Când se va obișnui primul născut cu fratele/sora lui?

Cu foarte puține excepții, părinții observă schimbări majore în comportamentul primului născut când se naște un frate sau o soră, indiferent de vârsta lui.

  • Micuțul se opune mai des
  • Are comportamente nedorite
  • Regresează, revine la scutec, la sân, la biberon
  • Nu mai vrea să mai doarmă singur
  • Refuză să se mai joace singur
  • Redevine mai dependent
  • E irascibil, agitat, trece ușor de la o stare la alta
  • Refuză să mai meargă la creșă/grădiniță
  • Se trezește des noaptea
  • Se îndepărtează de mama și se atașează ostentativ de tată sau de bunică, bonă etc

Am scris mult despre asta (aveți un articol important aici), pentru că am experimentat și noi din plin mare parte dintre aceste situații. Fetița avea 2 ani și un pic când s-a născut băiețelul. Toate aceste schimbări sunt normale, și, chiar dacă sunt teribil de frustrante pentru părinți, pentru că viața devine brusc foarte complicată și obositoare, e important să ne scuturăm puțin și să fim raționali și în control.

Nu copilul a decis să i se nască un frate. Chiar dacă poate a zis ca vrea un bebeluș, vă asigur că habar nu avea la ce se înhamă. În schimb noi știam, sau măcar bănuiam, că doar am mai avut un nou născut înainte. Știm cât de obositor, greu, dar și minunat va fi totul.

Faptul că lumea așa cum o știa, relația lui cu părinții așa cum o știa, se schimbă pentru totdeauna, e resimțit foarte acut de primul copil.

E copleșit de sentimente de neputință, frustrare, uneori frică, tristețe, nesiguranță. Vrea ca totul să fie ca înainte și în același timp simte că asta e imposibil. Se simte și vinovat pentru toate acestea, și de aici până la crize de plâns și de împotrivire nu mai e decât un pas mic.

Primul născut suferă. Nu e un capăt de lume, nu va fi traumatizat de nașterea fratelui dacă părintele gestionează corect situația, însă e atât de important ca adulții din jur să înțeleagă de ce se poartă el așa, câtă nevoie are de iubire, asigurări, atenție, timp dedicat.

Problema e că și cel mai atent și responsabil și prezent părinte obosește la un moment dat. Da, înțelegi, ai răbdare, faci tot ce poți ca primul născut să știe mereu că e iubit și prețuit și acceptat, cu toate astea anii trec și relația lor tot nu e ideală. Iar tu îți ieși din pepeni de cinci ori pe zi.

Copilul tot aleargă pe stradă ca să se opună, deși are un frate nou de mai bine de doi ani.

În continuare acceptă greu limitele.

Se poartă urât cu fratele/sora lui. Nu arată empatie.

Cât mai durează până trece faza asta cu am un frate nou, am nevoie de timp și înțelegere?

Înțeleg frustrarea de părinte, am trăit-o zilnic ani la rând.

Eu i-am făcut un frate să se joace și să-l iubească, nu să se certe toată ziua! De ce nu face ce am visat eu în visele mele? De ce nu se înțeleg?

Te enervează pentru că o iei personal. Crezi că faptul că ei nu au o relație bună, că fratele mai mare e răutăcios, rebel, e vina ta. Comportamentul lui te invalidează și asta te înfurie, pentru că tu ești o persoană empatică și bună și ai încercat să insufli același comportament și copilului tău, care iată, nu e empatic și nici bun cu fratele lui. Suferi pentru cel de al doilea născut, care este victimă, te simți și mai vinovată, te înfurii, ridici vocea la cel mare, care se simte și mai vinovat, frustrat, neputincios, distanța dintre frați crește, iar tu vrei să-ți cumperi bilet doar dus către Lună.

Primul pas pe care l-am făcut după ce am orbecăit ani întregi prin paragraful de mai sus a fost să înțeleg cu adevărat că cei doi copii ai mei sunt ființe independente de mine, care nu sunt cum sunt doar din contribuția mea. Ei au venit pe lume cu niște date naturale pe care eu nu le pot anula. Eu îi pot ghida, le pot arăta lumea, le pot explica lucruri, le pot pune limite, dar nu le pot schimba esența, structura. Multe dintre comportamentele lor sunt doar ale lor. Lucrurile pe care le fac ei sunt ale lor, nu sunt ale mele (deși în multe cazuri am, desigur, o influență și o responsabilitate).

Asta mi-a permis să mă detașez și să le accept conflictele ca fiind naturale, sănătoase și ale lor, nu ale mele.

Nu îi las să se lovească și să se jignească, pentru că în familia noastră e importantă comunicarea non-violentă, dar nu mai țin morțiș să fie prietenii cei mai buni, iar când nu sunt, nu consider că e vina mea.

Revenind la întrebare, cât mai durează până se obișnuiește primul născut cu al doilea, cred că depinde de temperamentul și de vârsta fiecăruia, însă pe măsură ce copilul cel mare devine tot mai independent, își face prieteni, petrece tot mai puțin timp cu mama/tata, are alte interese în afara casei, sunt șanse mari ca relația dintre frați și cea cu părinții să se domolească. Poate chiar și mai devreme. Fiecare zi împreună e un câștig.

La noi lucrurile au fost mai bune imediat ce au început să se joace mai mult între ei, după ce cel mic a făcut doi ani. De când cu pandemia, relația lor e de cinci ori mai bună, se joacă împreună cu orele! Sigur că se și ceartă încă mult, dar treaba stă clar mult mai bine decât acum 4-5 ani. A trecut timp, s-au cunoscut, au învățat să fie împreună.

Tot ce am scris mai sus nu exclude, desigur, iubirea între frați, care există cu siguranță. Dar ea nu e pune probleme, așa că nu vorbim despre ea. Există, e minunată, despre ce nu merge ne dorim să vorbim, nu despre ce merge.

N-o luați la goană, părinți de copil unic care se gândesc să mai facă unul!

Aud că soluția e să fie mai mulți, trei, patru, deși na, nu aș zice că asta simplifică neapărat lucrurile. 🙂 Dar știu multe familii cu trei, chiar patru sau cinci copii, în care lucrurile de mai sus nu sunt probleme serioase. Posibil să apară alte lucruri pe-acolo, n-am idee, căci pe mine nu mă mai țin nervii (și cred că nici uterul nu mă mai ține) să mai fac copii.

E foarte bine și cu doi. Vor ajunge să se joace mult împreună, să se susțină și să se prețuiască (doar să nu fie diferența de vârstă foarte mare, deși e posibil să fie foarte bine și așa), dar e nevoie, ca în orice timp, de timp, iubire și acceptare. Și e nevoie ca noi să ne organizăm, să facem liste cu ce avem nevoie, să cerem ajutor, să ne umplem rezervoarele, ca să le putem oferi lor ce le-am promis implicit când i-am adus pe lume: că o să-i îngrijim și iubim cât putem de bine.

Photo by Limor Zellermayer on Unsplash

Tags

11 Comments

  • Ioana spune:

    Eu sunt sora cea mica, am un frate mai mare cu 7 ani iar sora cea mare e cu 9 ani mai mare decat mine. Relatia cu sor-mea nu a fost niciodata una apropiata, dar la nevoie ne ajutam. Cu fratele relatia a fost intotdeauna una apropiata, am amintiri cu noi doi jucand fotbal sau cu papusi. Tind sa cred ca relatiile devin tensionate in cazul in care este o sora mai mare, imi pare ca fetele sunt mai geloase si mai rautacioase, situatie observata si in alte familii din jur.

  • ANA-MARIA spune:

    Eu sunt sora mai mare. Mai am o soră cu aproape 2 ani mai mică.
    Etapa aceea de acceptare a durat 2 ani și jumătate (cel puțin așa spune mama). Eu nu eram geloasă (nu cerșeam atenția celor din jur), ci eram doar agresivă în anumite situații.
    Mai târziu, ne-am mai ciondănit (a se citi certat), dar asta se întâmplă în orice relație de surori/frați.
    În prezent, relație cu sora mea este una bună (nu suntem cele mai bune prietene, dar pot conta pe ea dacă am nevoie de ajutor), eu având 18 ani acum.

    • Andreea spune:

      Eu am fost sora cea mare…. am un frate cu un an și 8 luni mai mic cu care nu ma înțeleg nici acum, dar dragostea dintre noi exista și se simte…. apoi la 14 ani am devenit din nou sora cea mare și m-am bucurat foarte tare și am fost ajutorul mamei, dar în timp mi s-a pus pe suflet, iar la 18 ani am fost iar sora cea mare și atunci mi s-a părut prea mult și m-am supărat pe mama, dar am promis ca voi fi alături de ea…. eu aveam iubiți și vroiam îndrăgostească, dar mereu eram exemplul prost pentru surori… La 23 de ani m-am căsătorit și i-am zis soțului ca vreau o familie numeroasa, cu 3-4 copiii, dar mai târziu ca de copii sunt satula (sora ce mica avea 7 ani)….. Am rezistat doar 3 ani…. după aia mi se părea casa goala și prea multa liniște… asa ca am făcut un copil, apoi a venit divorțul și m-am speriat ca nu voi mai putea sa ii fac un frate (fostul soț era singur la copiii și mi s-a părut un mare individualist și egocentrism fără sa o facă intenționat)… m-am recăsătorit și am un băiețel cu 5 ani mai mic…. fata mi-a făcut o depresie crunta din cauza fostului soț care i-a băgat în cap că o să-l iubesc pe băiat mai mult și în timp o sa renunț la ea… asa ca toate simptomele de sus au fost la superlativ, iar actualul sos era prea protectiv cu propriul băiat și agrava situația,dar cu răbdare și intelepciune se înțeleg destul de bine și se iubesc acum (se mai și împing uneori), dar fetei ii place rolul de sora mai mare mai ales de față cu alții și mereu îl vrea acasă când e plecat la bunica… iar pandemia i-a unit mai tare… are 5 ani, fata 10 și ne pregătim pentru a-l treilea pentru ca ambii au grija singuri de ei, iar fata deja gătește pentru ea… cu iubirea va fi mai greu ca sunt foarte lipicioși și pupaciosi amândoi și dormim cu ambii în pat inca 😂😂😂 (și am doua dormitoare goale 😂😂😂), dar vom găsi solutii….

  • Madalina spune:

    Eu sunt sora mai mare (2 ani jumatate diferenta). In copilarie am avut o perioada in care ne certam f des, insa pe masura ce am crescut am devenit f apropiate si ne sprijinim in orice. Nu mi-as vedea viata fara o sora.

  • Cinderella spune:

    Eu sunt sora mai mica cu 3 ani. Desi parintii ne-au facut cu gandul ca ne vom juca vesnic, sora mea nu s-a jucat cu mine f mult. Fiind intelectuala familiei, a pasionat-o cititul f mult, inca de la 6 ani si nu lasa din mana cartea. Pot spune ca nu avem multe in comun, spre deloc. Insa cand am crescut si ea s-a imbolnavit la 30 ani , ceva s-a activat in mine si nu imi imaginez viata fara ea. Voi fi langa ea tot timpul !

  • Ramona spune:

    Într-adevăr, soluția pare să fie mai mult de 2 copii din ce am văzut în familia noastră și la familiile din jur. Noi avem 4 băieți și o fetiță, ea fiind cea mai mica. Întrebarea băieților mai mari atunci când mai apare cate un bebeluș prin familiile prietenilor sau ale rudelor este: “Noi când mai naștem un bebeluș?”. Sigur, la noi apar alte griji, de ex: cum mă organizez astfel încât să petrec timp cu fiecare în parte?

    • Printesa Urbana spune:

      Wooow, cinci, ce minune! Ma intreb cum o fi la voi o zi obisnuita… Si cum iti e tie cu ei toti!

    • Ramona spune:

      Mie îmi este bine cu ei. De când eram mică ziceam într-una că eu vreau sa am 5 copii, spre disperarea mamei care a avut două fete😁. Partea frumoasa e că am găsit Omul care sa își dorească același lucru și nu excludem lărgirea familiei. O zi obișnuită de vacanță e așa: trezire cu mic dejun rapid pregătit de mami sau băiatul cel mare daca e vorba de ochiuri sau omleta (are 10 ani și e mândru că poate gati ouă ); pus ceva la crock pot pt prânz (mulțumesc, Ioana, de la tine au venit ideile privind ajutoarele de prin bucatarie); ieșit in parc sau în pădurea din împrejurimi cu biciclete, trotinete, cărucior; întors acasă, prânz și pus piticul de 2 ani la somn împreună cu bebelușa. Cei mari citesc, se joacă, se mai hârjonesc, desenează, se ceartă, se împacă, dar totul în limite rezonabile ca să poată dormi piticii. Pe la 4 vine tati (care incepe munca foarte devreme să poată ajunge devreme acasă) și îi scoate afara, iar eu rămân de obicei să pregătesc cina. Printre toate astea alăptez și citesc în permanență cate o carte. Sâmbăta ieșim din oraș pe la vreo fermă, parc tematic, in vreo drumeție. Duminica ne vedem cu prietenii, care și ei sunt familii cu mai mulți copii. O dată la două săptămâni vine o doamna la curățenie, curățenia zilnica o facem cu toții, la fel și spălatul și împăturitul hainelor. Doar gatitul rămâne numai în grija mea, dar incerc sa ii implic și pe copii dacă își doresc și ei asta. Nu e ușor, dar e frumos, nu as schimba viața mea de acum, e grozavă. Zilele astea, o prietena mi-a scris că eu sunt prietena ei relaxată după ce a citit unul dintre ultimele articole 😁. Mulțumesc pentru ce și cum scrii!

  • Ioana spune:

    Ioana, foarte util articolul! Ma bucur mult ca alegi sa vorbesti despre aceste aspecte mai sensibile, aduce alinare sa stii ca, uite, nu suntem singurii care trec prin asta! 🙂 te imbratisez!

  • Cristina spune:

    Bună Ioana! Un subiect foarte bine ales, care vine exact când am cea mai mare nevoie! Am 2 băieți de : 7 ani și 1 an, pe care nu știu cum sa ii mai împac. Cel mare a devenit foarte gelos pe cel mic, deși după nașterea fratelui a fost super încântat, iar cel mic este dependent de mine (încă îl alăptez)… Pe cel mare chiar credeam că mă voi putea baza în creșterea celui de-al doilea, fiind deja independent de noi, când a venit frățiorul, însă acum nu știu care ar fi atitudinea potrivită pentru a-l face să redevină băiețelul bun, empatic și afectuos pe care-l știm. Noi ne dorim încă un copil, însă suntem foarte rezervați în privința comportamentului celui mare, care devine pe zi ce trece mai răutăcios, răzbunător, rece la nevoile celor din jur.

  • nacela spune:

    Un subiect foarte util, ati scris un articol forte bine documentat. Am trecut si noi pe aici, si bine ar fi fost daca am fi stiut lucrurile astea…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *