Copilăria mea în comunism, episodul 1: bătaia pe portocale și fuga după pâinea pe cartelă

M-am gândit că ne va face bine un exercițiu de memorie. Nu va fi unul plăcut, sau poate va fi, căci ne vom da seama cât de bine ne e acum prin comparație, cât de frumos ne cresc copiii, cât de privilegiați suntem că ne-am născut atunci și nu cu 30 de ani mai devreme.

Vă invit să povestim despre cum ne-am trăit noi copilăriile în comunism, pentru că sunt mulți care nu știu cum era pe atunci, pentru că ce se petrecea atunci în casele noastre, pe stradă, în magazine, sunt lucruri greu de crezut, pentru că nu avem voie să uităm de ce am scăpat, ca să nu cumva să ni se mai întâmple vreodată.

Dacă vreți să-mi trimiteți poveștile voastre, le aștept pe email la printesa @ printesaurbana.ro. Voi publica un episod pe zi. Vă mulțumesc pentru încredere.

Episodul 1, autoare anonimă

Am crescut într-un cartier tipic comunist de la marginea Ploieștiului și aveam 12 ani la revoluția din decembrie 1989. Nu eram prea mare, dar am prins suficient de mulți ani în comunism, la o vârstă suficient de conștientă ca să fiu marcată pe viață. Adulții din jurul meu au fost nevoiți să se adapteze atât de mult pentru a supraviețui unei perioade îngrozitoare încât uneori aveau senzația că le era chiar bine. Am avut, într-o zi, o discuție cu mama (care totuși acum nu zice că era bine în comunism) și îmi povestea optimistă că ei se descurcau întotdeauna în acele vremuri. Când am pus-o sa îmi dea un exemplu, mi-a povestit că, într-un an de Crăciun, nu au găsit deloc carne pentru sarmale. În ultima zi au găsit niste cârnați amărâți, pe care i-au desfăcut și au umplut câteva sarmale. În timp ce îmi povestea, mimica mi se transforma de oripilare. Auzindu-și propria poveste, spusă cu voce tare acum, a conștientizat dintr-odată grozăvia situației. S-a cutremurat și ea. I-am observat chiar și o lacrimă spontană în privire. Mi-a explicat că, la vremea respectivă, nu i s-a părut atât de grav, pentru că s-au descurcat și nu ne-a lipsit nimic în ziua de Crăciun.

Am realizat atunci cât de profundă era adaptarea lor. Nu ai fi putut să trăiești în acea beznă fără să o iei razna decât dacă te auto-convingeai că ești bine și decât dacă intrai pe modul ”orice ar fi, ne descurcăm”.

Noi, copii fiind, nu conștientizam o lipsă materială concretă, dar trăiam la fel de intens apăsarea situației. Nu ne culcam nemâncați. Dar nu îmi convenea că trebuie să ieșim, și eu și sora mea în vârstă de 3 ani, de la ora 5, în ger, la coadă la unt pentru a lua mai multe pachete.

Când se oprea curentul ne adunam toată familia în jurul vreunei lumânări sau, mai tarziu, lângă o lampă cu gaz. Era o atmosferă caldă de familie, dar mă înfuriam pentru că nu puteam să citesc la lumina aceea.

Când era frig în casă aveam o întreagă varietate de veste colorate de lână și căciuli vesele. Ai mei porneau aragazul sau vreo aerotermă dacă era groasă situația. Dar și acelea erau cu restricții pentru că eram luați la ochi dacă aveam consumul de gaze sau de curent prea mare. Nu primeam căldură, dar nu aveam voie nici să avem consumul prea mare, pentru că trebuia să facem economie. Îmi amintesc foarte clar nedreptatea profundă pe care am simțit-o cand am primit această explicație de la părinții mei. Nu aveau timp să îmi explice mai multe sau să mă liniștească, iar eu ramâneam cu furia.

Altă dată, când sora mea avea câteva luni, a venit tata cu o sacoșă mare, plină cu cutii de lapte praf. Era foarte fericit că găsise la farmacie și putuse să cumpere. Apoi, când acestea s-au terminat, a venit acasă doar cu 2 cutii și era supărat pentru că, de această dată, nu ii mai dăduse farmacista mai multe.  Aduseseră puține și au vândut cu rația ca să ajungă la mai mulți oameni. Iarăși nu mi-a explicat nimeni nimic, dar eu nu voi uita niciodată îngrijorarea care mi s-a cusut în suflet, că se va termina laptele iar sora mea nu va mai avea ce să mănânce. Din fericire, sora mea nu a rămas niciodată fără lapte. Numai părinții noștri știu cum or fi reușit și prin ce zbateri. Dar nu au știut nici despre teama mea, pe care nu am uitat-o nici azi.

Un alt aspect care mă îngrijora era cumpăratul. Nu știu cum, dar asta căzuse în sarcina mea. Stăteam la coadă câte 2 ore ca să aștept să aducă, apoi se întâmpla să apuc sau să nu apuc. Nu puteai prevedea niciodată. Uneori alergam cu toată gașca de copii de la un magazin de pâine la altul, dintr-un cartier în altul. Nu aveam rețele sociale sau smartphone, dar cumva ajungeau imediat zvonurile la noi și aflam dacă a adus pâine la Lămâița sau la Baraolt. Uneori aveam succes. Fugeam mai repede decât bătrânii de la coadă și reușeam să cumpărăm. Alteori nu mai prindeam și ne întorceam în cartierul nostru, unde între timp venise pâinea și se și terminase. Pentru un copil de 10 ani erau o responsabilitate și un stres enorme să știi că ai tăi te așteaptă cu pâine și tu nu ai reușit să rezolvi o problemă atât de mică. Pentru că adulții casei reușeau în timpul ăsta să rezolve lucruri mai mari. Poate, după 2-3 zile de făcut cu rândul la vreo măcelărie, luaseră deja 2 pui Picorom și niște gheare de pui. Deci mâncarea era asigurată pentru vreo lună de zile. Dar pâinea cea de fiecare zi tu nu reușisei să o aduci azi. Sigur că nu mă certa nimeni, și soluții se găseau cumva. Dar senzația de eșec rămânea acolo.

Într-o iarnă s-a răspândit vestea în gașca din fața blocului că au adus portocale la Alimentara. Am fugit într-un suflet și m-am așezat fericită la coadă. Urma să îi fac o surpriză mamei. Nu voi uita niciodată cum oameni cunoscuți din cartier, vecini de-ai mei și tovarăși de suferință la cozile veșnice, s-au dezumanizat dintr-o dată și parcă s-au transformat în fiare, gata să sfâșie pe oricine în jur, doar-doar vor prinde o plasă de portocale. Aproape am fost strivită între ușa de la intrare și mulțimea abrutizată. Am urlat din toți rărunchii de durere, dar nu m-a băgat nimeni în seamă. Oricum nu băga nimeni în seamă pe nimeni. Dintr-o dată era fiecare cu foamea lui. Nu știu cum am reușit să îmi adun puterile și să lovesc în masa de burți ce mă sufocau și să ies afară din rând. Am fugit acasă plângând de ciudă că nu am prins și eu măcar 1 kg de portocale și îngrozită că aș fi putut să mor în îmbulzeală.

Cam așa vedea un copil de 8-12 ani comunismul. Adulții din jurul meu nu vorbeau, nu criticau și nu explicau nimic. De frică. Eram un copil inocent care ar fi putut vorbi cine știe pe unde, așa că nu puteau risca. Ei erau doar pozitivi și optimiști, pentru ca noi să nu simțim greul și să nu vedem zbaterea. Dar nu puteai să nu simți frica și îngrijorarea care erau atât de dense încât existau și în aerul pe care îl respirai. Și era cu atât mai greu cu cât, copil fiind, nu înțelegeam ce se întâmplă și nu aveam vreun termen de comparație cu nimic. Aceasta era realitatea în care trăiam de când ne știam. Noi nu puteam accesa mecanismele de adaptare ale adulților.

Mult timp nu am înțeles de ce simțeam furie, nedreptate profundă și o pornire de luptă crâncenă când auzeam pe cineva care zicea că a fost mai bine în comunism. Și în acest moment simt că îmi fierbe sângele în cap când aud vorba asta. Acum știu și de ce. Pentru că și copiii vedeau, simțeau și trăiau. Iar ei vedeau totul fără filtre. Vedeau direct fața hâdă a comunismului, pentru că la noi nu funcționa propaganda. Gândirea noastră era sinceră și pură. Nu era alterată de nici o spoială. Eu îmi puneam întrebări. Noi, copiii, ne puneam întrebări în discuțiile noastre. Și aflam câte ceva de pe la vreun coleg care asculta cu ai lui Europa Liberă. Dar nu primeam nicio liniștire sau explicație. Nu era niciun adult care să ne spună că va fi bine. Nu aveam ce să facem. Nici măcar nu știam că am putea avea alte așteptări. Așa că ne întorceam în ziua următoare, și în ziua următoare, și în ziua următoare … să pierdem alte 2-3 ore din viața noastră, maturizându-ne prematur între cozile de la pâine.

Demersul meu #Copilarieincomunism este inspirat din inițiativa Nu trage perdeaua, scurt metraj independentregizatd e Andrei Florescu despre un puști care e martor al Revoluțiri din 1989. Vă recomand să urmăriți pagina, pentru a afla când și unde îl puteți vedea.

Photo by Sean Mungur on Unsplash

14 Comments

  • Tabita spune:

    Foarte adevarat! Eu aveam 9 ani cand a inceput revolutia. Ma regasesc in articolul de mai sus…

  • Carla spune:

    Expresiile „pe sub mână” şi „a face rost”, „a avea pile”. Curentul întrerupt zilnic, rămâneam în frig şi întuneric în casă, în lift, oriunde. Apă caldă pe sponci. Ulei şi zahăr pe cartelă. Pentru lapte trebuia să stăm cu câteva ore înainte la rând, veneau doar câteva grătare cu sticle cu lapte. Nici măcar hârtie igienică nu era, nici vată (nu erau tampoane pe atunci). Nici şampon şi săpun. Mergeam cu tramvaiul la servici atârnând ca ciorchinii pe scări. Nici cărți bune, nici filme. Nici dreptul la exprimare. Cel de a ieşi din țară era limitat. Combustibil pe bonuri.
    Membrii de partid primeau locuințe „de stat”. Pe care apoi le-au cumpărat pe prețuri de nimic în anii ’90, spre deosebire de tinerii de acum care se înhamă pentru o locuință la credite pe 30 ani.
    Unde era libertatea? Unde? Eu i-aş trimite pe nostalgici în China sau Coreea de Nord aşa, vreo 5 ani sau tot în România într-o zonă dedicată lor unde să trăiască exact în condițiile de atunci, ca să li se reîmprospăteze memoria. Apoi mai vorbim.

  • Miha spune:

    Eu aveam 10 ani la revolutie….Imi amintesc de coada la paine, la brutaria din satul meu unde tot timpul lesinam…Niciodata nu am stiut de ce…Macar asa ma lasau in fata de frica sa nu mai lesin iar pe acolo. Imi amintesc de cana cu care se lua ulei aproape negru dintr-un fel de de cazan si ne umpleau sticla la alimentara…De prima data cand am vazut si mancat o banana…Am vomitat-o, mi se pareau oribile…deh, copil de la tara invatat cu mere, pere si altele nu atat de exotice. De coada de la cofetarie cand aduceau ciocolata si cum imparteam seara una mica la 3 persoane ca sa ne ajunga multe zile…De zaharul alb cubic pe care il mancam ca desert…
    Acum avem de toate si ceea ce vrem este fara zahar alb, painea sa fie neagra, uleiul nerafinat, mere si pere bio de la tara….

  • Val spune:

    Eu am trait 39 de ani in asa-zisul comunism. Cand eram copil era foarte greu. Pleca tata in fiecare zi de acasa ca sa caute de lucru si se intorcea cu capul plecat. Ne descurcam cu ce se putea produce in gradina de langa casa, cu pasarile si animalele din curte. Lunar parintii primeau 100 de lei alocatie pentru mine si imi aduc aminte ca erau bani multi, puteai cumpara 50 kg de paine neagra, ca asa se vindea painea atunci, la kilogram. Daca doreai 1kg iti mai taia din alta paine o felie sau doua. Prin 1960 tata a gasit de lucru la o fabrica noua si lucrurile au mers mai bine. Prin 1965 s-a putut angaja si mama. Dupa anii 1980-82 lucrurile au inceput sa mearga mai prost, se platea impumutul la FMI, au aparut rationalizari, cartele, cozi, frig. Bani erau, dar n-aveai ce cumpara cu ei. Barosanii, sefii de alimentari, restaurante, securistii si capii de la partid aveau de toate. Dupa revolutie lucrurile au evoluat oarecum invers. Au fost cativa ani in care am simtit un pic de imbunatatire, dupa care au disparut slujbele, s-a facut liberalizarea preturilor. Acum rafturile sunt pline de marfa, dar nu mai sunt bani, asa ca ne rationalizam singuri, stam in frig ca-s gazele scumpe. Securistii si capii de partid au si acuma de toate. Poti sa injuri la liber, ca nu te mai aresteaza nimeni. Au fost lucruri rele atunci, dar si lucruri bune. Sunt lucruri bune acum, dar si lucruri rele. Daca facem o balanta, plus si minus, cred ca oamenii obisnuiti ca mine, erau pe plus atunci. Si va dau doua exemple. Cand te insurai, faceai cerere la sindicat si-ti dadeau o casa. Faceai 1-2 copii, iti dadeau alta mai mare. Aia care era, proasta, din ciment, dar era, nu dormea nimeni in subsolurile cu conducte, nu existau aurolaci, oameni ai strazii. Cea mai obisnuita distractie era sa te plimbi seara pe strada mare. Dadeai ture in sus si in jos pana cand te saturai si plecai acasa. Cateodata militia bloca iesirile si facea razie. Nu te intreba de buletin, te intreba de legitimatia de serviciu. Cine nu avea, era suit in duba si a doua zi se prezenta la Fortele de Munca sa i se dea serviciu. Nu existau someri, numai oameni ai muncii.

    • Cristina spune:

      Aveam aproape 4 ani in decembrie 1989, imi cozile la lapte (de fapt erau cozi de sticle asezate perfect la rand, unii stateau sa le pazeasca, erau frumos ordonate si vecinii se anuntau unii pe altii cand venea masina de lapte) amintesc frigul din casa, caloriferul electric care mirosea a ars cand era bagat in priza (nu mereu, sa nu ia foc), pozele cand aveam o portocala de Craciun pe care aproape o inghiteam cu totul.. dar cea mai vie amintire e legata de intreruperea constanta a curentului electric seara dintr-o data, cand eu ma jucam cu mama si tata..si de atunci am frica de intuneric…din fericire am putine amintiri din epoca de groaza, dar sper sa nu mai ajungem vreodata la acele vremuri…foarte bun articolul, mi s-a facut pielea de gaina..

    • Iulia spune:

      Aceasta este una din cele mai imparțiale descrieri pe care le-am întâlnit.
      Eu aveam 3 ani la Revoluție, dar îmi amintesc cât de repede a crescut inflația în anii ce urmau, și ce disperată era lumea că prețul pâinii creștea fulgerător de pe o zi pe alta.

  • rox spune:

    Mie mama mi-a povestit ca nici in anii 60-70 nu a fost mare sfaraiale asa zisul belsug pe care tot il invoca apologetii comunismului si ai lui Ceausescu, care zic ca doar in anii 80 a fost nasol.
    Multumesc cerului in fiecare zi ca sunt stapana pe corpul meu, ca exista contraceptie la liber, ca nu m-a chemat seful separat sa ma certe ca de ce traiesc in concubinaj, ca sunt libera sa zic ce vreau (uhm, aci de fapt se cam imput lucrurile cu corectitudinea polica, de cand s-au inventat cuvintele care se termina in „fob”).

  • Elena spune:

    Nu stiu de ce, dar mi-au dat lacrimile cand am citit articolul. Eu din fericire am prins doar 5 luni in comunism. Citind asta, chiar ma simt privilegiata 🙂 Foarte frumos articolul si foarte foarte faina initiativa!

    • Diana spune:

      Foarte emoționant articolul, se simte revolta adolescentei în devenire, care avea viziunea asupra lucrurilor nealterată și un simt acut al justiției.Eu eram un pic mai copilă, dar gândindu-ma înapoi, mă îngrozesc de cat de multe au tolerat ai mei. Nu pot să înțeleg cum cineva care a trăit ca adult vremurile alea poate măcar să facă o comparație…sau să propage ideea suprarealistă că era mai bine atunci…

  • Paula spune:

    O amintire de neuitat e aceea legata de menstruatie. Respectiv economia la vata. Si mai precis de atata, faptul ca eram nevoite sa folosim bucati mari de tifon, impaturite cat mai des. Fata timida de clasa a saptea muncindu-ma cu tifonul ala in toaleta la scoala, incercand sa il intorc pe partea cu mai putin sange ca sa ma tina pana la sfarsitul zilei de scoala. Pentru ca vata se gasea tare greu. Ajunsa acasa, trebuia sa imi spal tifonul pentru a doua zi. Si eu, si sora mea aveam cam 3 bucati de tifon fiecare si era responsabilitatea fiecareia sa isi spele tifonul.
    Amintiri de neuitat.

  • Deria spune:

    Scoala gimnaziala unde am invatat eu in comunism nu avea toalete in interior decat pentru profesori, elevii nu aveau acces, toaletele pentru elevi erau din acelea de tara, in curtea scolii, acolo mergeam noi, fetele, sa facem ce a scris @Paula mai sus… Oribil, absolut oribil, o ignoranta crasa fata de normele de igiena, in plus, baietii mai indrazneti se suiau pe peretii budelor (sau buzilor?) si ne spionau, dupa care incepeau sa urle si sa se hlizeasca, „are tampon, ha ha ha, are tampooon, cutare are tampon”. Mureai acolo de rusine, nu-ti mai venea sa iesi din gaurile alea.

    • Lavinia spune:

      Nasol…dar chestii de-astea se întâmplă și azi…bullying, și se poate manifesta și mai grav….azi fete nevinovate sunt răpite și violate și nimeni nu face nimic. Nu era bine nici ca atunci, dar nici ca acum…noi ca nație nu am învățat nimic din vremurile alea…ne-am făcut mai răi.

  • Miruna spune:

    Aveam 8 ani în 1989. Îmi amintesc încă,foarte bine totul. Îmi amintesc condițiile de viată(sau mai bine zis lipsa condițiilor ):
    *frigul din casă
    *coada de la alimentara si disperarea de a prinde ceva
    *lampa cu gaz la lumina căreia îmi făceam temele
    *pantalonii de lana,cu serpisor facuti de bunica
    *primul meu stilou chinezesc cu penita „din aur”
    *vizitele ,din vacante,la fratii si surorile bunicii mele unde eram foarte frumos primiti. Cu mese îmbelșugate. În mintea mea de copil ei erau foarte bogati. Aveau covoare persane,balerine de porțelan,mobilă frumoasă si nu în ultimul rând frigiderul plin cu bunătăți( ptr că tb să recunoaștem capitala era mult mai bine aprovizionata)
    *cumpărăturile facute în București ,apoi cărate cu greu . Într-un an bunica si mama mea au cumpărat un sac plin de parizer,pe care l-au sters cu oțet,ca să tina pe drum. Când am ajuns acasă,mamaie a făcut sarmale…Ce bunătate!
    *casa demolată,a bunicilor,ptr constructia unui bloc,care nu s-a făcut…
    Cine spune că regretă comunismul …ori era securist,ori sef de magazin,ori…are probleme cu memoria retrograda!

  • Eu spune:

    Aveam 2 ani jumătate la revoluție, prea multe nu știu doar din povestirile părinților și bunicilor. M-am văzut în poze infololita în casa ca pt gerul bobotezei și o întrebam mirata pe mama: chiar asa ma țineai in casa? Pai normal ca acum îmi e frig mereu și sunt sensibila la orice adiere de vânt. Răspunsul m-a șocat și nu l-am putut înțelege atunci copil fiind: era frig în casa, nu aveam curent și gaze iar apa calda era cu porția. Mult timp, pana spre adolescenta nu am mâncat banane și portocale, explicația mamei: când prindeam și apucam sa iau o portocala nu era coapta, nu era bună și ai rămas cu gustul acela întipărit în minte. Îmi amintesc cum tataie ne povestea ca de sărbători mergea cu tata prin sate pe la diferite rude sa ia câteva kg de porc/miel. Și cum ascundea pachetul sub scaun la picioare în masina pt ca erau frecvent controale și le confiscau carnea. Mama care îmi povestea cum în ger ma scotea învelita în pătură pt a sta la diferite cozi. Cum fierbea la cârpe- scutece și eram oparita toată din cauza lor și fierbea ulei alimentar pt a ma da cu el pe corp, cum îmi făcea baie în bucătărie cu apa fiarta pe aragaz și cu gazele aprinse ca să fie cald. Acum părinte fiind, cu toate „ajutoarele” tehnologiei îmi dau seama cât de greu era sa crești un copil și cât te macina neputința și furia ca nu ii poți face măcar o baie copilului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *