Fata de 15 ani care s-a îndrăgostit de băiatul de 27

Continuă seria #AdolescentînRomânia, primesc zilnic cel puțin un mesaj cu o poveste de la un tânăr sau de la o tânără. Eu le citesc cu interes și curiozitate pe toate. Îmi sunt dragi acești oameni care își trimit viața aici ca să fie de folos altora. Cu mulți țin legătura, ne scriem, cu unii vorbesc la telefon, mulți vorbesc între ei sau își scriu. Simt că seria asta ne schimbă, mai mult sau mai puțin, pe toți cei care ne intersectăm cu ea.

Aveam 15 ani când am cunoscut un băiat (27 la vremea respectivă) de care m-am îndrăgostit lulea. Ai mei la început erau de acord cu treaba asta, nu credeau că o să dureze și simțeau că nu au de ce să își facă griji. Dar relația noastră a durat 4 ani. 4 ani lungi, umili și plini de dezamăgiri. Dezamăgiri pentru mine, și pentru ai mei.

Mie, acum, nu mi se pare deloc sănătoasă relația pe care am avut-o cu el. Din niciun punct de vedere.

Dar alor mei nu le-a păsat prea mult, nu au fost acolo să îmi deschidă ochii, sau cel puțin, să îl elimine din viața mea, pentru că eram, totuși, o minoră, o copilă, și visam la nori roz și pufoși.

Tipul bea mult, fuma și nu era nici nu știu ce frumos. Asta am devenit și eu. Fumam, mergeam prin discoteci cu el, beam și eu, cu el, și apoi sfârșeam în pat, cu el. Ideea e că pe atunci mi se părea normal, știu că îl iubeam și plângeam după orice ceartă.

După un episod din acesta de beție, am rămas însărcinată. Mi-a fost frică să le spun alor mei. Știam ce mă așteaptă. Dar deja era evident. Tampoanele nu se foloseau, uneori aveam grețuri dimineața și îmi era veșnic somn. Prima care și-a dat seama a fost mama. M-a întrebat dacă sunt însărcinată, am mințit evident, și apoi m-a pus să fac două teste de sarcină sub supravegherea ei. Urma să împlinesc 18 ani și deja aveam planuri pentru facultate.

Mai departe știți ce a urmat…

M-am certat apoi cu băiatul, cu familia lui, și am decis ca după înscrierea la facultate, să plec pentru două luni în străinătate, la o mătușă. Cu ideea de a sta departe de el și să îl uit. Ceea ce nu s-a întâmplat. Îi mințeam pe toți în legătură cu el, el promițându-mi că se schimbă ș.a.m.d… Nici asta nu s-a întâmplat.

M-am întors în țară și am continuat relația cu el pe ascuns. Ai mei știau. Nu știu de unde au aflat, dar știau. M-am lăsat de facultate, i-am dezamăgit pe ai mei și am continuat relația cu el aproape încă un an.

Până am spus stop. Nu am mai rezistat certurilor cu ai mei și nici vorbelor care deja se auzeau despre mine.

Ce vreau să spun este că a fost urât și dezamăgitor. Din perspectiva de părinte pe care o am acum, vă spun: nu este în regulă, în niciun fel, ca o minoră să aibă o relație cu un bărbat cu zece ani mai mare decât ea. Și invers. E dezastruos.

A lăsat o amprentă urâtă asupra mea și m-a dus să fac numai rele. Nu mă judecați. A fost prima mea iubire și nu știam cum trebuie să fie. Credeam că ai mei sunt răi. Dar de fapt, eu eram cea rea. Sunt sigură că dacă ai mei erau mai deschiși și aș fi putut discuta despre orice cu ei (de la șantajul emoțional la care eram supusă după fiecare ceartă și despărțire până la faptul că mă făceau proastă și c****), lucrurile ar fi stat altfel.

Mi-ar fi plăcut să mă asculte. Dar tot ce spuneau, era „Treaba voastră”… Care, de fapt, era treaba mea.

Acum sunt soție și mamă. Cu frustrări neînțelese și traume netratate. Pentru că nu am avut bani de terapeut. Și nici părinți care să mă asculte și să mă tragă pe drumul cel bun.

Photo by Jure Širić from Pexels

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4183

31 comentarii

  1. Mi se pare uluitor cum fata asta, după ce recunoaște ca greșeala a fost a ei, tot are neobrazarea sa isi acuze părinții pentru ce s-a întâmplat! Sincer! Vai, părinții nu m-au luat de langa el. Vai, părinții nu au fost deschiși. Vai, nu au făcut suficient pentru mine.

    O fi oare usor sa ai o fiica adolescenta îndrăgostită lulea de unul total nepotrivit, care te acuză mereu ca te pui în calea fericirii ei, care îți aduce acuze pana la Dumnezeu (cu toții știm cum sunt adolescenții si clasicele crize gen „nu-mi mai suport parintii”, etc etc) si care face fix opusul a ce spui tu, tocmai ca să îți demonstreze ca poate?? Mi se pare oribil.

    „Acum sunt sotie si mama”. A cui soție? Te-au împins părinții sa fii soție și mama?!?

    Hai ma, adolescenta am fost și eu și sex am făcut și eu. Chiar in anul 2020 nu a ajuns la tot poporul informația ca daca faci sex poți rămâne gravida și ca ar fi bine sa te protejezi?

    • Cred ca e nevoie de mai multă empatie. Nu vom putea ști niciodată prin ce a trecut.
      Nu trebuie sa îi înțelegi trăirile, e ok. E suficient să înțelegi că suntem diferiți și fiecare reacționează și simte în alt mod.
      Traumele din copilărie / adolescență ne marchează mult drumul vieții!

    • Wow, cred ca nu iti aduci aminte foarte bine cum e sa fii adolescent. Si deasemenea ce rol important are parintele in a pune bariere necesare la varsta respectiva…deschide-ti mintea.

    • Greșiți mult cu acest comentariu!
      Mulți parinți debordează de egoism și nepăsare față de copiii lor, mai ales când aceștia încep să fie independenți.
      Este datoria lor să își pună copilul pe calea cea buna, indiferent de vârstă. Este clar ca vina o poarta parintii în povestea fetei de mai sus. Avea 15 ani, avea nevoie de o ancora care sa o tina pe drumul cel bun. Tocmai din cauza ca nu avea acasa pe cineva care sa o asculte, pe cineva al ei, căruia sa i se destăinuie, a cautat bratele altora, și din păcate, a avut ghinion sa dea peste un astfel de om.
      Facem copii, suntem datori sa ii facem oameni, sa ii călăuzit, sa luptam chiar și cu ei atunci când încep sa alunece pe cai nu tocmai bune. Totuși nu trebuie sa dam in extreme sa ii consideram marionetele noastre.
      Copiii au nevoie de dragoste de zâmbete, chiar și atunci când simți ca mori pe interior.
      Din păcate România este plina de astfel de părinți, munca le ocupa tot timpul, ajung sa considere ca atâta timp cât aduc bani, le cumpara tot ce își doresc, copiii sunt OK.
      Este trist!

    • Cred ca e mult mai grav aici: la 15 ani inca facem ce vedem la parinti, inca reproducem relatia dintre parinti si relatiile dintre parinti si cei din jur. La 16-17 ani abia incepe sa apara discernamantul dar pana la discernamant relatia si respectul tatalui pentru mama si a mamei pt tata sunt temelia relatiilor viitoare si mai ales a primei iubiri.
      Parerea mea personala, de fosta adolescenta si una linistita, care a vazut limpede in jur multe drame, de la tentative de sinucidere (la 14-15 ani), la fuga de acasa, betii de dormea lat in fata blocului pe iarba ca pana in casa nu a mai ajuns, fumat etc.

      P.S. cititoarei si celor in situatie dificila: cereti la medicul de familie trimitere la psiholog. Au mai fost pachete gratuite prin casa de asigurari.

    • Nu inteleg inversunarea ta! Admir curajul ei de a spune povestea, a a-si recunoaste vina, dar da! Era nevoie de un pic de atentie din partea parintilor! Nu doar sa ii interzica, sa ii explice de ce NU este ok acea relatie. De asta adolescentii „nu-si suporta parintii”. Pentru ca doar li se interzice, fara explicatii!!! Explicatia parintilor romani:”Ca asa vreau, atata timp cat esti subt acoperisul meu! La casa ta si pe banii tai faci ce vrei!” Wowww!
      Eu as fi ajutat-o sa pastreze si copilul, apropo! Alta viata distrusa!
      Educatia nu inseamna „cei 7 ani de acasa” inseamna pana la 18, pana la 20, pana la 30, daca tu ca parinte esti un exemplu pentru copilul tau!
      Dumnezeu ni-i face cadou, da! Toti copiii sunt cadoul lui Dumnezeu pentru noi! Depinde de noi cum administram totul, astfel incat sa iasa oameni intregi, fara rani in suflet!
      Imi pare rau pentru ea ca a trecut prin asa ceva! Sper sa isi fi gasit linistea si dragostea acum, in sanul familiei ei!!!♥️?

    • Exact!!! Daca se opuneau relatiei acum avea traume ca parintii nu au lasat-o sa isi traiasca prima iubire. Uneori facem alegeei gresite pe cont propriu si e foarte usor sa dam vina pe parinti.

    • Cu toata obiectivitatea, fata era minora. Parintii ar fi trebuit sa intervina. Sau macar sa vb cu ea, despre sex macar daca nu despre altceva.
      Si eu am avut o relatie cu un barbat mai mare cu 10 decat mine. Eu eram proaspat trecuta de 18 ani. Parintii mei au raspuns foarte prost la toata situatia. Doua extreme, dar ambele proaste.
      Imi aduc aminte ca nu intelegeam ce se intampla. Nu intelegeam de ce parintii mei se comportau asa. In niciun moment nu am discutat despre ce se intampla si cum ma afecteaza toata treaba.
      Cred ca rolul parintelui nu ar trebui sa inceteze cand copilul indeplineste o anumita varsta (in niciun caz cat e minor) ci sa se transforme.

  2. Am citit pana la un punct convinsa ca e prietena mea din liceu. Dar nu , diferenta de varsta era un pic mai mica. Oricum o poveste similara in care ai ei s-au opus foarte tare . Era obsedata de respectivul , oricat i-au explicat si interzis parintii a gasit mereu o cale sa se duca la individ.Dumnezeule ce minciuni inventa si ce solutii gasea. Era genul care prefera fetele mult mai mici , erau usor de manevrat. Nu era ea singura si stia asta , ii spunea ca nu poate asa , ca se vad prea rar din cauza parintilor ei si lui ii trebuie musai o prietena.A dat pur si simplu peste un pradator care i-a vazut punctele slabe si a profitat maxim.Da , a incercat si la mine asa josnic era, nu era deloc genul meu dar m-a facut sa ma simt altfel.Am inteles ce face si tot a fost ca un fel de vraja. Noroc de faptul ca nu i-as fi facut ei niciodata asa ceva . Degeaba iti spui ca ar fi fost mai bine daca erau impotriva ai tai . Sau daca incercau sa fie aproape si sa iti deschida ochii . Si pe ea o umilea , o convingea sa faca lucruri pe care nu le-ar fi facut niciodata cu un prieten de varsta ei …de ex a zis da la sex in grup . Pur si simplu ai fost o victima . Parintii ei nu stiu nici in ziua de azi mai nimic din toate astea. Probabil nici ai tai nu stiu tot …E o experienta de viata oribila prin care a trebuit sa streci ca sa poti scapa de el, sa poti spune stop…probabil prea tarziu. Ti-am scris doar ca sa stii si versiunea cealalta in care parintii s-au opus , a luat si nu stiu cate batai , degeaba.Tot liceul a durat, din clasa a 8a , intr-a 9-a ea deja isi incepuse viata sexuala . Nimic nu a ajutat , aveam baieti faini in liceu , nu am fost hartuite si ce am mai citit pe aici , putea avea pe cineva ok.Avea parinti relativ ok, mai putin partea in care au lovit-o.Sunt convinsa ca oamenii aia nu mai stiau ce sa faca. In cazuri de astea trebuie mers la politie si speriat individul , poate nici asa nu se rezolva.
    P.S. Individul s-a insurat cu una din multele minore vrajite , cu permisiunea parintilor ei pt ca o lasase insarcinata . E „single” acum ,are o fetita si probabil la 40 de ani tot la copile se da .

  3. Bună!
    Sincer, cred că dacă incercau sa te tragă departe de el era mai rau-drept dovada, faptul ca la final relația a fost pe ascuns. Este reconfortant să nu fii singurul vinovat într-o situatie, dar aici toti poarta o vină, nu doar părinții. Cel mai bine ar fi sa vorbești cu cineva, faptul că pur și simplu te eliberezi de anumite poveri contează mult. Sunt și psihologi care colaborează cu casa de asigurări. Mie, personal, cel mai bine mi-a fost să vorbesc cu un preot. Dar nu orice preot, a trebuit să îl găsesc pe acela cu care am rezonat. Poate de la felul în care mi-a vorbit, poate doar pentru că aveam nevoie sa scap de povară, dar de atunci viața mea este cu totul alta. Îți doresc liniște și lumina!

  4. Din pacate adolescentii si nu numai fac greseli, unele mari, dar nu le vad pe moment.
    Nu stiu cum ar fi putut sa te indeparteze parintii de acest băiat odata ce ai inceput relatia cu el – acum fiind si tu matura si mama la randul tau, gandeste te ca atunci e posibil sa fi reactionat foarte prost daca ti interziceau sa te vezi cu el. Puteai sa fugi de acasa sau sa te ranesti singura, multi adolescenti foarte indragostiti si „neintelesi” de parinti fac gesturi extreme si dramatice.
    Ce ar fi trebuit parintii sa faca este sa ti explice clar cum sta treaba cu sexul si protecția necesara pentru a il face in sigurata. Nici faptul ca la 15 ani puteai sta toata noaptea in cluburi sa bei si sa dormi la prietenul tau nu e ceva ce trebuia permis (acum nu stiu daca nu cumva le ascundeai asta). Si sa nu te lase din prima sa te vezi cu el, dar banuiesc ca ai tinut secreta aceasta relatie la inceput si apoi a fost prea tarziu pentru ca deja erai indragostita.

    Dar adolescenta e foarte grea si pentru parinti nu doar pt copii. Da, părinții tai au facut greseli, dar oricine le poate face. Inclusiv tu ai greșit, gandeste te ca la facultate deja aveai 19 ani si tot nu ai luat decizii bune desi erai deja un tanar adult. Nu poti da 100% vina pe ei, vina este si a ta. Dar ti-ai dat seama ca relatia era greșită, ai inchis acest capitol si ai ajuns bine. Concentreza-te pe asta.

    Povestea ta e foarte buna pentru aceste serie, poate adolescentii actuali se vor gandi de 2 ori daca isi dau seama ca sunt in aceasta situatie acum si vor schimba ceva. Prima iubire e doar una din mai multe, nu e obligatoriu si ultima. Iar o relatie cu despartiri si certuri nu e buna, indiferent de varsta si trebuie incheiata.

    • Din păcate nu trebuie neapărat să fii adolescenta ca sa ti se întâmple astfel de lucruri. Eu aveam 20 de ani când am intrat într-o relație toxica asemănătoare. Asta după ce ieșisem si cu băieți normali, care mă apreciau și nu pot sa zic că eram un om cu stima scăzută, dar a avut el grija sa mă facă să devin. Asta fac manipulatorii, persoanele care au frustrari ascunse și vor da vina pe tine pentru orice că sa te facă să crezi că tu greșești mereu. Nici până în ziua de azi nu știu cum am rezistat celor 7 ani de teroare, important e că într-un final, am plecat. Deci fetelor: NU. Nu e ok, când cineva te controlează ca și cum tu ești un personaj și el are joystick-ul, nu e ok când cineva te îndepărtează de părinți, nu e ok când un partener îți impune lucruri, limite absurde…pleacă cât poți de repede și de departe. Fugi la o facultate, muta-te in alt oraș, gaseste-ti alte pasiuni, într-un cuvant: SCAPA. Întâlnește oameni noi și uita.

  5. Treaba asta cu parintii care nu isi dau seama sau aleg cumva sa nu intervina decat prea tarziu si doar sa-ti reproseze e serioasa rau. Total dezacord cu mesajul Andreei B. Ca parinti, trebuie sa fim vigilenti, foarte vigilenti. Copiii, adolescentii, pot aluneca usor pe diferite cai. Au nevoie de indrumare, iar pentru asta, in primul rand de incredere sa comunice cu tine, parinte. Nu continuu pt ca a mea inca nu a adormit si ma vrea. Dar asta e ideea.

  6. Cu părinții ai mai încercat sa vorbești despre asta la rece? Poate te-ar ajuta sa înțelegi mai bine ce s-a întâmplat atunci și din punctul lor de vedere, poate te-ar ajuta sa depășești cel întâmplate. Experienta te va ajuta oricum sa procedezi diferit în calitate de parinte, dar e important sa te împaci cu tine si sa înflorești frumos in rolurile de soție și mama. Îți doresc vindecare, curaj sa fii o femeie puternica și sa te bucuri pe deplin de prezent.
    Te îmbrățișez cu drag!

  7. Am avut de la 20 de ani o relație superbă cu un bărbat cu 16 ani mai mare ca mine. Acum am aproape 40 și mi-e cel mai bun prieten.
    Nu diferența de vârstă era problema dar problema în articol nu ni se spune pentru că fata vrea să dea vina pe terți. E ok. Eu nu am avut părinți. Trebuia pe ce să dau vina dacă ar fi mers prost? Oricum la vârsta aia nu merge totul ca în povești.
    Mai și băgăm la noi în gentuță probleme ok? Că mama ta nu bea cu voi și nici în pat nu era.

    • Mar, e o diferenta, desi poate ca nu ti se (mai) pare, intre 15 ani si 20 ani. Juridic, daca nu psihologic, emotional, fizic. Diferenta de varsta e una dintre problemele de aici. Mie nu mi-ar trece prin cap vreodata sa ii zic unei fete de 15 ani (autoarea acum nu mai are varsta respectiva, desigur, dar cand s-a intamplat a avut-o) sa isi mai bage in gentuta probleme cand este clar vorba despre un abuz (minim emotional).

      In alta ordine de idei, ma intreb daca acest demers cu adolescentii are vreun efect practic asupra celor care citesc – efect de deschidere a ochilor foarte inchisi, zic; eu mereu citesc cu teama comentariile…

  8. Ce ma deranjează pe mine este generalizarea ca toate relațiile cu diferența mare de vârsta nu sunt ok. Eu cunosc personal un cuplu foarte frumos care are 12 ani vechime. Datează de când ea avea 13 și el 19. La prima vedere complet nepotrivite vârstele. Dar iubirea și respectul au făcut ca aceasta relație sa funcționeze.

    • A, si eu stiu cupluri in care diferenta de varsta este mai mare de 10 ani si care sunt bine mersi. Inclusiv cupluri in care barbatul a divorţat pentru a se casatori cu o femeie mai tânără. Pe de altă parte dintre cei pe care îi cunosc in situatia asta nu stiu pe nimeni care sa-si fi inceput relatia de pe vremea cand unul dintre parteneri era minor.

    • Generalizarea conform relatiile intre adulti si minori sunt, in principiu, chiar si semi-ilegale cand exista o asemenea diferenta de varsta nu o face autoarea, ci legea 🙂

      Nu poate sa existe respect cand exista o forma de abuz. Generalizarea ca relatiile toxice nu sunt ok iar mi se pare ca nu o face autoarea, o fac psihologii, psihiatrii etc.

      Si eu cunosc relatii cu diferenta mare de varsta care mi se par sanatoase, dar, evident, nu includ abuzuri sau minori care nu inteleg ce li se intampla. Cred ca acesta este mesajul.

    • Cristiana, rezonez foarte des cu comentariile tale de pe acest blog, unele dintre ele foarte bine documentate și argumentate. Bravo!

  9. Sper din suflet ca cea care a scris articolul, sa fie aici si sa citeasca. As vrea sa ii spun ca a actionat cum a stiut mai bine, ca a facut cum a simtit, pentru ca multi dintre noi suntem / am fost victime fata de personalitati mai puternice, mai experimentate si abia peste ani de zile, cu intelepciunea varstei ne dam seama cum eram / ce faceam.
    As vrea sa ii mai spun ca nu are rost sa puna la inima comentariile rautacioase pe care le-am vazut si eu mai sus, multi chiar daca sunt parinti, nu isi inteleg copii si nu stiu cum sa fie alaturi de ei. Si eu am fost adolescenta, am avut si eu momente tulburi (foarte tulburi) si cred cateodata ca norocul chior m-a salvat din situatii periculoase, idioate, care mi-au pus si viata in pericol.
    Parintii trebuie sa tina aproape de copii lor, chiar daca copii sunt mai mari, par sa inteleaga mai bine ce li se intampla. Adolescenta este o perioada in care apar foarte multe tentatii, peer pressure este foarte mare, hormonii zboara liberi si isi fac de cap cu ei…atunci pot sa apara derapajele. Este ok sa ai si crazy days, petreceri, sa te distrezi…este cumva o definitie a acelor vremuri. Mi se pare esential sa nu existe episoade care sa defineasca viitorul in viata (viol, sarcina, relatie abuziva, droguri, filmulete periculoase, intrerupere de sarcina).
    Cu siguranta vor fi momente in care parintii si copii nu vor fi in sync, copii se vor simti neintelesi, parintii se vor simti frustrati, dar nu trebuie sa isi piarda rabdarea si in niciun caz legatura. Oricat de rau a gresit, un copil trebuie sa stie ca acasa este locul lui de siguranta si poate veni sa ceara ajutor, suport. Sa nu creada ca se poate descurca singur, pentru ca sunt sanse mici sa se intample asta.
    Iar parintii sa ajute, sa asculte, sa inteleaga, sa sustina. Chiar daca le este greu, chiar daca simt ca vor sa urle, sa tipe…sa nu o faca. Exista alte modalitati de a le arata copiilor ca au gresit, sa le arate calea corecta.
    G.

  10. La 15 ani ai discernamant cat sa distingi intre bine si rau. Si eu am avut 15 ani si am fost intr-o situatie foarte asemanatoare cu a autoarei (tot la varsta aia). Am fugit de relatie, desi il iubeam (ma rog, asa cum se intelege iubirea la 15 ani).
    Si n-aveam chiar deloc o relatie ok cu parintii. Nici vorba de pus inima in palma lor… Asa a fost sa fie, nu inseamna ca nu m-au iubit, dar asa au putut ei. Asta tot nu m-a facut sa gresesc. STIAM ca nu fac bine, cum si fatuca asta stia.
    Faptul ca tendinta generala e sa le suflati neconditionat in fund tuturor adolescentilor care scriu aici nu inseamna ca sunt neajutorati si incapabili sa-si dea seama de actiunile proprii.

  11. Prin anii ’90 am surprins o discuție între părinții mei, din care am aflat că verișoara mea (adolescentă atunci) avea fixat un fel de „salariu lunar” de către părinții ei – pentru ce nevoi avea ea atunci, haine, pantofi, produse de îngrijire etc. Mă gândesc că poate asta era și un fel de poliță de asigurare – îi „ridicau valoarea” astfel încât să dispară tentația de a umbla chiar cu „orice golan”, de fapt poate pentru a scoate factorul material dintr-o eventuală relație mai serioasă a respectivei. Aranjamentul nu a ajutat-o însă pe termen lung, nu cred totuși că din implicarea sau neimplicarea părinților.

    Oricum, a fost sigur un progres față de generația precedentă – bunicul meu își ținea fetele închise în curte și le bătea inclusiv după 18 ani dacă stăteau prea mult seara la vreun bal sau ce petreceri erau atunci. Băieții nu aveau astfel de restricții…

  12. Dragostea e greu de inteles. Pur si simplu nu te poti abtine. Cand aveam vreo 16-17 ani mi-a cazut cu tronc unul dintre muncitorii care lucrau la casa unui unchi de-al meu, in curtea vecina. Vara, vacanta…omul insurat cu copii. Stateam toata ziua la balconul casei si ma holbam la el (taia lemne fara camasa pe el si altele din astea) sau imi gaseam cate ceva de discutat. Omul s-a prins, dar din fericire a fost mai inteligent si a inteles tulburarea mea 🙂 Vara a trecut si fiecare si-a vazut de viata. Dar…daca facea el vreun pas, acceptam orice. Atat ma ducea capul la vremea aceea. Ma simteam vinovata ca are sotie si copii, dar nu m-as fi putut abtine daca zicea ceva. Dragostea e chioara 🙂

  13. Eu cred ca tot ce simtea ea ar fi facut oricat se bagau mama si tata. parintii probabil nu au vrut sa se certe cu ea sau si au dat seama ca e inutil si nu fac decat sa rupa definitiv orice legatura sufleteasca cu ea daca ii impun ei.
    Exemplul meu- cele mai comune situatii- nu ma lasau sa dorm la prietenul meu asa ca ziua nu ma duceam la ore, mergeam la el. nu ma lasau sa ies cu x, nu e problema, ziceam ca ma duc in mall cu o fata etc. La club ma lasau destul de rar si abia la 19 ani am stat pana dimineata fara sa ma sune dar nu prea sufeream pt ca nu vroiam sa pierd des noptile si sa arat obosita. La noi astea legate de dormitul la alte persoane erau certurile, eu nu fumam nu beam nu ma drogam, nici pana acum nu am fumat si nu m am imbatat niciodata etc, pentru ca imi era frica sa nu imi stric tenul, si oricum de bani imi luam cosmetice si haine… eu sunt destul de obsedata de cum arat…..stiu…nici asta nu e chiar ok…. Aici anturajul strica DAR eu avand convingerile mele ca nu vreau, automat evitam si eram evitata de persoanele cu obiceiurile astea. Ai mei fumau amandoi, tata bea (dar nu a facut niciodata urat) si cred ca nu faceau o tragedie daca ma apucam de fumat, dar nu m a atras pe mine.

    Nu ai cum sa supraveghezi copilul 24 din 24, chiar daca (Doamne fereste!) nu ai si munca si alte obligatii si ti ai propune asa ceva, tot sunt si momente cand e de capul lui si cu cat tragi mai mult de el sa i impui una alta, cu atat face mai urat cand scapa de sub supraveghere.
    Eu ma pot considera norocoasa- nu am avut probleme sa raman gravida sau ceva boli. Si alt MARE noroc ca la varsta aia nu am dat peste nenorociti de genul astuia…. imi placea mult de unul de care auzisem ca se droga, norocul meu ca n a fost reciproc si nu a fost interesat de mine. dar am dat de ceva la fel de rau, bolnav cu pacanelele… si tot am facut tampenii din cauza lui..

    Ideal ar fi ca din educatia primita copilul singur sa realizeze ce nu e bine si sa se opreasca, DAR asa cum a mai zis cineva, parintii sunt tot oameni, se descurca si ei cum pot, pe langa un/ mai multi adolescenti parintii au si locul de munca si treburile casei si proprii parinti care uneori sunt bolnavi……. sau mai rau, poate sunt chiar parintii in cauza bolnavi. Cata energie si timp si rabdare si pricepere sa ai ca sa multumesti pe toata lumea?
    Eu sincer inteleg de ce nu s au bagat, decat sa o provoace sa fuga de acasa sau doamne fereste sa faca o nenorocire, mai bine au lasat o sa faca cum simte si au intervenit doar cand o vedeau ca sufera mult dar totusi au fost atenti, exemplu si au dat seama imediat de sarcina etc. eu sunt sigura ca stiau f bine sa se fereasca de sarcina ca dovada ca s a intamplat doar odata in cativa ani……. dar la betie e clar ca nu au fost atenti.. asta chiar nu mi se pare ca e vina parintilor.
    e important sa constientizam ca degeaba incearca toata lumea sa te „scape” de unul daca tu pe ala il vrei, tot la el te duci si prinzi ura pe toti care ti se pare tie ca nu te sustin, mai ales la 15-17-19 ani.

    Observ ceva…. nu le putem avea pe toate in viata. totusi sa privim partea buna- are o familie. eu din ce inteleg, trauma care a ramas in prezent e supararea pe ai ei ca nu au ferit o de relele pe care si le a dorit singura, (dar daca o fereau….din experienta mea si nu doar a mea……ii ura mlt mai rau) iar in rest lucrurile s au asezat, are alta relatie, are copilas etc. Deci pana la urma o viata implinita, ce a fost a fost, nu a afectat o pe viata relatia aceea.
    nu a spus daca are fetita sau baiat, cand o sa fie copilul adolescent o sa aiba ocazia sa faca altfel decat au facut ai ei pentru ea, Doamne ajuta sa ii iasa mai bine 🙂 eu zic ca in timp o sa o doara mai putin aceste traume, era intr adevar mult mai bine daca apela la ajutor de specialitate. Si eu stiu ca se poate merge la psiholog cu trimitere de la medicul de familie.

  14. Am citit și recitit, regăsit în poveste mai mult sau mai puțin. Ok….cine a greșit? a cui a fost vina? contează poate mai puțin acum, dar contează foarte mult să înțelegem cum trecem peste asta, chiar și peste ani, când avem copiii noștri.

    Pentru mine este important să știu cum pot face ca al meu copil să nu treacă prin așa ceva. Cum ne educăm copiii astfel încât să le fim prieteni, să aibă încredere în noi, să vină să ceară ajutorul când identifică un comportament abuziv? Poate dacă ne vindecăm traumele noastre, creștem niște omuleți mai…puternici emoțional? Poate de asta are nevoie și autoarea poveștii, să știe cum să se ierte, să își ierte părinții și să știe cum să-și ferească copiii de abuzuri.

  15. Eu aveam 21 cand am avut prima relatie, cu un baiat cu 3 luni mai mare decat mine, care se lauda cu ‘palmaresul’ sau in materie de iubite. Am ramas insarcinata, iar el m-a pus sa fac avort chiar de ziua mea! Eram atat de speriata si de neajutorata, incat nu am avut curaj sa discut cu parintii mei, care nu m-ar fi inteles si sprijinit. Eram studenta in ultimul an. M-am despartit de acel individ, insa trauma acelui avort m-a urmarit peste ani. Am reusit cu mare greutate sa devenim parinti la fix 20 de ani de la acea intamplare. Lipsa de comunicare, prejudecatile, educatia rigida m-au impiedicat sa aduc acel suflet nevinovat pe lume. Imi reprosez ca nu am avut curaj. Fetita mea nu va face greselile mele, am grija sa aiba in noi, parintii ei, cei mai apropiati oameni.

  16. Nu îți acuza părinții, probabil și dacă ți-ar fi interzis relația, ai fi continuat pe ascuns. Acum ești un om adult, nu mai merge să dai vina pe părinți și pe lipsa banilor de terapeut pentru tot felul de neajunsuri.

  17. Nici eu nu cred că diferența de vârstă este o problema. Din experiența. Dar când acel bărbat are 27 de ani și își petrece timpul in discoteca band și fumând, ăla nu e bărbat, e puști, e golan. Cam ce s-a întâmplat. Nu poți învinovăți o fată de 15 ani că a luat decizii greșite, dar o poți responsabiliza pentru că nu s- a trezit mai repede. Cred că tine și de educație în familie.

  18. A fost un copil bun și ascultătoare niciodată nu am crezut că se va ajunge unde sa ajuns acum sa schimbat nu ascultă îmi răspunde nu-i convine nimic mai mult de atît am aflat că are un coate goale care are un copil și e cu mult mai în vârstă ca ea am încercat să-i fiu prietena am încercat să-i explic că nu e bine ce face …deci am făcut tot ce am știut dar…nu sa schimbat nimic …nustiu unde am greșit sau unde greșesc mie teama sa nu mă trezesc cu o surpriză vă rog să-mi dați sfaturi poate greșesc eu cu ceva sau ce sa fac ..nu as vrea să pornească în viața pe o cale greșită pt că știu sigur că dacă va alege sa plece la acel nenorocit o să-i fie foarte greu și no să-i fie bine niciodata

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *