Regula cuvântului STOP și lecția că iubirea nu înseamnă ignorarea limitelor personale

Încă de când erau copiii mici, ne-am dat seama, eu și omul, că în multe situații de joc și apropiere cu copiii, ne lăsăm luați de val și îi copleșim pe copii cu forța fizică și iubirea noastră în feluri în care poate lor nu le place, de fapt.

De exemplu, gâdilatul.

Acesta e un joc foarte interesant. Cam toată lumea râde când e gâdilată, însă nu întotdeauna e un râs adevărat, cu bucurie, de cele mai multe ori e un râs mecanic, provocat de gâdilat, însă însoțit de enervarea cauzată de neputință. Ai vrea ca cel care te gâdilă să se oprească, te enervează că nu ai control, nu îl poți opri, te enervează și că râzi în timp ce simți toate astea, că nu poți opri nici râsul, nici sursa lui.

Gândiți-vă un pic, vouă vă place să fiți gâdilat mai mult decât simțiți că e cazul? Cum comunicați asta sufocați de râs fiind, dar de un râs care vine cu 50% frustrare?

Copiii sunt de trei, patru ori mai mici decât noi, cu siguranță le e și mai greu.

Apoi, sunt îmbrățișările și pupăturile, excesul de drag cu care îi copleșim de multe ori, pentru că-i iubim. Nu de asta i-am făcut, să-i iubim? Sigur că da, dar nu putem ignora faptul că sunt și ei ființe ca și noi, cu demnitate și drepturi egale, cu nevoi și dorințe care trebuie luate în seamă.

Dacă copilul se zbate, se șterge pe față după ce-l pupăm, dacă se retrage când ne apropiem, acestea sunt semne că nu se simte tocmai confortabil cu manifestările noastre de afecțiune.

Asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm de tot la ele, ci să le calibrăm astfel încât și copilul să se simtă confortabil. Cum ne simțim noi când se repede cineva să ne pupe? Invadați, invizibili, frustrați, captivi, rușinați și vinovați că simțim toate astea. Exact la fel și ei.

Despre a cere copiilor consimțământul, verbal sau non verbal, înainte de a-i atinge sau de a-i invita să se îmbrățișeze cu rude sau prieteni, am scris deja aici.

Azi vreau să scriu despre regula noastră cu STOP, care e una foarte simplă și pe care am implementat-o de când copiii erau foarte mici, până în doi ani.

Regula zice așa: orice facem, când cineva spune STOP, toți ceilalți se opresc.

Cu această regulă, ne jucăm inclusiv de-a gâdilatul, activitate pe care copiii nu o doresc în alte condiții.
– Mami, hai să ne gâdilăm, dar până la stop, da?
Stopul vine printre hohote de râs, dar vine destul de repede. Apoi reluăm la semnul lui, tot până la stop.

Stopul este sfânt, se respectă în toate situațiile.

– Mami, hai să ne drăgălim!

Și ne pupăm și ne tăvălim și ne strânge în brațe. Uneori dau eu drumul, alteori aș mai sta, dar el se desprinde (un stop nonverbal, căruia îi fac loc să existe și să fie observat). Sau spune STOP.

Nu vă gândiți că e un STOP răstit, de polițist de circulație, e unul cald, simpatic, spus cu drag și înțelegere, mami, știu că tu mai vrei, dar eu simt că vreau să ne oprim.

Îmi aduce multă siguranță faptul că știu că ei rămân în jocul nostru cât se simt ei confortabil, înainte îmi făceam griji despre cum se simt ei, dacă le place, dacă nu cumva îi deranjează și ei nu zic de dragul meu.

Le-am explicat de mici cât de important e să-și asculte nevoia de spațiu și siguranță, că nu au față de nimeni obligația de a se lăsa atinși sau manipulați de dragul altora, că iubire înseamnă acceptarea limitelor celorlalți, nu forțarea lor pentru plăcerea noastră. Le-am arătat de mici și le-am spus  că niciodată nu mă voi supăra când ei vor spune un stop sau un nu unei îmbrățișări, că nu trebuie să se simtă vinovați că au nevoie de integritate fizică și spațiu personal. E important să știe asta, că nu trebuie să facă compromisuri cu corpul lor. 

În timp am văzut că ei folosesc acest STOP și în relație cu alții cu care se joacă, cum ar fi bunicii care insistă cu gâdilatul, prieteni care se joacă prea energic.

Au învățat să-l spună pe STOP, dar și să-l respecte când îl aud de la alții, pentru că au simțit întâi pe pielea lor cât e de important să fie respectată această limită de toleranță.

Poate vă e de folos. Ne vedem mâine seara la 22.10 (ora României) pe Facebook, pe pagina blogului, la Ora de poveste pentru părinți.

Photo by Jose Aragones on Unsplash

3 Comments

  • Andreea spune:

    Si noi aplicăm mica regula cu „stop”, cand spun „stop” trebuie ca cel mic sa se oprească in secunda 1, de obicei se intampla pe strada cand nu ma tine de mana si fuge spre mașini sau cine stie.
    Nu m-am gandit pana acum sa aplicăm si invers acest”stop”, sa vina si din partea copilului dar e o idee foarte buna ce o voi aplica de acum in colo.

    • andaz spune:

      Și eu la fel făceam, când erau mici și alergau unu’ hăis-alțu’ cea… Când spuneam Stop, se opreau.
      Iar acum, fiind mai mari spun și ei Stop când ii deranjează ceva. A venit oarecum firesc, nu am vorbit cu ei cum a făcut Ioana. Mă gândesc că a făcut mai bine Ioana, au mai multă încredere în ei.

  • Aura spune:

    Nu este doar sa se oprească ei din ceva ce fac și să fie atenți la noi, ci să pună chiar ei limite. Verișoara mea, psihoterapeut pediatru specializata in copii cu autism în Canada, are o regulă asemănătoare cu fetița ei, acum de aproape 9 ani, dar a învățat-o de foarte mică. Ea a învățat-o să spună „oprește-te”, numai că cea mica a dus regula un pas mai departe: dacă cealaltă persoană nu se oprește când ea spune, atunci spune „stop”. Cum ar veni, stop este când e chiar sătulă și s-a întrecut măsura. Asta, spre exemplu, când ea s-a săturat de gâdilat, dar noi mai vrem. Este o regulă foarte sănătoasă și care transmite un mesaj clar copilului: eu sunt stăpân pe corpul meu așa că eu pot spune când sa ne oprim din ceva ce nu mă face să mă simt comod.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *