Despre Dumnezeu și Magie la aproape 8 ani

Ne apropiam de casă după școală, eu și copiii în mașină când am primit această demonstrație clară ca lumina zilei asupra faptului că Dumnezeu există:

– Te rog, te rog, să găsim un loc de parcare aproape, ca să nu întârziem mâine la școală și să putem dormi încă cinci minute de dimineață… zic eu în șoaptă.
– Cu cine vorbești, mami? Pe cine rogi tu acolo? întreabă Sofia din spate.
– Ăăăă, pe Dumnezeu? Universul?
– Păi ce, Universul sau Dumnezeu pot să mute mașini de colo colo, să îți facă ție loc pentru că îi rogi?
– Nu, dar uite, să zicem că e acolo în blocul acela un domn care se uită pe geam fără niciun scop și pac, Dumnezeu îi dă un gând de genul: pfaaa, am uitat să plătesc factura la curent! Și se urcă în mașină și se duce să plătească.
– Iar noi, pac, parcăm în locul lui. Bravo, mami, bun plan ai făcut!

Mergem mai departe, nu găsim loc de parcare, dăm trei ture, până la urmă lăsăm mașina departe, corect și legal. Ne dăm jos și pornim spre blocul nostru. De frig, cred, copiii vorbesc ȘI MAI MULT ca de obicei.

– Deci, mami, n-a mers, constată Sofia.
– Nu.
– Uneori merge? întreabă Ivan.
– Uneori găsesc loc de parcare, dar nu știu dacă e pentru că a mers sau am avut noroc.
– Aha. Deci am înțeles. E ca cum credem noi, copiii în magie. Când ne convine, credem. Când nu, nu. Cam așa?
– E ceva mai complicat. Fiecare om are relația lui specială cu Dumnezeu.
– Da, păi și eu am o relație specială cu Harry Potter și cu magia. Nu pot să îți dau detalii, dar te asigur că e foarte FOARTE specială. Nu, Ivan?

Ivan spune da la orice zice soră-sa.

– Da, normal, Sofia.
– Bine, iubito, nu te pot contrazice.
– De exemplu, eu acum o să zic: Te rog, Magie, fă ca mâine să ningă și eu să mă pot da cu sania.
– N-avem sanie, intervine Ivan.
– Taci, că nu despre asta zic. Ai înțeles, mami?
– Nu cred.
– Deci eu mă rog la magie. Și dacă mâine ninge, o să zic: Yeee, magia funcționează, mi-a dat zăpadă. Dar dacă nu ninge mâine, o să zic că magia încă nu m-a auzit. Și când o să ningă, atunci o să zic yeeee, magia funcționează, dar nu când vrem noi, ci când trebuie.

Jur că nu am știu ce să zic. Adică ce să mai și zici la așa ceva…

A zis Ivan însă ceva:
– Adică trebuia să NU găsim loc de parcare?
– Păi, poate, zice soră-sa misterioasă.
– De ce, ca să nu dorm eu mai mult dimineața? mă vaiet teatral.

Aproape am ajuns acasă.

– Nu. Ca să nu știi dacă Dumnezeu e adevărat sau Universul e adevărat și să te mai rogi și mâine. Dar ele SUNT adevărate, doar că sunt și misterioase în același timp. Nu înțelegi, mami?
– Nu, că nici ieri nu am găsit loc de parcare și m-am trezit foarte devreme azi și nu prea am dormit…
– E EXACT ca la magie. Dumnezeu e magia oamenilor mari!

Și îi străluceau ochii de zici că găsise sfântul graal. N-am răspuns nimic, capul meu era complet gol.

– Mami?
– Ă?
– Avem acasă castraveți?
– Mai e unul.
– Yesss! Magia există! Deci și Dumnezeu există! Și Universul! aplaudă Sofia. Teoria ei, oricare ar fi fost ea, tocmai fusese confirmată (doar de ea, dar pentru ea nu e nevoie de nimic mai mult).

În orice caz, magia și Dumnezeu există. Alături de ele începea să existe și migrena mea. Noroc că am ajuns acasă și acolo m-au lăsat în pace, că și-au pus muzica din Frozen 2 și au început să danseze. Ori poate nu a fost noroc, ci Dumnezeu, pe care-l rugasem în secret să-mi dea o pauză mică? Dacă parcare nu s-a putut…

Imagine de lisa runnels de la Pixabay

8 Comments

  • Madalina spune:

    Intrebare primita ieri de la baietelul din dotare (7 ani).
    -Mami, Dumnezeu a facut lumea, nu-i asa?
    -Asa-i, intr-un fel!
    -Cum adica?
    -Pai a facut-o spiritual, zic eu, oarecum incurcata
    -Deci planeta noastra e facuta de Dumnezeu, nu mami?
    -Spiritual, zic eu iar, si mai incurcata
    -Dar mami, Universul a fost creat dupa Big Bang…
    -Asa e…
    -Si-atunci ce a fost mai intai, mami, Dumnezeu sau Big Bang-ul?
    -Hmmm, cred ca nimeni nu stie treaba asta cu exactitate. Insa sunt lucruri diferite. Dumnezeu a creat spiritualitatea, ne-a dat noua sentimentele care ne deosebesc, spre exemplu, de animale. Speranta, credinta, iubirea, ratiunea, increderea…
    -Adevarat, mami, imagineaza-ti cum ar fi sa vorbeasca un caine…

    Sincer, mereu mi se par grele discutiile astea. El merge la o scoala unde invata despre religie si nu-s neaparat de acord cu unele concepte cu care vine acasa si ma pune in dificultate cu intrebari de genul…Daca Iisus a inviat, mami, poate invie si bunicul, asa, ca el, nu?

    In acelasi timp, vreau sa fie spiritual, cred ca ii va folosi in viata sa creada si sa aiba si partea asta, magica, activa in el.

    Dar pentru mine e din ce in ce mai dificil sa fac fata intrebarilor lui. E foarte curios si pasionat de stiinta, deci pentru el, 1+1=2, intotdeauna, si mereu argumentat.

  • gabitza_sta spune:

    Cred (sper de fapt) ca pentru fiecare dintre noi si ideile noastre, este loc pe pamant, sa spunem copiilor ce credem si simtim. Noi (familionul) suntem destul de singulari in abordarea ateista in grupul nostru de prieteni, de familie nici nu mai zic…sora mea crede mult in Dumnezeu, ai mei sunt religiosi pentru ca asa trebuie…fac pomeni si toate cele, cumva mai mult pentru linistirea constiintei decat pentru altceva.
    Mie imi e greu cu atat mai mult cu cat inaintez in varsta (38) sa cred in existenta unei forte superioare, pentru ca mi se pare ca ia foarte mult din mainile noastre ca oameni, din responsabilitatile noastre de a face bine pentru ca asa trebuie (nu de frica unei pedepse) sau de a lua decizii (grele, usoare) pentru ca Dumnezeu nu are de fapt un plan cu mine, ci eu sunt arhitectul propriei mele vieti si tot ceea ce se intampla in ea, este un rezultat a ceea ce aleg sa fac / sa nu fac, etc.
    Asa ca incerc sa o cresc pe M in spiritul logicii, al lucrurilor ce pot fi verificate, vazute…si cel mai mult poate „question everything”. Cred ca asta este una dintre marile calitati ale mintilor mari ale acestei lumi….faptul ca nu iau de-a gata ce li se spune / li se arata, ci se intreaba daca chiar asa este, daca ar putea fi diferit, daca ar putea fi mai bun sau mai rau…
    Sunt (conform numaratorii) 4,200 de religii in lumea asta, de la cele mari (crestinismul este cea mai mare urmata de islamism), pana la cele mai noi de genul Scientologiei sau Pastafarianism-ului. Si mereu ma intreb daca Dumnezeii altora sunt mai reali decat al nostru, sau daca doar puterea numerelor (2,2 miliarde de crestini) a facut ca Dumnezeu sa fie The one, in locul lui Budha de exemplu….
    Bottom line este ca aleg sa respect orice credinta si religie, aleg sa imi exclud fiica de la ora de religie, ca sa aiba ea timp sa citeasca ce isi doreste cand o sa fie mare si sa aleaga singura ce crede ca este bine pentru ea. Dar aleg sa nu cred in noroc, putere superioara, bafta, coincidente si nici sa imi bazez deciziile si existenta pe ele.
    Nu am fost ateu de cand ma stiu, anii recenti de viata m-au dus pe aceasta cale, am citit cat am putut pe subiect, am vazut cat de multe documentare am putut, mi-am format parerea in timp. Dar cand ma uit in urma, imi dau seama ca acel Dumnezeu la care ma gandeam, aparea doar in momentele in care facusem ceva gresit (si iata pedeapsa venea), cand luam note mici sau cand ma certau parintii ca am mintit…pana cand incet incet in mintea mea a aparut gandul ca ceea ce fac si ceea ce zic vor declansa acel lant de lucruri care este viata, iar singurul care poate face acel lant de lucruri sa mearga intr-un fel sau altul…eram eu. Si dintr-o data m-am linistit.
    G.

    • Mona spune:

      Gabitza, felicitari, si eu urmez aceeasi abordare, nu-mi invat baiatul sa creada in ceea ce spun unii si altii ca ar exista dar nu a fost dovedit niciodata. Nu il indoctrinez de mic asupra niciunei dogme religioase ci il invat sa cerceteze el singur si sa-si obtina raspunsul la intrebari. Cand va fi suficient de matur va putea decide el singur ce cale va lua si in ce va crede. Pana atunci ora de religie este, in acceptiunea mea personala, daunatoare si indoctrinanta pentru creierele lor mici care inca nu cunosc nimic despre viata, suferinta, alegeri, ideologii…
      Nu il mint, m-a intrebat ce rol are Biserica, religia, acel D-zeu de care vorbesc alti oameni si i-am raspuns la intrebari sincer. Insa stie ca ce i-am spus noi ca parinti, este doar parerea noastra personala, in urma vietii traite si a cunostintelor acumulate, nu e stiinta exacta.

  • Angelica spune:

    Hmmm, ce frumos! Mi-a facut pielea de gaina! Copiii de azi sunt suflete realizate, ei au intr-adevar o coneziune speciala cu Dumnezeu, cu Universul! Intelegerea si constientizarea ca „…magia funcționează, dar nu când vrem noi, ci când trebuie…” este ceva de nedescris in cuvinte, magic. 🙂 Iar raspunsul „Ca să nu știi dacă Dumnezeu e adevărat sau Universul e adevărat și să te mai rogi și mâine.” este pe masura. Cate ne pot invata fiintele acestea magice, iar noi trebuie doar sa ne dam timp si rabdare sa putem acumula tot ce ele ne transmit!

  • Georgiana spune:

    Mai bine zis cum NU exista.

  • Geo spune:

    Pe Dumnezeu Il vezi cu inima.
    Iar copiii sint in relatie cu Dumnezeu in mod necontaminat.

    “Ora de religie este daunatoare”…asta da remarca primitiva.

  • Roxana spune:

    Nu sunt o religioasă, dar am să o învăț pe fiica mea despre Dumnezeu și despre minunea pe care a facut-o cu ea. Ieri am plâns citind despre băiețelul cu aripă de fluture, o poveste plină de emoție și gingășie. O poveste care sigur are un impact emotional mult mai puternic asupra mamelor care au nascut copii „altfel” (cazul meu). Eu am strigat, la propriu, după ajutor, sus, la Dumnezeu, și imi place sa cred ca nu a fost o coincidență ca, in ciuda tuturor diagnosticelor urate si operațiilor, copilul se dezvolta normal. Ii mulțumesc zilnic lui Dumnezeu pentru magia/minunea pe care a facut-o cu noi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *