A venit timpul să vă povestesc despre un roman frumos al unei bloggerițe din Franța :)

Zilele trecute, o cititoare m-a întrebat dacă poate să publice pe blogul meu un text despre o carte care i-a plăcut. Cartea o aveam și eu. I-am zis să stea oleacă, s-o citesc și eu, și apoi publicăm. Am luat cartea cu mine acasă, la Piatra Neamț, de Crăciun.

Se numește Era și timpul să aprind iar stelele, de Virginie Grimaldi.

Mi-a plăcut, a curs atât de lin, exact precum călătoria din carte. Anna are două fete, de 17 și 13 ani, pe care le crește singură dintr-un motiv dureros și, din păcate, destul de comun, pe care-l aflăm la final. Muncește aproape non-stop, are multe datorii, își pierde jobul și primește niște bani drept compensație. În loc să-i folosească pentru a-și plăti datoriile, ia fetele, împrumută o rulotă și se duc să vadă aurora boreală. Călătoria lor pleacă din Franța și sfârșește în Suedia, relația lor pleacă de la minciuni, suspiciuni, judecăți și ironii, la cunoaștere, iertare, acceptare. Le cunoaștem pe rând pe Anna și pe fetele ei. Romanul este o succesiune de mărturii intercalate, o citim pe Anna, apoi o citim pe Chloe, care scrie pe un blog, apoi citim din jurnalul lui Lily. Fetele sunt istețe și au umor, mama lor e fragilă și surprinzătoare în încăpățânarea cu care le apără. Aflăm la final și de cine. E o călătorie simpatică, textul curge atât de lin, l-am devorat și m-a lăsat cu o emoție de bine și drag față de mama, de soțul și de copiii mei.

Autoarea cărții este Virginie Grimaldi, care are 40 de ani și trăiește în orașul ei natal, Bordeaux, în Franța. Virginie este teribil de populară în Franța, romanele ei se vând în sute de mii de exemplare, mă bucur că editura Univers aduce romanele ei și în limba română. Virginie a scris primul ei roman la 8 ani. A fost un roman de dragoste. Apoi, în liceu, a câștigat un concurs de romane. Din 2009, a început să publice povești pe blog. În 2014 a trimis un manuscris către o editură. Și de acolo a început aventura internațională Grimaldi! 🙂

Ce este interesant e că poveștile noastre sunt destul de asemănătoare. Suntem aproape de o vârstă, eu am început să scriu pe blog în 2007, ea în 2009, blogurile au crescut ca în povești, în 2014 ea a publicat prima carte, eu în 2015, iar editurile noastre colaborează de mulți ani. Sper să ne și cunoaștem cândva. Lansez în Univers acest gând frumos.

Mi-a plăcut Era și timpul să aprind iar stelele. Dacă vă iese în cale, nu o ocoliți.

Așa, acum textul primit de la cititoarea mea, care iată, e și cititoarea lu Virginie.

Cu ultimii bani, o călătorie care vindecă o familie

Lily, la 12 ani, îl are pe Marcel, un jurnal care trece prin multe încercări și supraviețuiește miraculos. Chloé, la 17 ani, are un blog unde povestește ce n-ar îndrăzni să povestească prietenilor sau, Doamne ferește, mamei. Vocile lor, de o inocență care te revoltă sau te amuză, se împletesc cu vocea mamei, o femeie încă tânără și atrăgătoare, care are nevoie în primul rând de bani, ba nu, de iubire, ba nu, de siguranță pentru copiii ei, ei, ba nu, de o călătorie cu rulota până la capătul lumii. E ceva de mers din Toulouse până la Rovaniemi, reședința oficială a lui Moș Crăciun, sunt aurore boreale de văzut, fiorduri înghețate în care să te scalzi, balene pe care să le admiri și mai ales discuții aprinse, certuri de familie, secrete de dezvăluit de voie, de nevoie.

Cu banii obținuți drept compensație pentru pierderea singurului loc de muncă pe care l-a avut vreodată (timp de 14 ani), Ana are de ales: poate să scape de datorii și să-și caute un nou job sau poate să lase totul baltă, să-și ia fiicele și să plece pe coclauri pentru vreo două luni. E momentul să inserăm aici o veste proastă pentru cititoare: știm că o să vi se facă o poftă nebună să o luați pe urmele Anei, cam de vreo… 48… sau 89… nu, probabil de vreo sută de ori și ceva până terminați cartea, dar vă rugăm insistent să rețineți că acesta e un roman și că, totuși, pacostea aia de credit trebuie plătit orice-ar fi. Deși, în caz că nu aveți nici o problemă cu ratele, există pe lumea asta idei mult mai nesăbuite decât a pleca în călătorie cu oamenii pe care-i iubești și care au nevoie de ajutorul tău mai mult decât oricând, chiar dacă nu știu să ți-l ceară.

Și cum să nu aibă nevoie bloggerița Chloé de mama ei mai ales acum, când, înainte de bacalaureat, ea nu se gândește decât la un oarecare Kevin (între noi fie vorba, un mare măgar)? Sau micuța și adorabila Lily, care nici măcar nu vrea să recunoască în ce situație complicată e la școală, hărțuită de colege bătute în cap?

Chloé: ”Nu înțeleg. Am făcut lista: am ieșit cu șapte băieți în viața mea. Primii patru m-au părăsit pentru că nu voiam să mă culc cu ei. Ultimii trei m-au părăsit imediat după ce m-am culcat cu ei.”

Lily: ” Știi, eu îl iubesc mult pe Noé. În afara familiei mele, este pentru prima dată când iubesc atât pe cineva care nu este un animal.”

Ana: ”Părinții sunt niște echilibriști. Mergem pe un fir întins între prea mult și insuficient, cu un pachet fragil în brațe.”

Poate că acesta e secretul succesului enorm pe care îl are autoarea Virginie Grimaldi cu romanele ei: scrie cu umor și înțelegere despre problemele reale ale femeilor, pe firul întins între prea mult și insuficient. Ca și cum ar fi, în această carte, însoțitoarea unui grup de turiști în Scandinavia, ghidul care știe să-ți arate întotdeauna Nordul. 

 

Tags

2 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *