Cum mai pot când nu mai pot? Care este lucrul acela care nu mă lasă să renunț?

Primesc des întrebările acestea.

Dar cum mai poți să faci atâtea? Nu ești obosită?
De ce nu renunți când vezi cât de aiurea reacționează oamenii?
Cum reușești? Ce te ține în priză?

Am stat să mă gândesc mult la asta. Sunt multe lucruri pe care le fac ca să nu ajung la limită. Am scris mult despre ele, nu reiau. Aici găsiți detalii despre tot ce am făcut prin casă ca să câștig timp cu copiii, cu mine și cu omul.
Apoi, e despre priorități și organizare strictă. Așa cum limitele clare ajută copiii să se simtă în siguranță, așa mă ajută și pe mine să n-o iau razna cu câte am de făcut. E valabil pentru toți.

Timpul cu copiii e sfânt. Timpul meu cu mine, o oră seara, e sfânt.

Puțin timp de scris în fiecare zi, măcar 15 minute, e sfânt. Nu voi sacrifica cele 15 minute oricât de plină e chiuveta. Nu.

Dar ce mă ține mereu în priză și mă motivează  când nu mai e nici putere, nici dorință de a o lua de la capăt a doua zi, este menirea mea. Scopul meu. Acel lucru pentru care eu cred că m-am născut. Contribuția mea la lume.

Eu cred că nu ne naștem doar ca să murim. Că existența noastră pe planetă nu se rezumă la (sau mă rog, nu ar trebui să se rezume la) a mânca, a dormi, a face sex, a crește copii și a muri. Să facem asta știm toți. E ușor. Și animalele o fac. Ne vine din instinct.

Ce avem noi în plus este conștiința. Starea de prezență. Puterea de a înțelege și a decide.

Noi putem face mai mult de atât. Fiecare dintre noi poate, dacă renunță la a trăi confortabil, ca o pisică. Am boabe, am stăpân să mă scarpine, life is good.

Atât de mulți dintre noi trăiesc așa, degeaba. Se luptă doar pentru un salariu, o masă, o bere și o oră la televizor seara. Sau mă rog, un sushi și o oră la sală sau whatever îi mai bucură pe oameni azi. Nu se gândesc dincolo de propria casă. Nu doresc confort și bine pentru alte suflete, doar pe ale lor. Nu e vina nimănui că se întâmplă asta, nu ne-a învățat nimeni ce e este compasiunea, umanitatea, sacrificiul pentru altul. Am fost învățați să ne apărăm bunurile și familia cu orice preț de ceilalți, care sigur vor doar să ne fure. Ce viziune tristă și păguboasă asupra vieții! Asupra singurei vieți pe care o avem!

Eu cred că adevărata împlinire, fericire, cum vreți să-i spuneți, o simți când faci ceva semnificativ pentru alții. Când contribui nu pentru că ești obligat de șef sau de nevastă să donezi sau să plantezi un pom, ci pentru că simți că nu poți sta deoparte.

Unii donează sânge. Alții salvează copaci. Câini. Copii. Alții adună gunoaie. Investighează corupți. Scriu. Vorbesc tinerilor. Duc cărți în zone sărace. Sting incendiile din Australia.

Acești oameni au un scop mai mare cât propria lor existență. Ei vor să schimbe lumea. Cu atât cât pot.

Dorința mea mai mare decât mine este ca niciun copil din țara asta să nu mai fie lovit, speriat sau umilit de părinții lui și de dascălii lui. E realist? Nu știu, nu contează.

Pot să fac asta? Nu știu, dar știu că pot să încerc și că fiecare încercare pe care o fac are un impact asupra vieții măcar unui copil.

Când mă cuprinde lehamitea văzând oameni care-mi explică în ce fel lovesc ei copilul programat, nu la furie, nooo, ci așa, ca o lecție, atunci vreau să renunț. Dar apoi îmi zic: stai puțin, care e scopul meu? De ce sunt eu aici în conversația asta? Scopul meu e ca toți copiii din România să crească în blândețe și respect. Oookay, păi atunci la treabă, nu te mai da cu fundul de pământ p-aici.

Mi-a zis unul pe internet că sunt bătrână și proastă. Hm, super, dar hai că ai treabă tu, așteaptă copiii, pierzi timpul cu nenea ăsta?

Sunt obosită și plictisită de acest război care nu se mai termină, de țara asta, de oamenii care o conduc, de absurditatea atâtor lucruri. Păi da, dar copiii ce vină au?

Cineva zice ceva aiurea despre ceva pe internet. Ar trebui să mă culc, dar nu mă pot abține să comentez acolo. Alo, copiii au nevoie de tine odihnită. Care copii? Mulți. Toți.

Și tot așa. Cred că avem, fiecare dintre noi, nevoie să ne căutăm menirea asta. Fiecare dintre noi poate face ceva mai mult decât să mănânce și să meargă la toaletă. Indiferent cât de obosit, bogat, talentat, norocos sau ocupat e. Toți!

Eu de când mi-am găsit locul și scopul, sunt mult mai motivată, mai puternică, mai calmă, mai concentrată, mai organizată, mai sigură pe mine, mai bună cu mine.

Vă recomand să încercați!

Luați-o încet. Dacă ați avea timp, bani, resurse, cunoștințe, cum ați contribui voi la binele lumii? Care ar fi acel lucru care vă motivează? Natura? Copiii? Bătrânii? Pisicile? Delfinii? Ce simțiți că puteți face pentru ființele acestea? Ce din competențele voastre poate ajuta? Care sunt pașii mici pe care îi puteți face? Cine vă poate fi partener? Gândiți-vă la asta puțin în fiecare zi. Niciun vis nu e prea mare.  Faceți în fiecare zi măcar un pas pentru menirea voastră. Unul mic. Când vă e greu, când vă cuprinde tristețea, vina pentru ceva, gândiți-vă cât de mult bine ați făcut și mai faceți. Visele mari vă dau putere. Vă dau aripi. Acces la resurse. Curaj. Nebunie! 🙂

Imagine de Gerd Altmann de la Pixabay

25 Comments

  • Deria spune:

    @Printesa

    E o lume cruda si rea. OK, tu te straduiesti sa o faci mai frumoasa, mai umana, mai calda, mai intelegatoare, mai empatica, mai safe, mai… ce vrei tu.

    Mai sunt si altii care au incercat sau incearca. TOTI sacrifica ceva pentru asta. Unii ajung la concluzia ca sacrificiul este prea mare, si atunci da, se intorc la „eu si familia mea si bunurile mele”.

    Foooarte multi romani, chiar si din cei „spalati”, cu educatie, de la care te-ai astepta ca au mai deschis ochii, s-au mai debarasat de tare, sunt inca rai, lasi, nesimtiti, mincinosi, invidiosi, barfitori, corupti, „sa moara si capra vecinului”, „doar eu am dreptate, nu ma intereseaza argumentele celuilalt”. Nu ai cum sa te indepartezi de toti, sunt peste tot, ar insemna sa nu mai iesi din casa.

    Eu am facut o schimbare in viata mea acum vreo 11 ani, e o mare diferenta intre cum eram atunci, cata incredere aveam in oameni atunci, si cum sunt acum. E o mare diferenta intre Romania rurala si Romania urbana, intre mentalitatile din diferitele zone ale tarii. Banuiesc ca ai observat si tu asta, chiar daca ai fost doar in trecere.

  • Rox spune:

    Două lucruri aș face dacă banii nu ar fi o problemă:
    1. Aș încerca să ajut cât mai mulți bătrâni să nu rămână singuri pe finalul vieții. Aș face programe și activități de socializare pentru vârsta a treia, aș încerca să schimb mentalitatea conform căreia pensionarii sunt inutili, buni doar de adus voturi. Aș face un azil pentru cei care vor să nu stea singuri uitați prin vreun bloc sau care sunt bolnavi, aș încerca să schimb mentalitatea că azilul e ceva groaznic, ci că poate fi un loc de socializat și de primit asistență medicală, dacă e cazul.
    2. Aș aduna toate pisicile de pe străzi, din subsolurile blocurilor. Nicio pisică să nu mai doarmă în frig, pe guri de canale, să nu mai fie ținta a diverși dezaxați care le chinuie. Dacă s-ar adopta cu atât mai bine, dacă nu, le-aș iubi eu oricum pe toate. Și aș vrea să fac și educație civică în sensul sterilizării și a (ne)abandonării animalelor de companie și/sau a puilor lor.

  • Ana spune:

    Așa e. Mulțumesc! A venit la fix articolul tău sub ochii mei, mi-am amintit ,,cum” și ,,de ce”.

    Am observat și eu energia puternică pe care o am după ce ajut oamenii și după ce văd cum viața lor s-a îmbunătățit după intervenția mea și a altora pe care mi-au venit în ajutor ca să facem bine împreună.

    Visul meu e să trăim toți într-o lume prosperă, cu acces la educație de calitate, cu blândețe, la hrană de calitate, cu relații faine unii cu alții și la un mediu curat.
    Mai visez și la o lume în care oamenii își aruncă la gunoi resturile/mizeriile, și nu pe jos/în tufe și la mai mulți oameni care se îndură să se apele să ridice o hârtie/un pet/un ambalaj de pe jos și-l mută în gunoi.
    E prea mare? E.
    Dar fix cum ai spus tu, și un singur om dacă ajunge să fie mai bine, el o să ajute alți oameni să se ridice, să pescuiască singuri și ei la rândul lor o să ajute și tot așa lumea asta devine un loc mai bun și mai curat … sau măcar nu se autodistruge.

  • o femeie spune:

    Am facut copilul destul de tarziu sa apuc sa imi descoper tabieturile si lucrurile marunte ce ma calmeaza/imi aduc bucurie. Copila insa a scos din dedesupturile sufletului toate alea ascunse, de zeci de ani, reactii ce nu le controlam si copiam pe mama, etc. Asa ca da, ma enervez, dar am invatzat sa respir, sa renuntz la calcat si geamuri impecabile si matur mai rar, sa mananc aceeasi supa 3 zile si ca branza si rosii e cina suficient de buna, sa renunt la tv si tel si sa ma delectez cu 15min de baie in cada, sa fac analize de sange pt ca, surpriza, anumite dezechilibre fizice cauzeaza dezechilibre emotionale…
    M-am reconstruit, incet.
    E usor? e greu? Merita? Fiecare decide.

    • Dias spune:

      Si la mine e exact la fel plus am renuntat sa citesc stiri si am descoperit povestile 🤩vai cit de mult imi plac 💕

    • Ana Maria Chiriac spune:

      Foarte frumos articolu,sunt in asentiment cu Rox nu am bani de azil dar lucrez intru-un azil si e un sentiment placut cand ajuti un om de 80 plus sa mearga la baie si dupa se uita drept in ochii tai si iti multumeste…mai mult nici nu iti trebe.E greu?? da foarte pt ca avem foarte multi noi ca si personal suntem putininam vrea sa facem mai mult da nu reusim ne suparam dar spunem ca maine o sa fie mai ok si dam mai departe.Multa sanatate la toata lumea si mai ales tie Ioana 👌

  • Lia spune:

    Ce poti face daca, oricat ai cauta in tine, nu gasesti niciun scop maret si nevoie de schimbare a lumii? Daca iti place lumea si iti doresti doar sa te bucuri de ea? Daca dorintele tale sunt doar de a-ti creste frumos copiii, a calatori si a citi cărți? Te face asta un om rău? Nu faci rău nimănui, cel putin nu cu intenție (poate uneori o fire prea introvertita raneste fara sa vrea), lasi curat in urma, respecti regulile, uneori mai si ajuti (donezi ce si cat poti), dar iti ajung scopurile mărunte. E asta ceva de condamnat? Chiar pot toti cei aproape 8 miliarde de oameni sa schimbe lumea? Chiar ar fi bine sa-si propună?

    • maddy spune:

      De acord cu Lia! Poate nu toti vrem sa schimbam lumea, doar sa ne vedem de treburile noastre in liniste si pace.

    • Printesa Urbana spune:

      Nu, nu cred ca e rau si nici condamnabil, dar cred ca e limitativ si e pacat pentru tine si pentru lume. Si mai cred ca pana nu stii cum e sa traiesti si asa, ghidandu-te dupa un scop mai mare ca tine, simtind cu adevarat compasiunea, e superficial sa decizi ca-ti ajunge si ca esti fericit asa. Adica pana nu treci gardul, nu e corect sa spui ca de partea ta e cel mai frumos. Dar bineinteles, fie face si traieste asa cum alege.

    • V. spune:

      Si eu am dilema asta. Dar am ajuns sa cred ca daca traiesti frumos tot un scop in sine e si cred ca influentam lumea din jurul nostru oricum. Lia, daca tu nu arunci gunoi pe strada, cu siguranta cineva te vede si iti ia exemplul. Daca iti cresti copilul sa fie bun, poate el va ajunge sa faca schimbari in lumea asta si sa ajute oameni. Daca donezi, poti contribui la schimbarea vietii oamenilor respectivi.
      Cred ca multi oameni care fac schimbari mici in bine echivaleaza cu putini oameni care fac schimbari majore.

    • Ruxandra spune:

      De acord cu V., Lia. Cum se spune, nu toti eroii poarta pelerina. Sa-ti cresti copiii frumos e un beneficiu pentru intreaga societate. Si nu e nici usor, nici putin lucru.

    • Rox spune:

      Unde mai pui că nu toți oamenii simt nevoia să-și ia pe cap atâtea lucruri până ajung în prag de epuizare. Dacă ajungi aproape distrus de câte faci, poate ar trebui să te mai scuturi de ele. Nu toată lumea are aceeași energie, putere de sacrificiu sau mai știu eu ce încât să-și ia mai mult decât poate duce numai ca să pară erou/eroină, martir/martiră. De asemenea, e bine și să te cunoști încât să știi cât pot duce înainte să fie prea târziu.
      Eu sunt așa. Fac cât pot, dacă simt că nu mai pot mă opresc, renunț la ceva, amân, schimb priorități, cer ajutor. Nu simt nevoia să-mi fac viața mai grea decât e strict necesar. Nu fac doi copii, dacă și cu unul e greu, nu stau la casă dacă și de un apartament mi-e greu să mă ocup, nu fac patru feluri de mâncare când abia am timp pentru două, nu mă bag în tot felul de proiecte dacă abia mă împart între job, casă, familie etc etc etc. (E un „eu” general în exemple acestea, nu despre mine personal, dar mi se pot aplica și mie)
      Alții pot, alții se descurcă cu mai multe, treaba lor, nu e nimeni în concurență cu nimeni. E ok, suntem diferiți și e perfect așa.

    • Printesa Urbana spune:

      Doamne, dar nu asta e ideea, sa te sacrifici ca sa PARI eroina. Of, cat de greu este, cat suntem de suferinzi de am ajuns sa nu mai pricepem termeni atat de simpli precum compasiunea, contributia…

      Tocmai asta e, aceste lucruri mai mare decat tine te umplu de putere si energie, iti schimba total paradigma, iar A PAREA orice devine irelevant, oamenii care traiesc in aceste valori nu dau doi bani pe aparente, pentru ca ei stiu ca viata nu e despre asta.

      Imi pare rau, nu pot explica mai bine. Dar imi e ciuda ca oameni care nu au trait ce traiesc eu eticheteaza atat de usor, in timp ce eu, care am trait ce au trait ei si acum am inteles mai bine, ma straduiesc sa pun lucrurile in alta lumina, poate poate se deschide vreo fereastra acolo…

      Daca ai timp, citeste Viktor Frankl, Omul in cautarea sensului vietii.

  • Oana spune:

    Buna, esti foarte tare! Te citesc de multi ani, sa tot fie vreo 9 si in toti acesti ani am invatat o groaza de lucruri de la tine, dar mai ales cum sa imi cresc copilul. La fel ca majoritatea copiilor am fost crescuta pe principiul fricii, sa-mi fie frica de mama si de tata. Am fost pedepsita, s-a tipat la mine, am mai luat si cate o palma si de multe ori nu mi se explica mai nimic ca sa inteleg ce am facut gresit si bineinteles nu mi se dadea voie sa vorbesc, pe principul ca raspund. Nu-i invinovatesc pe parintii mei pentru ca asa se facea atunci, asa au vazut, asa s-a facut si cu ei si nu era atat de multa informatie pe toate caile cum este acum. Am copil de aproape 3 ani si iti multumesc din suflet pentru ca datorita tie stiu sa il cresc frumos si tot datorita tie am inceput sa ajut copiii din centre, pentru ca am inteles cum functioneaza ei si mai ales care sunt nevoile lor. Toate cartile tale sunt minunate si cele pentru oameni mari si cele pentru copii. Iti doresc sa fii sanatoasa si inca o data iti multumesc pentru tot ceea ce faci! 🙂

  • Malina spune:

    Salut, Ioana,

    Eu chiar as fi curioasa sa aflu opinia lui Connie referitoare la acest articol. Poate ai putea sa o intrebi in urmatorul interviu 😉
    Parerea mea acum este ca nu e deloc degeaba daca ne nastem si traim asa, doar ca sa mancam, sa dormim, sa facem sex si sa crestem copii, daca asta ne aduce bucurie si liniste. Nu suntem datori nimanui de nimic in lumea aceasta. Da, e esential sa nu faci rau nimanui, om sau animal, dar in rest fiecare e suficient asa cum este. Mi-am pus si eu presiuniea aceasta pe umeri, sa schimb lumea, sa salvez oameni, o mai simt si acum uneori. Si de fapt este doar despre not enough-ul meu, despre cum vreau sa cred ca existenta mea conteaza, dar e ego-ul meu cel care vorbeste. Cand de fapt eu sunt fix la fel de mica sau de infinta precum toti oamenii, chiar si aceia care, dupa scara mea de valori, traiesc degeaba. Nimeni nu a venit aici degreaba, nasterea noastra e un simplu motiv pentru care sa ne consideram suficienti. Cred ca daca doar ne-am iubi mai mult noi pe noi insine, fara sa alergam sa dam inapoi, sa facem, sa demonstram, ar fi mai multa armonie…

    • Lia spune:

      Asa mi se pare si mie, ba chiar mai mult, uneori e chiar daunator sa te transformi intr-un salvator al lumii. Scopurile astea marete pot devia foarte usor spre complexe mesianice si ego exagerat, care impiedica, de fapt, persoana sa-si indeplineasca obligatiile alea marunte si cotidiene (nu pot fi deranjat cu spalatul vaselor, eu salvez lumea!). Cam asta mi se pare ca se intampla acum cu Greta Thunberg, a inceput cu o idee buna, un scop maret, insa a dat-o in istericale si a renuntat la școală. Si Hitler a plecat de la ideea de a salva Germania, am vazut cu totii cat de bine a iesit. Eu ma gandesc ca e bine ca macar unora le ajunge sa faca fapte bune marunte si sa se limiteze la pătrățelul lor si ca nu toti putem schimba istoria. Si eu as vrea sa nu mai existe foamete si razboaie, dar asta nu tine de mine. Ar fi la fel de ridicol sa cer asta de la mine, cum ar fi sa-i cer unui copil de 2 ani sa fie mai rational decat un adult.

    • V. spune:

      A mai fost si un film facut dupa un caz real…nu-mi mai amintesc exact numele. Personajul principal a ajuns sa-si lase familia in strada pentru ca si-a vandut tot sa ajute niste copii din Africa. Un caz extrem, l-am mentionat doar pentru a arata ca e importantat sa nu scapi din vedere lucrurile marunte din viata ta pentru lucrurile marete.

  • Ioana spune:

    Ce frumos ai scris (din nou!) Uneori ma simt vinovata pentru ca donez in fiecare luna bani pentru cateii din adapost si ma gandesc ca poate ar trebui cumva sa ajut un copil inante de toate. Apoi imi spun ca sunt mult mai multe persoane si asociatii care se ocupa de copii decat de animale si ca fiecare om are locul si rostul lui in lume.
    Mare dreptate ai, daca fiecare din noi ar face un gest cat de mic inspre schimbarea in bine a lumii, lucrul acesta chiar s-ar intampla!

  • Cristiana spune:

    In ceea ce ma priveste, eu incerc sa imi traiesc viata cu intentie si am si eu, ca si tine, niste dorinte mai departe de a munci, dormi, manca etc. Dorinta mea cea mai mare ar fi, poate, sa nu mai existe violuri. Fac voluntariat, donez etc.

    Insa chiar nu cred ca daca nu faci altceva mai mult decat astea toate traiesti degeaba. Fiecare dintre noi influentam cumva viata altora prin simpla existenta si chiar daca nu ar fi asa tot nu am trai degeaba. Eu cred ca si cei dintre noi care doar dorm si merg la toaleta pot avea o viata implinita. Din contra, am impresia ca a cauta cu orice pret o menire „speciala” poate conduce la tot felul de probleme emotionale.

    Dorinta mea permanenta a fost sa fiu un om „normal”, cu o viata normala. Sa nu mai am atatea idei neobisnuite, sa nu duc lupte de tot felul, sa ma incadrez in tipar. Putini dintre noi schimba marea schema a lucrurilor cu adevarat, cu totii putem schimba patratelul nostru, e drept, dar cred ca, pentru unii dintre noi, sa ne gasim acel loc si menirea suprema e foarte greu si chinuitor.

    In concluzie, sunt si nu sunt de acord cu tine. Pana la capat si daca suntem sinceri 100% putini suntem altruisti si insusi instinctul de supravietuire ne conduce catre un oarecare egoism si instinct de supravietuire. Cert e ca ce noua ni se pare degeaba e poate mare lucru pentru altcineva. Cumva cred ca, de fapt, daca toti am trai asa simplu, ca animalele cum zici tu, lumea ar fi de fapt mai buna si nu ar fi nevoie de oameni cu meniri supreme 🙂

    Dar poate zic toate astea fiindca eu nu mi-am gasit locul meu in lume, din nici un punct de vedere si e dureros sa citesc ca traiesc degeaba. Pentru ca exact asta simt si eu, adesea.

  • Martina spune:

    Nu, nu traiesti degeaba. Imi pare rau ca ai ramas cu impresia asta citind postul. Viata e un dar in sine si doar tratandu-te cu respect si tratandu-i si pe altii cu respect o pretuiesti. Asta nu stiu daca e menire, dar e foarte important sa te respecti si sa respecti. Asta implica enorm de multe. Si menirea fiecaruia este sa-si prietuiasca viata in primul rand. Cred ca principala menire este fata de sine si abia apoi fata de altii.
    Si nici menirea tuturor nu e sa schimbe lumea. Asta e una dintre pisibilitati. Nu e singura. Din contra.
    Meniri pot fi multe atat timp cat ceea ce urmaresti, lucrul in care crezi, te transcende, te trage in sus, iti da putere, energie, te ajuta sa te ridici din pat dimineata si sa te dedici intru totul activitatii.
    Menire poate fi sa-ti cresti copiii daca asta da sens vietii tale si iti aduce pace si implinire, menire poate fi sa creezi orice de la lucruri, la tablouri, la carti, menire poate fi sa iti dedici viata altora, menire poate fi sa faci pace cu tine, menire poate fi sa muncesti daca asta te implineste, sa invingi o boala. Orice poate fi menire daca iti umple sufletul de bucurie si implinire si iti disipeaza frustrarile.
    Cum spunea un psihoterapeut drag mie: „We can discover this meaning in life in three different ways: (1) by creating a work or doing a deed; (2) by experiencing something or encountering someone; and (3) by the attitude we take toward unavoidable suffering”.
    Si oricum sfatul meu ar fi ca informatiile care ne intereseaza sa fie coroborate din mai multe surse si, daca se poate, cat mai avizate. Daca ne intereseaza sensul vietii, pe langa cititul blogurilor sa mergem si la psiholog sau sa citim psihologie, filozofie, religie. Pe bloguri nu gasim decat pareri personale si, deci, limitate la experiente personale. Unele ni se potrivesc, altele nu. Dar nu cred ca e sanatos sa ne definim prin prisma a ce cred altii despre un subiect.

  • Angelica spune:

    @Printesa, eu inca nu mi-am descoperit un scop in viata asa cum il descrii tu, mai presus de mine, poate in afara de evolutia spirituala. Cred insa ca nu este aceasta singura viata pe care o avem. De ce? Pentru ca noi, in esenta, suntem un spirit, o energie, care s-a materializat intr-un corp. Deci, aceasta energie nu se stinge dupa ce se stinge corpul, ci merge mai departe si, la un moment dat i se va oferi oportunitatea sa revina (forma sub ce forma va reveni depinde de ceea ce a facut in viata aceasta si in altele). Zic… 🙂

  • Elena spune:

    Draga Ioana, tu scrii parerea ta si lumea deschide Cutia Pandorei… Eu chiar gandesc ca tine, fac multe pentru altii, ma implic, donez sange, haine, sunt voluntara la Taxiul cu bomboane, Adam gunoaiele altora de pe jos si chiar cred ca prin fapte mici putem schimba lumea! I’m a dreamer, eu traiesc ca si tine in Misiunea mea Personala, descoperita de vreo 10 ani si, prin evenimentele peace care le organizez ajut femeile din intreaga lume! Recunostinta, ma-nclin!

  • Ioana spune:

    Foarte frumos articolul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *