic, ca să își exerseze strategiile, să observe efectele, să învețe mai departe cum funcționează relațiile între oameni.

Cu ghidare corectă și mai ales un model corect de relație, respect și sprijin din partea părintelui, copilul poate învăța, în timp, să-și aleagă prietenii și să și-i păstreze. În timp. Nu la cinci ani! 🙂

Văd foarte mulți părinți supărați că cei mici, de un, doi, trei ani nu sunt primiți în jocurile celor de șapte ani. Văd mulți părinți scandalizați că alți copii mici, de doi, trei, patru ani, nu împart jucăriile cu copii și mai mici. Părinți triști că puii lor lovesc, deși nu ei le-au arătat să lovească. Văd mame care interzic fetelor să mai vorbească cu fetița din vecini, în timp ce fetele se întâlnesc pe ascuns.

Cred că pe toți acești părinți i-ar ajuta mult dacă ar înțelege cum funcționează copiii, ca să nu aibă așteptări nerealiste, care duc la frustrări și nervi care se descarcă tot pe copii.

Copiii mici nu știu și nu vor să împartă, iar a-i obliga s-o facă nu-i va face decât să se agațe și mai mult de jucăriile lor. Până la doi ani, ce e în mâna lor este al lor, dacă nu mai e în mâna lor, e ca și cum obiectul a dispărut pe altă planetă, conceptul de „ți-l dă înapoi peste două minute” nu poate fi procesat. În timp, cu răbdare din partea părintelui, copilul va observa singur că dacă oferă, celălalt zâmbește, se pot juca împreună, primește la schimb și el o jucărie, își face mai ușor prieteni. Dar trebuie să învețe asta singur, socializând, nu privind-o pe mama cum îi smulge din mână jucăria s-o dea altui copil și nici auzind non-stop „dă-i și băiețelului mașinuța ta, că așa e frumos”.

La fel și cu prieteniile. Copiii au un instinct de supraviețuire foarte bun, care e evident și când vine vorba de relații. Cei mici vor să stea în preajma celor mari, ca să învețe de la ei tot felul de lucruri. E normal să vrei să fii elevul unuia care a fost ca tine, iar acum e în altă etapă. Cei mari nu au ce să mai învețe de la cei mici, și ei vor să stea în preajma celor mai mari ca ei, așa că cei mici nu prezintă nici un fel de interes, și e normal să fie așa. Nu înseamnă că cei mari sunt prostcrescuți, ci doar că își văd de viață și de evoluție. În plus, jocurile celor mai mari sunt create de ei pentru ei, cu personaje pe care ei le înțeleg și le cunosc, se joacă poate mai energic, un copil mic nici nu va înțelege scopul jocului, va rămâne mereu în urmă, poate să fie lovit, încetinește tot jocul, se va frustra și el, se vor frustra și alții.

Cred că ideal este ca părintele să caute grupuri de copii de vârste apropiate celei a propriului copil, pentru a permite o socializare firească.

Iar frații mai mari nu trebuie obligați să se joace cu cei mai mici, mai ales când diferența de vârstă e mare. Dacă ei reușesc să se joace amândoi, e grozav, dar eu nu aș interveni între ei cu obligații legate de socializare.

Până pe la 4 ani, copiii se joacă individual, chiar dacă o pot face și în compania altora. Abia după aceea devin interesați de jocul altora, au nevoie de interacțiune, pot simți afecțiune față de alt copil, empatie și interes față de sentimentele altuia. După vârsta de 4-5 ani copiii încep să lege cu adevărat prietenii. Unele friabile, care se vor rupe frecvent, pentru că acum copiii vor să se joace doar cum vor ei, iar când prietenii nu acceptă, se despart. Se împacă și o iau de la capăt. După 7 ani încep să înțeleagă reciprocitatea, că trebuie să lași de la tine și apoi să primești, dar nu sunt foarte buni la a o practica. După 8-9 ani reușesc să facă compromisuri, confidențe adevărate, să construiască încredere și să o pretindă și abia după 9, 10 ani vor dezvolta relații cu sens, care pot ține ani la rând (majoritatea, asta nu înseamnă că nu sunt copii care pot avea un singur cel mai bun prieten toată copilăria). Puteți citi mai mult despre etapele prieteniei între copii în acest articol de pe PsychologyToday.com, mi se pare mine structurat.

Copiii se pricep foarte bine la relații. Sunt în contact cu nevoile lor esențiale, când aleg să urmeze un alt copil au motive întemeiate să o facă și nu ar trebui să intervenim decât dacă unuia dintre ei le este pusă singuranța în pericol. Dacă se pot lovi, dacă fac lucruri periculoase, atunci punem acolo limite clare pentru jocurile lor și, dacă prietenia lor e toxică, atunci putem interveni între ei, cu multe explicații de ambele părți.

Totuși, putem face ceva să le îmbunătățim experiența socială? Sigur că da. Din experiența mea de observator al copiilor (șapte ani prin parcuri, școală și grădiniță, o grămadă de articole), putem face câteva lucruri.

Îi putem încuraja să aibă mai mulți prieteni și nu doar unul, ca să nu simtă că se prăbușește universul când acela unicul decide să se împrietenească cu altcineva din clasă.

Să nu exagerăm când se întâmplă ceva între copii, să îi lăsăm pe ei să decidă dacă e grav sau nu, dacă pot trece peste asta sau nu. Să nu intervenim cu decizi drastice gen „de azi nu mai aveți voie să vă vedeți, e clar că îți face rău acest copil”.

Pe de altă parte, e important să le vorbim copiilor despre ce presupune o relație pe termen lung, despre conflicte și cum pot fi ele gestionate, e bine să le arătăm și să le explicăm propriile noastre prietenii, să vadă că e important să te vezi cu prietenul tău, să îl suni de ziua lui, să îl susții când are momente grele, să te bucuri pentru el când reușește ceva oricât de mic, să îl sprijini cu brațele, timpul, banii și celelalte relații ale tale când are nevoie. Să nu fii invidios pe el, iar dacă simți invidie, să vezi ce anume lipsește din viața ta și cum poți face să-l obții.

O carte foarte faină pe acest subiect este aceasta, Micul Noi, explică prietenia pe înțelesul copiilor de 3-7 ani.

Vor suferi din cauza prietenilor, vor plânge, se vor simți trădați și singuri. Ce putem face atunci este să avem încredere că vor învăța ceva util și din asta și să le ascultăm suferința, plânsul, să le fim alături ca părinte și prieten. Discutați despre ce s-a întâmplat între ei, ce crede el că a greșit, cum și dacă poate repara.

Ne putem învăța copiii să evite bârfa, putem face cu ei câteva jocuri ca să înțeleagă cât de neplăcut este pentru cineva să afle că e bârfit, cu lucruri inventate și exagerate. Îi putem îndruma să nu asculte bârfe și să nu le dea mai departe, pentru că rănesc și arată lipsă de respect.

Le putem arăta cum să ia apărarea unui prieten atunci când acesta e rănit de altcineva.

Îi putem învăța să-și ceară scuze când greșesc.

Iar dacă aveți un copil introvert, retras, care nu pare foarte dornic să-și facă prieteni, nu insistați, nu-l împingeți, nu-l rușinați. Dar despre asta promit să scriu pe larg curând, într-un alt articol.

Una peste alta, concluzionând, că am scris mult mai mult decât mi-am propus, cred că ideal ar fi să ne informăm puțin despre cum sunt copiii pe vârste și să le oferim un cadru în care să învețe de la noi ce înseamnă o relație echilibrată, fără să intrăm cu bocancii în relațiilor lor. Să le arătăm puțină încredere și să îi lăsăm să încerce și să învețe lucruri despre oameni, sunt lecții necesare și prețioase pentru viața lor de adolescent și adult. Câtă vreme sunt în siguranță, desigur.

Sursa foto: Max Goncharov

7 Comments

  • Miruna spune:

    Mi-ai amintit de o prietenă de la grădiniță, cu care nu mai aveam voie să mă joc, pentru că luam păduchi de la ea. Iar eu aveam părul lung. Luuung.

    În anul ăla, am făcut păduchi de cel puțin 3 ori. Toată familia.

    • Raluca spune:

      M-a facut sa plang articolul asta. Nu vreau sa ma plang, dar adultii din jurul meu mi-au cam distrus copilaria. Am trecut prin fiecare varsta, fiecare deceptie, una mai grea ca alta, culminand la 14 ani cu o tentativa de suicid din cauza bullying-ului extrem. De 2 ani fac terapie si e greu, extrem de greu, dar si de multumitor. Acum am intrat la facultatea pe care imi doresc sa o urmez, dupa una facuta degeaba, care nu m-a atras cu nimic, „fara mine nu aveai diploma, toata viata sa imi multumesti”. Ce am auzit au fost, pe rand, „e grea, iar te lasi de ea”, „intra la seral, se gasesc acum posturi bune, iti faci o cariera” (n-am la ce „seral” FF sa intru la facultatea asta, nu exista in alta parte in tara cele 2 specializari ale mele) si „te-ai mai apucat de 2 cu care nu ai facut nimic”. Am plecat de acasa la 19 ani si am avut o relatie extrem de toxica si abuziva, am avut o nunta de toata frumusetea si o luna de miere draguta din ani de chin si divortul la 2 ani distanță. Am locuit o perioada singura, am avut alta relatie care m-a adus intr-un hal de depresie de refuzam sa mai mananc si am ajuns in spital. Dupa luni de tratamente extrem de puternice am aflat ca sunt gravida si a trebuit sa fac avort, sarcina era mult mai avansata decat prevede legea. Am ramas fara niciun prieten de cateva ori, mi-am facut alti prieteni. Am calatorit, am incercat sa vad orice bucatica de pamant puteam, chiar daca venea iarna si nu mai aveam un pulover sau cizme impermeabile. Cand mi-am luat din sh 10 pulovere cu 50 de lei am auzit „mie nu mi-ai luat nimic”. Tata nu lucreaza, e aproape de varsta pensionarii si nu lucreaza de dinainte sa intru eu in clasa a 5-a. Sta si se uita la televizor, mai mult s-a uitat in ecran decat a trait. Mi-a luat foarte mult timp sa ii iert pe amandoi, pana mi-am dat seama ca e vorba de acceptare. Am avut o viata frumoasa, chiar daca am facut un soc anafilactic care m-a tinut o luna in spital sau un fost iubit a avut ideea sa ma scoata la… , noroc ca mi-am dat seama la timp. Sau cel de care m-am indragostit traieste pe alt continent si ma vede doar ca pe o prietena, nimic altceva, iar ultima oara am fost la el anul trecut. E bine. Nu mai doare aproape nimic si am ajuns destul de pragmatica. Am 27 de ani si imi repet mereu varsta pe care nu o resimt decat in dureri musuculare si linii mici pe sub ochi, de parca am ramas blocata undeva la 17-22 de ani. Si cel mai important, imi plac tinerii. La spirit, nu numai la ani. Iti citesc blogul cu incantare, desi nu imi doresc copii si nici nu imi plac. Dar cititul de psihologice nu e pentru mine, doar mai fac terapie, mai multe sedinte decat pauze. Multumesc enorm. Poate indirect, dar m-ai ajutat foarte mult!

    • Raluca spune:

      Imi dau seama ca mesajul anterior este foarte ciudat elaborat, imi cer scuze pentru asta. Dar iti multumesc tare mult. E chiar linistitor sa plangi si sa realizezi ce noroc ai. Dar viata e frumoasa oricum ar fi daca esti om liber. Multumesc! Si multa inspiratie pe viitor, ti-am citit cu placere cartile!

    • Printesa Urbana spune:

      Doamne, ce viata ai avut!🥰

      Te imbratisez!

  • Diana spune:

    Minunat articolul! Mulțumim!

  • Irina G spune:

    Multumim pentru articol si idei ☺. Iti multumesc pentru toate lucrurile pe care le scrii despre copii. Am invatat treptat sa am mai multa rabdare cu copiii mei. Si asta si datorita tie, Printesa. Ei inteleg extraordinar atunci cand noi vrem sa le explicam anumite lucruri.Mai ales partea asta cu etapele prin care trec e adevarata. E minunat sa ne invatam copiii sa nu barfeasca, sa ierte, sa-si ajute prietenii, sa-i sustina si sa-i incurajeze. Asta inseamna prietenie adevarata.
    Cea mai buna prietena a mea e si cea mai veche( in clasa a cincea am facut varicela si timp de 2 saptamani mi-a dat zilnic temele prin telefon, desi abia ne cunosteam) – asta acum 28 de ani. E cel mai bun om pe care il cunosc si am trait multe bucurii si necazuri alaturi – inclusiv casatoria si nasterea copiilor. Cu ea pot vorbi despre orice. E ca o sora pentru mine.
    Astept cu interes si articolul despre copiii introvertiti si retrasi.
    Multumesc inca o data pentru toata munca pe care o depui in sprijinul parintilor si copiilor 😊!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *