Când fiica ta de 15 ani îți spune că se gândește deseori să se sinucidă

O femeie care îmi e foarte dragă, care m-a ajutat mai demult cu ceva foarte important când chiar nu aveam altă soluție, deși pe atunci nu ne cunoșteam, mi-a trimis această scrisoare despre fiica ei. Vă rog să citiți până la capăt. E o nouă filă din seria #AdolescentînRomânia.

Totul a început pe nesimțite, cumva în tăcere, ca orice ucigaș care se respectă N-au fost certuri sau scandaluri. Situația școlară care n-a fost niciodată strălucită, a început să se degradeze. Dar cum nu sunt adepta stresatului cu notele, m-am prins f târziu. Ea stă cu fostul soț, de o perioadă, din motive obiective. Nici el n-a sesizat vreo problemă.

Știam amândoi că nu aveam o olimpică, dar situația devenise brusc atât de proastă că se pune problema dacă promovează la 2 materii. Tot el a descoperit că atunci când o lăsam să meargă să se întâlnească cu prietenii, ea de fapt fuma(țigări, droguri ușoare, recreative), bea și în general, făcea fix ce nu a caracterizat-o niciodată și clar nu ce a văzut în casă. Și n-a reacționat prea bine, când a aflat ,a consemnat-o în casă, i-a tăiat absolut tot, i-a monitorizat telefonul. i-a șters oameni din agenda, a țipat și fulgerat, etc. Eu am aflat a 2-a zi.

Și inițial și eu m-am cam aprins. Nu pentru că a încercat toate astea, ci pentru că devenise aproape un obicei să le „încerce“ Și deodată, brusc, după ce ne-am contrazis pe acest subiect delicat, mi-a trântit-o : „Mă gândesc deseori să mă sinucid, poate atunci o să vă fie mai bine“. Am rămas fără grai. Nu numai pentru că la 15 ani nici n-a început să trăiască, ci pentru că ea a fost mereu raza mea de soare. Mereu zâmbitoare, mereu caldă și pufoasă, de aveai mereu tentația s-o iei în brațe și să nu-i mai dai drumul. Am fost atât de șocată că am rămas fără replică.

Pur și simplu m-am blocat. Am crezut inițial că este doar un fel de a spune, așa, cum facem la nervi, spunem lucruri neadevărate. Dar imediat mi-am dat seama că n-ar fi spus asta la nervi, pur și simplu parcă nu erau cuvintele ei.

Eu am fost mereu pentru libertate, de la cea de exprimare, la a hotăra ce își dorește sau cum o să fie viața ei. Dar asta era altceva. Și stăteam șocată, în secundele de după anunțul ei, să văd ce s-a întâmplat cu raza mea de soare, mereu caldă, deschisă și zâmbitoare, care a ajuns să creadă că drogurile o fac să suporte mai ușor viața, că lumea întreagă n-o acceptă așa cum este ea, că universul n-o mai vrea, că tuturor ne-ar fi mai ușor și mai bine fară ea și problemele ei.

În secundele alea, mi-a trecut prin fața ochilor momentele când s-a născut, cum a crescut, scene din viață noastră. Și ca să înțelegeți, încă de când era mică, eu am fost superdeschisă cu ea, am vorbit tot timpul, despre absolut orice, n-au fost niciodată subiecte tabu intre noi. Nu eram nici eu mulțumită de relația pe care o aveam în acel moment, am și eu perioadă foarte grea, însă asta mi s-a părut atât de mare și atât de rea încât n-am putut să reacționez instantaneu. Ceea ce s-a dovedit un lucru bun, pentru că se pare că este complet greșit să încerci să convingi un copil să nu se sinucidă. Asta am aflat-o ulterior, de la psiholog. Ce mi s-a părut ciudat este că nici nu m-am gândit să o conving să nu o facă.

Nu pentru că nu o credeam, ci pentru că mi-am dat seama că ar fi corect din partea mea, în virtutea libertății pe care m-am străduit să o învăț, să-i ofer mai degrabă o alternativă la moarte. Alternativa fiind o viață frumoasă, pe care ea să ajungă să și-o dorească. Am fost atât de aproape de un dezastru încât nu mă puteam gândi decât de ce mi se întâmplă mie asta. De ce, când am crescut-o în libertate și pentru libertatea deplină, când toată viața am luptat contra nedreptăților, împotriva sistemului, pe față, fără să mă ascund, iar ea a văzut asta și a simțit pe pielea ei, când am fost mereu deschisă cu ea și am vorbit la infinit despre orice subiect, mai mult sau mai puțin sensibil. UNDE AM GREȘIT? AM FĂCUT CEVA BINE? Aș fi putut să fac lucrurile mai bine? Cu siguranță că DA! Dar am hotărât pe loc că vinovăția nu ajuta. Deloc! Am luptat mereu pentru libertatea ei, chiar și cu familia restrânsă, chiar și cu fostul soț, acesta chiar fiind o parte importantă pentru care am divorțat, nu aveam deloc aceleași păreri cu privire la creșterea copiilor. Eu am crescut în abuzuri și tot ce știam este că voiam să-mi învăț copiii să nu suporte nici un fel de abuz în viața lor. Și chiar am crezut că am făcut asta. Însă acest duș cu gheața a fost îngrozitor.Și nu doresc nimănui să simtă ce am simțit eu.

Acum învăț despre toate astea. Și mă îngrozesc când aflu de incidenta acestor cazuri în rândul adolescenților. Și cât de mult se tace despre asta, tipic nouă, românilor, să ascundem tot ce nu ne place, să nu audă cumva lumea despre asta și să ne vorbească, sau și mai rău, să ne marginalizeze copilul. Știu că nu pot să o țin în viață cu forța. Merg la psihoterapeut care mă învață cum să interacționez mai bine cu ea(ea încă nu vrea să meargă iar eu nu o forțez, o să vina și vremea aia). Cum să n-o încarc cu bagajul meu emoțional. Cum să n-o sufoc. Cum să-i arat că greutățile fac parte din viață, dar că în ciuda lor, frumusețea acesteia este nețărmurită, dacă te uiți cu atenție. Simt că mă pot folosi de ocazia asta care a început dezastruos că să mă reconectez cu ea, să-i arăt cât de minunată este și cum ea merită tot ce este bun în acest univers.

A fost o amenințare? NU!! A fost un strigăt de ajutor! O cerere imperioasă pentru atenție și conectare! Învățam să comunicăm din nou. Să nu judecăm. Și fostul soț s-a raliat eforturilor noastre și înțelege mai bine acum că lucrurile pot oricând să ia o turnură nefastă. Și că datoria noastră de părinți este și să asiguram, atât cât ține de noi, o înțelegere a emoțiilor copiilor noștri.

Să ne pese suficient încât să trecem peste altceva pentru a putea creste copii sănătoși nu numai fizic, dar și psihic. Că modul în care am fost noi educați a fost mai mult decât deficitar și că suntem datori să lucrăm cu noi, să trecem peste traumele și problemele noastre pentru a putea să ne ajutăm copiii să devină oameni întregi. Și da, am fost aroganță la maxim să cred că asta nu o să mi se întâmple mie. Dar mi s-a întâmplat! Și învăț să trăiesc cu asta, să lucrez mai mult cu mine și la relația cu ea. Și sper să ajungă să vadă frumusețea vieții în acest univers, într-un mod clar, fără ambiguități. Și sper că ea să înțeleagă că nu te salvează nimeni, ci tu trebuie să te salvezi. Tu, și dacă ai noroc, și alții cu tine! Știu că lupta este grea tare. Că țara în care trăim și pe care o iubesc nu mă ajută cu nimic. Că de fapt doar îmi pune bețe în roate, prin nivelul de trai, prin lipsa educației corecte, prin profesorii care nu au nici în clin nici în mânecă cu învățatul unor minți tinere și deschise la nou, unde se practică bullyingul la orice nivel și din partea oricui, unde este mai important câți bani ai decât câtă verticalitate sau bun simt ai. Și cu regret în suflet, o să s-o îndrept spre studii aprofundate în afara țării, undeva unde elevii/studenții chiar contează și sunt priviți că fiind viitorul nostru. Pentru că în tara mea, viitorul este terfelit pe altarul politicului, al intereselor mai mult sau mai puțin abjecte, al lipsei elementare de bun simt sănătos.

Fiți mai atenți la copiii voștri, ei merită asta de la propriii părinți!

Photo by Molly Belle on Unsplash

36 Comments

  1. Ramona

    Cred ca toți ne-am confruntat cu astfel de idei in adolescenta.. Eu, cel puțin, am trecut prin astfel de trăiri încă de la 13 ani, poate mai devreme, însă la mine nu și-a dat nimeni seama..contau prea puțin sentimentele propriilor copii Pt ei 🙂 Am avut noroc ca am crezut mult in divinitate. In rest, nimeni nu m-a ajutat sa trec peste. E o perioada nu grea, ci a naibii de grea adolecenta, e o pârghie prea subțire între copilărie și maturitate. Cunoscându ma cum am fost eu, voi fi ff atenta la copiii mei!

  2. Claudia

    Și eu le spuneam uneori alor mei că vreau să mă sinucid. Cred că aveam 13-14 ani. Și da, în clipele alea chiar simțeam că vreau.
    Mă băteau de fiecare dată când ziceam așa. Ca să-mi ”iasă asta din cap”. Nu bătaie de-aia să mă schilodească, dar… bătaie.
    Nu m-am sinucis, cum se vede – însă nu datorită bătăilor lor.
    Îmi pare rău, nu știu ce să spun on topic. Doar să-mi exprim aprecierea la adresa doamnei care-și ia fata în serios.

  3. Laura

    Mie ce mi se pare inspaimantator e ca noi, ca parinti, trebuie sa avem o multime de unelte/resurse sa reusim sa identificam semnele depresiei la copiii nostri. Din povestea Giorgiei si a Ilincai, e clar si cat de important e sa avem acces la un terapeut competent, care sa treaca peste stratul exterior afisat de copil/pacient. Ce e si mai infricosator e ca si cu ajutorul terapeutului/psihologului/psihiatrului/medicamentatiei, depresia poate ucide. Imi doresc atat de mult ca al nostru copil sa aiba intotdeauna incredere in noi, sa stie ca ne poate spune orice, inclusiv astfel de ganduri.

  4. Denis

    Citind aceasta poveste, rememorez ceea ce fata mea de nici 5 ani mi-a zis zilele trecute…că mai bine ea nu ar fi existat. Asta după ce de cam 1 an de zile îmi spune că mai bine nu o făceam pe sora ei, care are acum 1 an jumătate. Nu pot sa nu mă gândesc că, dacă nu fac ceva…poate că și ea, fata mea mai mare, va suferi și va avea gânduri negre peste ceva vreme. Mă întreb, e normal? La vârsta ei…să își dorească să nu mai fie? Mă întreb, ce e de făcut? Cum sa fac mai mult decât fac acum? De la nașterea sorei, am încercat și zic că am reușit să îi acord egală atenție cu ce era înainte, am respectat în mare parte programul, lucru greu cu un bebe mic in casă, am avut momentele noastre de conectare, joacă, bucătăreala, i-am citit sute de cărți în acest ultim an…și totuși… iată, simte nevoia de mai mult. La început, fiind pregătită prin explicații și povești, nu a părut că suferă, bebe dormea mult, noi eram mai mereu împreună, primele luni au fost super ok. Gelozia a început să se arate pe timp ce a crescut bebe, ea mergea la grădiniță, apoi cu pandemia am stat cu toții acasă și atunci cred că a început să realizeze că sora ei mai mică îmi ia din timp, o adormeam de mai multe ori pe zi, iar ea trebuia să se joace, cât eu alăptam, voia și ea…și acum zice că mai vrea. Am tot compensat, am petrecut tot timpul cu ea, iar ea din ce in ce mai țâfnoasă și nemulțumită. Pe fondul statului mult acasă, e adevărat că au început și discuții și certuri cu soțul, cam nepotrivit moment, dar culmea, lui i se pare că e cea mai cea victima din familie și numai asta nu îmi mai trebuia. Toată pandemia cea mică mă întreba de ce am mai vrut un copil…ea nu a fost de-ajuns…că acum să spună că ea ar vrea sa dispară…că și-ar dori sa nu mai existe, că degeaba e ea pe lume…că dacă ar pleca, noi am avea-o pe sora ei…Lucrurile astea nu îmi sună deloc bine, iar acum am un semnal de alarmă tras…și multe întrebări…Oare ce sa fac mai mult decât fac acum?

    • andreea

      Buna, am citit undeva legat de gelozia intre frati, ca este asemanatoare cu situatia in care sotul si-ar aduce o a doua sotie in casa. Este extrem de normal si firesc sa fie aceasta gelozie. Si da ca mama tu mai mult ca sigur faci si ai facut ce ai putut sa oferi afectiune si intelegere. Cred ca ai nevoie de niste resurse cum sa gestionezi situatia. Eu de cate ori simt ca sunt lovita cu situatii care ma depasesc in relatia cu copii, aleg sa caut si sa ma informez. Asta cred ca e avantajul nostru acum, accesul la informatie, la terapie, la carti etc. Iti recomand sa cauti pe net, sa asculti podcastul lui Janet Lansbury. Vei gasi mult material la ea pe site pe acest subiect si gratuit. O alta resursa este: DR. Becky Kennedy, pe care eu o urmaresc pe Instagram. Si nu in ultimul rand, iti recomand sa vorbesti si cu un terapeut. Un terapeut bun te va ajuta in primul rand pe tine si iti va da sfaturi legate si de gestionarea relatiei dintre frati. Mult success! Si nu te indoi niciodata de puterea ta ca mama.

    • Teodora

      Am tot citit si eu carti de psihologie si chiar am discutat cu psihologul meu si pot sa va spun ca ei cand zic asta la o varsta frageda, nu are sens literal. Asa pot ei sa exprime suferinta, durerea, gelozia. Fetita mea intre 6-7 ani a avut perioada maxima de gelozia, cand surioare eri avea 1-2 ani. Acum se iubesc se inteleg si iar ea e ok momentan. Dar si ea la fel imi spunea „Mai bine nu existam”. Fiind de fapt oglindirea dorintei da a nu fi „existat” o surioara.

    • Cosmina

      Buna! si la mine e o situatie similara, fetita de nici 5 ani imi spune de foarte multe ori ca vrea ca sora ei de 2 ani sa nu mai fie/sa moara , iar uneori si ca ea nu vrea sa existe. si este preocupata de moarte de cca 1an, spune ca nu vrea sa creasca pt ca noi, parintii , sa nu murim. si mie imi e foarte frica, deoarece am antecedente in familie de boala psihica severa si intotdeauna ma intreb daca e normal; am discutat in mod repetat cu psihologul si nu cred ca la 5 ani de fapt un copil intelege ce e aceea moarte sau disparitie definitiva; de multe ori sunt cuvinte /expresii care au asupra noastra un efect marcat si ei observa si le folosesc repetat ca sa testeze cumva efectul. Sfatul psihologului a fost sa incerc sa iau uneori in joaca aceste declaratii, sa nu le mai dau importanta pe care le-as da-o daca ar fi facute de un adult. am incercat asta in ultimele 2 zile si pot sa spun ca a parut sa functioneze.

  5. Mona

    Mă doare durerea ta de mamă, mai ales că și fata mea suferă enorm în urma divorțului (acolo caută sursa suferinței), deja plânge uneori și o oră că își dorește „o familie normală”, iar eu fac la fel, ii tot explic (rațional, deși ea este in emoțional), ii tot dau libertate de alegeri, exprimare.

  6. Adriana

    😔 Fetița mea are 13… situația școlară era bună. S-a degradat foarte puțin cu școala on-line, nici pe departe dezastruos. Are și bursă.
    Nu are doar note mari, mai scapă câte un 6 dar niciodată n-am certat-o. I-am explicat că se întâmplă și lucruri mai puțin plăcute, cum ar fi o notă mică, dar că asta face parte din viață, că lucrurile neplăcute ne fac uneori să simțim mai bine bucuria celor plăcute. Pare să înțeleagă atunci când vorbim dar o văd că se chinuie îngrozitor din cauza asta. Își reproșează că e proastă, că nu e in stare de nimic, că alții pot și ea nu.
    I-am povestit și că oamenii sunt diferiți și au înclinații diferite. Că dacă ai câte o notă mică nu înseamnă că ești prost. Nu am comparat-o cu alți copii….
    Ce să mai zic de aspectul fizic. E un copil slăbuț, frumos, chiar e frumos, nu că-i al meu. E admirată de toată lumea. Totuși, ea se vede cel mai urât om😑
    Nu pot să găsesc rădăcina acestor frustrări.
    E foarte emotivă, nu reușește să se exprime în fața clasei de teamă că va spune prostii și colegii vor râde de ea.
    NU are colegi bully*. Ei glumesc între ei, copilăresc împreună, majoritatea sunt in aceeași clasă din pregătitoare, diriginta e foarte atentă la aspectele astea.
    Vorbim mult, pune multe întrebări, petrecem timp împreună,
    Cu toate astea ea consideră că ne-ar fi mai bine fără ea.🥺🙁
    La terapie n-am ajuns, că nu vreau să-i forțez mâna. Încă…Nu e de acord să vorbească cu un străin despre ea.
    Sper că e doar o etapă a adolescenței …

    • Cristiana

      E vorba de anxietate și așa cum povestește și mama din articol, chiar dacă fetița nu dorește să facă terapie, poate ar fi o idee buna sa faceți dumneavoastră și partenerul câteva ședințe. În așa fel poate vă ajută cineva cu sfaturi despre cum să o ajutați și poate dacă vede efectele cu timpul va prinde încredere în procesul de terapie și va dori și ea să facă.

    • Iulia

      Buna. Comentariul meu va fi probabil socant: la noi în școală doi adolescenți au vrut sa își ia viata (unul s-a schilodit pe viata, celalalt a reușit). Este absolut șocant și de neînțeles. Din câte știu, amândoi aveau acces la „droguri recreative”. Unul dintre copii, chiar cel care a decedat, a si plecat de acasă, și chiar a anunțat ca își va lua viata. Părinții erau despărțiți. Avea doar 18 ani, anul acesta termina liceul. Eu zic sa incercati sa vorbiți cât mai mult cu fiica dumneavoastră și sa o convingeți ca pentru voi, părinții, este cea mai importanta ființă de pe pamant.

  7. Eli

    Eu am avut astfel de gânduri încă de la 4-5 ani când chiar am incercat de câteva ori să văd dacă mă pot sufoca cu o pungă… Știu că nu suna a tentativa serioasă, dar pentru un copil cred că e o idee destul de îngrijorătoare. Nu mi-au dispărut gândurile de acest fel de tot nici acum la 30 de ani, dar după ani de terapie am învățat cine sunt și că și eu contez și cum sa le las sa vina și să plece și să nu le bag in seamă. Bineînțeles acum sunt atât de rare încât aș putea spune că nu le mai am deloc. Totul a pornit de la faptul că părinții nu se înțelegeau, tatăl alcoolic o abuza fizic pe mama destul de des, iar eu cumva am înțeles că mama ia bătaie și nu poate pleca de langa el din cauză că eu exist, deci cea mai logică soluție mi s-au părut ca eu sa nu mai exist. Pe parcursul scolii am avut și eu parte de bullying care era peste tot, chiar și din partea unui profesor, pentru că se pare că unii au un detector aparte pentru oameni care suferă și pot să îi facă să sufere și mai mult. Mama a fost foarte revoltată la prima cearta când mi-a scăpat și i-am zis că vreau sa nu mai exist și așa poate vor fi ei fericiți și m-a certat pentru că am astfel de gânduri și cumva nu a făcut decât să le consolideze, să mă facă să mă simt și mai inadecvată și mai nedemnă de a trăi. Pe lângă abuzurile pe care le vedeam din partea tatălui acesta a înrăutățit situația și prin faptul că se plângea in continuu de orice, de guvern, de țară, de școli, de salarii, de bani, de serviciu, și îmi transmitea cumva o viziune foarte dramatică asupra vieții, iar eu simțindu-mă slabă mă vedeam suferind și mai mult pe parcursul vieții, deci de ce sa mai trăiesc? Am avut mare noroc cu psiholoaga de la liceu pentru că mi-a dat cumva o rază de speranță. Cărțile de self-help au ajutat și ele până într-un punct, dar până nu am reușit să am parte de un psihoterapeut pregătit și care sa îmi deschidă ochii asupra a ce poți să faci cu o viață și cum sa o trăiești frumos problema era încă acolo și se înrăutățea. E greu, e mult de lucru dar se merita.

  8. Lia

    Nu pot sa nu observ ca in toate poveștile acestea cu copii cu gânduri negre este o singură constanta si anume părinții care nu se prea înțeleg. Nu știu cât de mult ajută psihologii la așa ceva, mai ales ăștia moderni care încurajează egoismul si merg pe ideea ca dacă nu e perfectă relația mai bine pleci si cauți pe altul, că oricum copiii se adaptează. Iată că, de fapt, nu prea se adaptează! M-a uimit să găsesc ideea asta si într-o carte a autoarei. In generația mea (35 de ani) nu cunosc pe nimeni care să fi încercat să se sinucidă, gânduri poate or fi avut, dar așa ceva nu se spunea oricum. Din clasa 1 până într-a 12 a am avut un singur coleg cu părinții divorțați si, deși era un copil obișnuit si nici nu era necăjit de ceilalți copii, se simțea totuși un oarecare stigmat față de mama lui, care sigur nu-i pica bine.

    • Morera

      Eu sunt cam din aceeasi generatie, si in afara de faptul ca si eu personal aveam asemenea ganduri (adancite si de lecturile pe care le aveam la vremea respectiva), am doua prietene care la varste absolut incredibile isi taiau venele. Da, isi taiau venele, una are urme pe maini pe care ma chircesc cu totul cand le vad, ca acum sunt mama

      Si aceasta fata avea parinti nedivortati, care se mai cearta si acum :))

      deci e interesant ce spui, ca sigur pe undeva trairile astea vin si din instabilitatea familiei.
      dar stabilitatea unei familii nu sta in hartia de divort/ casatorie
      Parintii pot ramane impreuna si sa le faca viata tuturor un cosmar, cum pot sa si divorteze si sa faca la fel (sau nu)

      Marturisesc si ca am, la randul meu, o problema cu numarul divorturilor de azi, cu ideile vehiculate si de multi psihologi, despre gasirea fericirii, despre incercari, reinventari etc (zboara, pasare nezburatoare :))) si gaseste-ti fericirea :)) imi aminteste de scena aia din ice age in care Lenesul arunca o pasarica nezburatoare in praspastie, ca sa o elibereze) dar nu cred ca daca nu pleci si nu cauti pe altul, si ramai fara sa schimbi nimic in relatie, ajuta pe cineva.

      Atentie la…cu cine faceti copii, de fapt. Un copil nu e asa o chestie si daca te razgandesti in privinta partenerului… eh, ghinion, o sa ii placa lui si de urmatorul

    • Lia

      Da, Morera, la asta ma refeream si eu, nu neapărat la certificatul de căsătorie, că nu asta e cel mai important, ci ca părinții să trăiască in armonie, împreună cu copiii, chiar si dacă nu sunt căsătoriți. Problemele astea la copii apar atunci când părinții nu sunt ok între ei, adică fie sunt divorțați, fie, desi sunt căsătoriți in continuare, se ceartă, nu se înțeleg, iar atmosfera asta tensionată îi distruge psihic pe copii. Cât despre refăcut viața ca-n filme, cu copii care se înțeleg perfect cu mama/tata vitreg, mi se par cazuri extrem de rare, atât de rare încât nu am văzut niciunul in realitate. Toți divorțații pe care îi cunosc se hrănesc cu ura față de celălalt, iar copiii sunt prinși la mijloc. Și mai sunt si cazurile alea de la știri cu tatăl vitreg pedofil, dar probabil că și astea sunt rare.

    • Rosu Aprins

      Lia,
      De ce asumi tu ca psihologii indeamna la egoism si destramat de relatii daca nu sumt perfecte, este departe de puterea mea de a pricepe.

      Sunt un copil care si-a dorit tpata viata ei ca parintii mei sa fi divortat: pt ei, pt noi. Ei inca si azi sunt impreuna. Desi in toamna vietii mele acum, sunt un copil care nu a avut parte de o familie normala in sens de functionala cu relatii decente nu perfecte. Pe mine m-a afectat enorm acest fapt si ani de zile am lucrat si inca lucrez cu mine sa am o viata asa xum cred eu ca e sanatoa sa o am. Parintii mei nu au fost potriviti vreodata unul ot celalalt si si-au exprimat asta in cele mai toxice feluri. Noi copiii am fost in mijocul furtunii lor. Mi-am asumat demult responsabilitatea pt propria mea viata ca adult…dar nici un copil nu merita sa traiasca in furtuni, mai ales ca nu are nici un cuvant de spus in aceste alegeri care nu sunt ale lui.

      Daca o relatie nu merge, calea sanatoaaa e despartirea, indiferent cat de banale par motivele. Motive banale dar cateva sau multe erodeaza in timp mult si prind in mrejele depresiei si frustrarii vieti care altfel ar fi chiar mai bine departate.

      Faza ca „la greu nu se pleaca” este o lipsa de curaj fantastica si o inteleg dintr-un singur punct de vedere-instabilitate financiara.

      Pt mine totul se rezuma la educatie: invatati-va fetele sa devina independente financiar prin munca lor…si apoi sa se marite si sa aiba copii si nu pt a fi in rand cu lumea ci pt a fi bine cu ele insasele. Invatati-le sa se ajute singure!

      Pt autoarea art: este un strigat de ajutor pe care nu l-as ignora nici daca un adult l-ar exprima! Si nu, nu ai gresit cu nimic. Multa putere sa duci totul iti doresc. Te imbratisez.

    • Lia

      Pentru ca am auzit mulți psihologi, unii chiar renumiți, spunând asta. Pentru ca văd ideea asta in filmele si cărțile de acum, pur si simplu nu mai există să fie bine, dacă ești bine probabil minți sau te minți. Văd asta si pe bloguri, ideea ca oamenii doar par bine, nu sunt, că dacă nu ești in terapie, nu ești bine, ești doar in negare. Mi se pare absurd, asta cu atât mai mult cu cât eu nici măcar nu înțeleg de ce se tot ceartă oamenii, ce tot au de împărțit, de unde atâtea nemulțumiri, nu știu, mie imi pare totul atât de simplu in familie, nu văd de unde ar putea apărea toate aceste probleme si sa ajungă atât de grave încât oamenii să renunțe pur si simplu, indiferent de copii. Da, când unul e violent sau bolnav psihic, dependent de droguri, e altceva, dar chiar atât de dese să fie situațiile astea?

    • Morera

      Lia, am crezut că te referi strict la divorț pentru că ai comparat cu generațiile anterioare. Diferit acum față de alte generații ar fi doar rata divorțurilor, pentru că relațiile erau la fel de catastrofale dacă nu și mai și, in acele perioade de bătut copiii cu cureaua sau in care bărbatul alcoolic dormea la ușă că îi era frica soției să ii dea drumul înăuntru (nu prea îmi vine să cred că astea se întâmplau exclusiv la mine in cartier)

      Roșu Aprins, vreau și eu să îmi exprim părerea: cred că doi oameni maturi, sănătoși emoțional, chiar și dacă nu se înțeleg bine pot păstra o decență, pot crea un mediu benefic creșterii unui copil (nu pretind că ar trebui să și facă asta, sper să mă fac înțeleasă din ideile care urmează) in timp ce doi oameni toxici, sau depresivi, sau cu probleme diverse (alcoolism etc) vor fi la fel de toxici și separat. Deci nu ai de unde să știi dacă cei care divorțează (îmi pare rău dar pentru mine divorțul deja vine cu bile negre, anunță niste persoane imature emoțional, înseamnă că au ales fără sa gândească, că nu au văzut cu adevărat omul de lângă ei, înseamnă că nu au reușit să facă lucrurile să meargă, etc) nu vor crea pe mai departe un mediu toxic pentru copil, in singurătate sau in următoarea relație de cuplu (sau intorcandu-se în sânul familiei extinse, de ce nu)
      Când nu merge bine casnicia (sau orice altceva de o așa importantă) trebuie sa te analizezi, trebuie introspecție, terapie, nu bir cu fugiții că altfel doar schimbi decorul.
      Deci părerea mea este că cei care au trăit în familii disfuncționale (a mea a fost horror cu tot cu divorț) au trăit așa nu pentru că s-a divorțat sau din contră pentru că nu s-a divorțat, ci pentru că cei doi membri ai cuplului nu au reușit să fie mai mult

    • Lia

      Dar nu la asta ma refer, sper sa nu înțeleagă vreo cineva ca trebuie sa stea să ia bătaie, ca altfel i se va sinucide copilul! In niciun caz! Ma refeream la situațiile mult mai obișnuite in zilele noastre, in care oamenii se plictisesc unii de alții, caută distracție si noutate, deși nu era nimic grav in familie, iar noutatea găsită nu va ține mult până va deveni cam la fel. De asta am si dat exemplul din carte, să fie mai clar. Bineînțeles ca nici in situația asta nu e roz, nu e ca-n filme, ca viața in general nu e așa, dar privind retrospectiv nu pare mai ușor cu unele frustrări într-o viață de familie normală, decât cu un adolescent cu tendințe suicidale? Aici mi se pare mie ca e egoismul, nu in a pleca dintr-o relație distructiva, ci dintr-una normală, plecatul ăla de plictiseală.

  9. Laura

    Eu am un copil olimpic, care, desi a fost afectat de divort, a ramas acelasi copil implicat la scoala, contrar parerii invatatoarei, care credea ca nu va mai participa la concursuri, ea inca e pe primul loc.Un divort nu trebuie sa afecteze copilul, uneori poate fi o solutie salvatoare.Doar ca eu am dorit sa pastrez notiunea de familie-fundament al societatii si am refacut familia, cu un alt barbat, intr-adevar, dar zilele sunt fara certuri, cu multe rasete, plimbari, jocuri, teme impreuna, povesti, etc.Relatia cu tatal nu e un razboi, e pt buna lor crestere.Nu stiu cum voi face adolcentei, dar stiu ca pana acum cresc copii fericiti,care inteleg si cu care povestesc multe, copii care petrec timpul cu ambii parinti,chiar daca separat.

  10. Elena

    Cand aveam 18 ani, eram indragostita si despartita de iubitul meu de atunci (
    care este actualul meu sot) i-am spus mamei ca ma gandesc sa ma sinucid de fiecare data cand ma cert cu lumea ( cu ea, cu iubitul, cu colegii) si ca ma gandesc ca poate lumea ar fi un loc mai bun fara mine. Tin minte perfect imaginea, eram pe canapea in sufragerie, se uita la mine insistent .. la un moment dat, iesita probabil din soc, a ridicat din umeri si a spus: Este viata ta. Si a ramas acolo pe canapea cu lacrimi in ochi, doar privindu-ma.
    Am stat de multe ori in fata trenului. Am stat cu un cutit in mana, cu cate un tub de pastile de inima … n-am facut pasul.
    N-am fost niciodata la psiholog sau terapeut.
    Traiesc, sunt bine, dar cred nu m-am vindecat niciodata. De cand sunt mama nu m-am mai gandit niciodata la sinucidere, nici macar in treacat. Dar jumatate din viata mea, din frageda adolescenta pana dupa 23 ani, mi-am petrecut-o cu gandul de sinucidere zi si/sau noapte.
    Atat am de spus: Daca auziti asta din gura copiiilor nu asteptati sa treaca de la sine, nu trece! E nevoie de terapie!

  11. Domnica

    Dragele mele, ca mamă de fete mari de 20 și 25 de ani, pot să vă spun că toți sunt tare diferiți, iar copilul mai mare e mai atent îngrijit până intervine … al doilea. Ce am făcut eu, ca să preîntâmpin acea gelozie, lipsă de atenție. Din prima zi, a luat-o în brațe pe mogâldeața cu care am venit de la spital. A protejat-o cu atâta grijă … era ca un pisic mare care face piși, caca, urlă . În plus, trebuie să aibă senzația că e indispensabilă. Ea a rămas cel mai bun prieten a lui Coala, câinele și acum când se gândește la el, îi dau lacrimile, mai tare decât după bunicul … Au năzbâtiile pe care trebuie să le facă împreună, cea mare răspundea de cea mică când mergeau pe stradă la joacă. Așa de exemplu, s-a băgat în scaieți și urzici , când soră-sa a ajuns cât pe ce să se julească și bășice toată de la urzici. A luat-o pe sus, deși era micuță și slabă, când de sub pietre a ieșit un șarpe. o învăța jocuri. Bineînțeles că mai încerca să scape de sora cea mică, dar era ca râie, nici în somn nu scăpa de ea. Și nimeni nu vrea să doarmă singur când e mic, vă zic eu. După ani, cea mare a rămas tot așa protectoare cu cea mică, iar cea mică mai zurlie și crede că ea are dreptate sau e mai dezmierdată, ceva mai tupeistă, ceea ce uneori e un atu pentru zilele de azi. Cred că un animal de companie, rezolvă problema de integrare, de responsabilitate, de conexiune și echilibru cu natura. Din rândul copiilor cu greutăți, care cresc la sat sunt mai puțin depresivi și suicidari, pentru că sunt mai integrați în natură, nu duc o viață mai ușoară, dar tocmai asta e! Când le ai pe toate sau nu ai pentru ce lupta simți că nu ai nici un sens. Ele mereu îmi descriu copilăria lor, cu toate trăznăile, ca fiind extrem de intensă și fericită. Am avut și niște momente grele, iar ele m-au ajutat să trec peste, au simțit că sunt importante. Chiar îmi zicea cea mică (acum de 20 de ani) că singura dată când m-a văzut plângând a fost când am primit o veste grea de la un doctor legată de ea. Atunci a rămas paf, floricica de la tuberculoză, testul acela de la grădiniță a indicat că ar avea TBC. Trebuia să se interneze niște LUNI!!! la spital. Am umblat, am zis că doar dacă mă internez cu ea, am semnat că am grijă și fac tratamentul acasă. Vreau să zic, că au știut greutățile si de sănătate și financiare, am trecut împreună prin ele. Am locuit toți într-o singură cameră, că restul abia le construiam, apoi alt an nu aveam bucătărie,mulți ani baia la lighean , etc. Au simțit că au pentru ce lupta, totul avea un sens. Abia așteptau să fete pisicile, să iasă puișorii, să avem bani de hăinuțe, înghețată , să face tort. Când aveam examene, atunci erau mai teroriste și trebuia să le spun povești de ne prindea dimineața de interesante ce erau, că le construiam împreună. Dormeam afară privind cerul, vânam stelele căzătoare… Discutam despre civilizații antice, despre Dumnezeu, extratereștrii și când nu mai puteam de frig ne mutam în casă . Ruperea de natură creează depresie. Fizic, sunt undele de tip Schumann, sunt cele naturale ale Terrei, apoi e radiația normală solară, e aerul, mișcarea, alergarea cățăratulul, e contactul cu pietre, pomi, iarba, alte animale ( că noi doar avem mai puțin păr, vorba lor de când erau mici). Acum marele pericol de eșuare rămâne internetul, dar asta o s-o discutăm altă dată…

  12. Andra

    Cred ca adolescentii de azi sufera teribil comparat cu cei de acum 20 de ani. Ideea de prestatie, de a fi cool, comparatiile cu ceilalti sunt infinit mai pregnante azi, cand pe instagram le apar notificari in fiecare minut, care mai de care se intrece in a-si posta cele mai ridicole ipostaze pe tick-tok, se tes intrigi si istorii false pe facebook care efectiv ii prabusesc pe cei mai sensibili. Iar adolescentul este prin excelenta o fiinta chinuita, de hormoni, de ganduri, de instincte, de constienta sa dobandita de curand. Cred ca limitarea expunerii la atatia factori stimulativi ar ajuta mult, dar traim in plina pandemie si e greu s-o dai pe activitati sportive, in aer liber, excursii si experiente frumoase care sa contrabalanseze haosul intern.
    Ramane arta, indiferent de felul ei, ca-i place muzica, desenul sau altceva. Intotdeauna ajuta.
    Lectura, ar fi fain daca i-ai putea strecura niste carti care tocmai despre asta sunt: turbulentele perioadei, e eliberator sa te oglindesti in cuvintele altcuiva scrise pe hartie. Iti intaresc tie dilemele, te fac sa gandesti, sa traiesti starea aia complet, s-o intorci pe toate partile, ca mai apoi sa treci mai departe.
    Ceea ce incerc sa subliniez este ca adolescentul trebuie lasat sa experimenteze, si sa/si “rumege” trairile, tristetile, disperarile. Daca stie ca are o mama calda acolo, care-l iubeste si il tine de mana de-a lungul drumului ii va fi mai usor.
    Inchei cu sloganul de pe motherly.com
    “This too shall pass”
    P.S. Un psiholog bun este intotdeauna un suport insemnat.

    • Morera

      Lectura și oglinditul in ideile altora. Am ceva dubii pe partea asta. Aveam biblioteca plină de cărți pe care acum le-aș numi depresive, de la Palahniuk și Houellebecq până la Jeni Acterian, de la Cioran la Kierkegaard. Am inceput sa scap de ele pentru că îmi e sincer frică să nu ajungă în mâinile fetei mele când va deveni adolescentă. Nu zic că dacă se întoarce acasă cu o carte pe care o cunosc și o consider fie depresiva, fie o ofensă la adresa femeilor..o voi arunca la coș, dar macar să nu fie în bibliotecă. Eu îmi amintesc cu durere de vremea când am descoperit autori in care am oglindit stările mele de depresie cruntă, de ură de sine, de ură de lume, de tristețe că m-am născut. De la un punct încolo nici nu am mai știut ce simțisem eu si ce am pus acolo din toate cărțile citite.
      Vreau sa zic că dacă ai stări urâte, gânduri triste, poate e mai bine să nu le oglindești in cuvintele altcuiva, mai ales mare scriitor apreciat, validând astfel stări, sau chiar ajungând să tânjești după ele.

  13. Eliza

    Pentru ca am si o fata adolescenta am inceput sa ma duc la niste cursuri pentru parinti de adolescente. Ce am inteles eu de acolo e ca la varsta asta creierul lor se rescrie complet. Partea emotionala o ia inaintea partei rationale, de aici rabufnirile si crizele adolescentine care sunt inexplicabile de cele mai multe ori. Trebuie sa vorbim deschis depre ganduri de sinucidere sau de a se rani singuri. Sfatul lor e sa practicam intai cu o prietena sau cu celalt parinte si apoi sa ii intrebam direct ” Vreau sa te intreb ceva si vreau sa te asigur ca indiferent de raspun eu te iubesc foarte mult si sunt langa tine sa te ajut nu ca sa te judec. Te-ai gandit vreaodata sa te sinucizi sau sa te ranesti singura?” Daca raspunsul este da, intrebarea urmatoare e ” Te-ai gandit si cum ai face-o?” Daca raspunsul e unul complet cu un plan care pare bine gandit, atunci trebuie neaparat sa vorbim cu un terapeut. Daca raspunsul e unul vag, nu sunt motive de ingrijorare. La fel sfatul a fost sa vorbim cu ei si sa ii sfatuim sa aiba numelere de hotline pentru sinucidere, depresie, abuz in telefon. Discutia ar fi cam asa: „As vrea sa le ai in telefon pentru orice eventualitate, nu neaparat pentru tine , poate unul din prietenii tai se afla in situatia asta si poate sa primeasca ajutor”. Imi aduc aminte ca si eu cand eram in liceu aveam ganduri de genul „daca dispar maine, oare cui o sa ii para rau?” mai ales cand eram suparata, dar niciodata nu m-am gandit mai departe. Noi vorbim foarte multe, eu merg la terapie deci vede terapia ca un ajutor nu ca ceva rusinos sau iesit din comun, participa la tot felul de workshops cu copii de varsta ei si psihologi, au psiholog la scoala, nu pot decat sa sper ca o sa treaca cu bine peste adolescenta.

  14. Rosu Aprins

    @Morera:

    Incerc sa inteleg: „cred că doi oameni maturi, sănătoși emoțional, chiar și dacă nu se înțeleg bine pot păstra o decență, pot crea un mediu benefic creșterii unui copil (nu pretind că ar trebui să și facă asta)”.

    Chiar daca doi oameni se comporta decent unul cu altul dar nu se potrivesc, nu, nu ar trebui sa creasca un copil impreuna. Neimplinirile adultilor in cuplu (de orice fel) creeaza frustrari iar frustrarile produc furtuni, oricat de politicos si educat esti. In aceste furtuni, copiii sunt prinsi iar si iar si nu se dezvolta sanatos emotional. Nu trebuie sa fie neaparat urlete, cuvinte urate si lovituri, este de ajuns un parinte afundat intr-o depresie crunta creata de neimpliniri din nepotrivire, pentru ca un copil sa creasca intr-un mediu toxic. Toxicitatea in cuplu include o raza mult mai larga decat abuzul fizic, emotional, mental.

    @Lia: te rog da-mi exemplu de un psiholog renumit care sustine asa ceva.
    Filmele, cartile nebazate pe fapte reale au devenit surse de informatie obiectiva stiinfica, repere dupa care ar trebui sa ne raprtam la realitate? Faptul ca se discuta mult si deschis despre probleme de orice fel, depresie, abuz, neimpliniri inclusiv este un pas bun, pentru unii un impuls de a se informa, cauta ajutor. Faptul ca descoperim ca nu suntem singuri in ceea ce simtim imi pare o chestie extraordinara pentru mental! Mersul la psiholog nu este o moda ci asumarea tuturor problemelor pe care unii chiar vor sa si le rezolve. Presupune curaj si responsabilitatea pentru propria persoana, pentru cei din jurul nostru cu care traim.

    • Morera

      Nemulțumirile sunt inerente vieții, așa că un cuplu altminteri fericit in relație nu înseamnă că nu are frustrări pe alte planuri și dacă nu știe să și le gestioneze tot nu ajungem nicăieri (probleme profesionale, șomaj, boli, moartea părinților, creșterea copiilor, pandemii, războaie)

      Ce se înțelege prin nu se potrivesc? Mie astea mi se par vorbe goale.

      Eu tocmai, nu am zis că trebuie in mod necesar să crească un copil împreună neiubindu-se, deși am și eu rezerve cu privire la „nu ne potrivim” și altele, că dacă nu vă potriviți era minunat să nu vă căsătoriți și cu atât mai minunat să nu faceți copii.
      Am zis doar că, deși nu ar fi cazul sa stea împreună neiubindu-se, niste oameni maturi și înțelepți ar putea să trăiască în pace oricum (așa cum ai putea la o adică să trăiești frumos și în armonie cu colega de apartament chiar dacă nu e iubita ta și ai diverse frustrări pentru că te simți singură) și faptul că nu trăiesc în pace este din start un semn că oamenii în cauză nu sunt tocmai în regulă emoțional. DEJA dacă atmosfera pe care o creezi tu și partenerul e toxică..atunci înseamnă că sunteți doi oameni toxici și chiar și despărțiri, tot așa veți fi. Cu următorul soț vei avea aceeași relație toxică, singură cu copil vei fi la fel de toxică, etc.
      Eu nu cred că există om care se înțelege pe sine, om inteligent și matur care să trăiască o relație toxică, că o relație toxică nu e o camera in care intri sănătos și acolo a făcut cineva deratizarea. Da, se poate ca un om să aibă probleme grave și nimeni să nu poată relaționa cu el, dar dacă ai făcut un copil cu un asemenea om, clar sunt niste probleme și la tine.

      Lia, da, eu am înțeles ce spui.

  15. Rosu Aprins

    @Morera

    Depun un maricel efort sa iti inteleg unele comentarii.

    Cel despre carti si stari gri…alegi sa scoti din biblioteca anumite carti pentru ca ar putea accentua stari depresive deja existente sau ar putea crea „tanjit” dupa ele. Dar daca aceste carti ajuta oamenii care trec prin stari similare? Linistea ca nu sunt singuri, ca si altii au trecut prin asa ceva, ca exista cineva pe lumea asta care intelege si pricepe, fara sa te judece sau sa iti dea sfaturi legat de cum ar trebui sa simti intr-un moment sau altul, ca „ai viata fantasica si nu vezi asta” cand de fapt tu nu te poti da jos din pat.

    Da, sa ii scoatem din biblioteci pe Kierkegaard si toti cei care au indraznit sa isi puna pe hartie simtirile gri, sa ne inchidem toate depresiile si problemel intr-un sertar si sa uitam de ele…poate asa dispar sau magic se vindeca.

    • Morera

      Roșu aprins, dacă nu te poți da jos din pat, îți trebuie terapie, îți trebuie poate medicație, îți trebuie afecțiune, nu Kierkegaard. Părerea mea
      Dar fiecare se tratează cum crede.

    • Morera

      Nu știu pe cine ai citat cu viața perfectă pe care nu o vezi, dar mie îmi sună chiar a unul dintre psihologii aia cu facultatea la Spiru Haret care au inundat canalele media in ultimii ani cu workshop urile lor. Care chiar au pacienți :))
      Ăia care zic să te reinventezi și să divorțezi dacă nu te potrivești cu partenerul. Ăia de care ziceai în alt comentariu că nu există 🙂

  16. Rosu Aprins

    @Morera

    Doi oameni care nu se potrivesc nu au in comun prea multe: de la idei legate de organizarea societatii pana la cum aleg sa isi petreaca timpul liber. Da, nu iti poti da seama neparat inainte de casatorie cate nu ai comun sau cate nu vezi la fel cu celalalt (daca tu consideri ca poti, o spui dintr-un sens acerb de a te contrazice). Asta se intampla atunci cand esti pus in anumite situatii si cand realizezi ca aveti pareri diferite de la cum sa cresti un copil pana la cum sa sadesti legume in gradina. Se intampla sa tii la cineva si sa nu ai aceleasi pareri legate de multe teme. Se intampla sa faci copii si sa descoperi ca fiecare vede educatia copilului in fel total diferit de al tau. Se intampla sa vrei sa meri la munte si el sau ea numai la mare (exemplu banal) si in timp sa te indepartezi atat de mult de celalalt si sa ajungi la concluzia ca sunteti doar doi colegi de apartament. Da, copilul o sa fie prins intre toate aceste nemultumiri si frustrari si o sa simta ca cei doi nu sunt bine unul cu altul si da, nu este in regula sa cresti un copil in asemenea mediu.

    Separarea nu este un capat de tara, o pedeapsa sau o aberatie. Este un mod sanatos prin care nu iti asumi dreptul sa amarasti viata nimanui asa cum nici altul nu are dreptul sa ti-o amarasca pe a ta. Este un mod civilizat de a rezolva o problema.

    Nu, copiii crescuti in medii in care parintii aleg sa stea impreuna ca „nu pleci la greu” si „chiar, asa, sa ma despart ca ei nu ii place la mare sau cum il educ eu pe copil?!”, nu cresc nici mai sanatos nici mai armonios ca cei carora parintii li s-au separat, din contra.

    Bineinteles ca atunci cand sunt probleme sa se depuna un efort sa se rezolve dar sunt situatii cand aceste probleme nu se pot rezolva si raman latente si erodeaza in timp orice sens de apartenenta, incredere in sine, speranta. Faptul ca suntem diferiti si nu suntem potriviti unul pentru celalalt nu este un esec personal…doar este o chestie random. Eu cred puternic ca orice om are dreptul sa isi gaseasca persoana in jurul caruia se simte bine, indiferent de cum fiecare defineste acest „bine”. Cand adultii sunt bine impreuna in cuplu, copiii au o sansa la o viata decenta, nu perfecta, dar decenta si sanatoasa emotional mai ales.

    • Lia

      @ Rosu Aprins, exact despre asta ziceam, ca unii oameni se despart din motive de genul „lui ii place la mare si ei la munte”, iar lor trebuie sa le fie bine, copilul e doar un accesoriu, care inevitabil va fi si el bine dacă părinții lui egoiști își satisfac orice capriciu, apoi ajunge copilul ăla adolescent, fără niciun fel de stabilitate si repere si face fix de a văzut acasă, adică fuge când da de „greu” (ca astfel de probleme sunt glume) si se refugiază in droguri si altele, iar părinții sunt foarte surprinși pentru că ei de fapt și-au vazut doar interesul propriu in mod altruist, ca să aibă copilul modele bune :))). Din experiența proprie: tata a cam înșelat-o pe mama (aventuri ocazionale cu profesioniste prin delegații) dar eu am aflat asta abia ca adult, cât am fost copil totul a fost perfect, concedii, mese in familie, distracție, ieșiri, fără niciun fel de certuri. Ai mei sunt si acum împreună, sunt bătrâni, au uitat de chestiile astea, iar eu am ieșit ok pentru ca am crescut într-o familie normală, altfel poate că as fi luat-o razna fie si numai de la stigmatul asociat familiilor dezbinate in acea vreme. Iar înșelatul mi se pare un motiv mult mai serios decât mersul la mare sau hobby-uri diferite! Mi se pare ca le datorăm copiilor noștri un mediu civilizat, fie si când ne îndepărtăm atât de tare încât devenim colegi de apartament, trebuie sa îi punem pe ei pe primul loc si e evident ca ei preferă părinții împreună,restul e doar egoism.

    • Morera

      Dacă ești în cuplu și tu vrei NUMAI la mare și el NUMAI la munte cred că trebuie să învățați să faceți și niște concesii înainte divorțați.
      Îmi pare rău, eu cred că nevoia unui copil de a crește împreună cu amândoi părinții e mult mai importantă decât nevoia unuia de a cultiva anumite legume într-un fel anume. Poate că TOATE acestea lucruri enumerate de tine, în dezacord, ar dăuna într-adevăr relației, dar chiar vrei sa zici că pe niciuna nu ai remarcat-o înainte de căsătorie? Si considerentele pe baza cărora totuși te-ai căsătorit ?

      Separarea nu e un capăt de țară, dar e o suferință provocată copilului, o rupere de ritm, un dezechilibru pe care nu e corect să le impui copilului decat în situații excepționale, nu trebuie sa devină o normă.

      Da, let’s agree to disagree

      Nu am răstălmăcit nimic. Oamenii care suferă intr-atat încât nu se pot ridica din cap, încât să se regăsească în cuvintele lui Kierkegaard sunt depresivi. Ei trebuie ajutați să depășească depresia, nu trebuie îndemnați să citească cărți despre disperare

  17. Rosu Aprins

    @Morera

    Un ultim gand: am zis eu ca trebuie inlocuita terapia cu carti scrise de Kierkegaard si Cioran? As aprecia daca nu mi-ai rastalmaci cuvintele.

    Sunt de acord sa nu fiu de acord cu mai toate gandurile exprimate de tine si Lia.

  18. Ioana

    Doar un lucru vreau să precizez: trăirile negative și tentativele de diverse tipuri nu vin doar unde sunt familii nefuncționale, așa cum se tot punctează în comentarii. Există numeroase cupluri în care viața decurge firesc, partenerii sunt nedivorțați, iar aceste manifestări apar la copiii lor. Este altceva, un alt mecanism care declanșează aceste lucruri. Și menționez asta în cunoștință de cauză.

  19. J.

    Eu am avut astfel de gânduri de la vârsta de doi ani. Din cauza unui malpraxis la naștere am avut cordonul ombilical taiat prea scurt si cusut prin piele cu fire care nu se resorbeau si a trebuit . Si plângeam non stop și nu dormeam de durere. Abia dacă ațipeam câte un sfert de oră! Și pe la doi ani, sătulă de dureri, de ptsd si de nesomn, mi-am băgat o mărgică intr-o nară. Ca să se termine… Mama a vazut si am ajuns la dr… Urmatoarea încercare a fost la 12 ani. Am băut apă oxigenată(care avea ca destinatie o unghie incarnata defapt) fiindca eram foarte suparata din cauza unui test la fizică. Testul fusese dat de o suplinitoare pe care n-o mai văzusem niciodata, si cu siguranță neanunțat, nici macar nu fusesem anunțați că proful nu vine, si nu era test inițial, la o materie la care mi se cerea sa fac calcule prea dificile pentru puterea mea de înțelegere. Si am baut apa aia, o cănuță mică si am ajuns la spital vomitând totul din mine si cu dureri ft aprige pe tot traiectul digestiv. Gânduri de astea am avut tot liceul, inclusiv din clasa a opta, cand mi-am dat seama că nu-mi voi putea trăi niciodata viața așa cum îmi doream și cum știam că sunt defapt. Că ei n-au realizat și n-au ascultat. Că ei tot pe aia sigură o știau. Urmatoarea încercare a fost la 24 de ani. Am mers aiurea și m-a lovit mașina. Și-am făcut pe proasta. Ei nici în ziua de azi nu au idee, ei cred și acum că e doar dizabilitatea. Dar eu eram sătulă de învățat ceea ce nu imi doream să învăț. Am ajuns pe calea sigura la un serviciu în care am fost abuzata in toate felurile…de fiecare data cand se intampla ceva, am ajuns sa ma rog sa ma ia la El mai repede…chiar cuvintele astea le spun, fiindca eu sunt Jinx si daca viața nu mă poate elibera, atunci moartea…uneori spun că mi-aș dori să nu mai văd, și chestii de-astea. Chiar mi s-a și îndeplinit, am dioptrii negative, au aparut alte probleme de sănătate, anxietate, probl hormonale, hematologice… Copiii cu astfel de gânduri le vor avea toată viața. Chiar stăteam și mă gandeam, sunt de trei ori prizoniera…prizoniera dizabilității, prizoniera „căii sigure” și prizoniera acestui serviciu care mă secătuiește… Chiar daca faceti psihoterapie ele nu vor dispărea ci se vor rări… Stateam si ma gandeam…daca reusesc sa schimb locul de munca, tot raman problemele cauzate de familie …dar ei nu vor accepta niciodata sa il schimb.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.