Eșecul, partenerul meu de cursă lungă

O vreme, m-am temut de eșecuri, de ridicol, de judecata celorlalți, de faptul că o să par proastă, incompetentă, că mă fac de râs, că o să-mi dau seama că nu sunt potrivită pentru ce fac, că oamenii or să mă urască și că o să ajung la bătrânețe să vorbesc singură pe stradă din cauza unui eșec.

Apoi am început să trăiesc și să greșesc și mi-am dat seama că, de fapt, eșecurile sunt simpatice. Și bune!

Mi s-au întâmplat multe, și majoritatea au fost pe scenă, online sau în direct, în fața a cel puțin niște sute de oameni, printre ei aflându-se și cei pe care-i iubesc cel mai mult și a căror părere e importantă pentru mine.

Înainte de evenimentele importante din viața mea, nu prea dorm. Am coșmaruri semi treze în care rămân goală pe scenă, nu vine nimeni în public, nu vin invitații, mă emoționez și vomit pe cei din primul rând, când lansez cărți visez că lumea urăște conținutul și vor să mă îngroape în ele și așa mai departe. Nu s-a întâmplat niciodată nimic catastrofic din toate acestea, dar mintea mea vrea să mă pregătească și rulează aceste scenarii neplăcute ca să mă ajute să minimizez riscul.

Port salopete pe scenă sau rochii care nu au cum să cadă, mă asigur că tot ce fac este organizat, documentat, responsabil, verificat de multe ori. Cu toate astea, mi s-au întâmplat destule pe care le pot cataloga drept eșecuri.

Am prezentat toată festivitatea de final de liceu, pe scena sălii de teatru, cu tivul fustei prins la spate în elasticul de la dresuri (și să spunem că nu aveam cei mai interesanți chiloți din garderobă, dimpotrivă, bunica ar fi fost mândră de mine). Desigur că a fost totul filmat, am intrat și am ieșit țanțoșă de pe scenă de niște zeci de ori, iar în public erau toți părinții colegilor mei, mama, toți profesorii noștri și direcțiunea liceului.

Douăzeci de ani mai târziu, m-am împiedicat de un cablu de la microfon pe scenă și puțin a lipsit să nu strivesc principalul invitat de pe scenă (octogenar).

La un live online pe FB, intraseră să ne vadă undeva la 700 de oameni, iar invitatul meu nu sosise și nici nu îmi răspundea la mesaje.

La o conferință foarte grea, pe care o organizasem și o moderam, cu agendă și totul pus la punct la minut (sunt foarte organizată), speakerul principal m-a anunțat cu un minut înainte să începem că s-a răzgândit și vrea să „facă” altceva.

Am publicat cu entuziasm articole pe care eu le credeam foarte bune și de ajutor pentru oameni, iar oamenii s-au supărat (justificat) și m-au super înjurat.

Au apărut mici greșeli în cărți. Pentru mine, e un dezastru de fiecare dată când se întâmplă.

M-am încăierat (extrem de rar) cu oameni pe internet, pentru că nu am reușit să mă abțin din a răspunde, nevoia mea de dreptate e exagerată. Aceste întâmplări le consider eșecuri.

Am renunțat la un job pentru altul care nu mi se potrivea. Am învățat multe și din el, ba chiar mi-a fost de folos experiența mult, mult mai târziu.

Trecând prin toate astea, mi-am dat seama că de fapt eșecul e destul de interesant și în mod cert util. N-am înnebunit, fiți atenți!

Prima chestie bună la eșec este că îți arată că te descurci, că supraviețuiești chiar și când se întâmplă ce te temeai cel mai mult că o să se întâmple.

Mai mult, cât ești acolo, în chiloți pe scenă, înveți chestii despre tine care te vor ajuta enorm în viitor, capeți acces la resurse și, odată cu ele, încredere în tine.

Tot atunci afli și că de fapt oamenii sunt destul de mișto și că nu e atât de rău pe cât te așteptai. Eșecul te face mai uman și mai simpatic.

Și mai afli și că nu e cazul să-ți dai atât de multă importanță, că nu trebuie să te iei în serios, că e ok să nu mai încerci să controlezi hazardul, unele lucruri se întâmplă indiferent ce ai face.

Umorul vieții e destul de simpatic, mai ales când te uiți la eșec dintr-un loc confortabil și bun.

Dăm greș de multe ori în viață, dăm greș la job, cu copiii, cu partenerul, unele eșecuri sunt răsunătoare, altele sunt doar caraghioase, e și asta o etapă importantă din creștere.

De când m-am împăcat cu eșecul, fac mai cu bucurie totul. Sunt în continuare atentă și fac tot ce ține de mine să iasă totul perfect, dar las loc și Universului să-și joace rolul și sper că o să fie unul simpatic.

Când eram live și invitatul meu nu sosise (unul dintre coșmarurile mele), eram singură pe ecran și lumea aștepta dialogul, am avut de luat o decizie într-o secundă. Ce faci, Ioana? Am ales să spun sincer că îmi e greu, că nu prea știu ce să fac, că tocmai trăiesc un eveniment de care mă tem de ani de zile, dar că am încredere că va ieși totul bine, și ce s-a întâmplat a fost că oamenii au ales să mă susțină și să mă încurajeze și am început un dialog cu ei și când, după 25 de minute, a sosit și invitatul, momentul dificil era deja depășit. Un eșec transformat într-o lecție de omenie și bunătate. (puteți vedea aici toată isprava)

Sunt curioasă cum e pentru voi.

Imagine de Pexels de la Pixabay

20 Comments

  1. Mada

    Eu am o mare problema cu vorbitul in public,prezentari etc. Nu pentru ca nu m-as pregati,dar pur si simplu creierul meu asa e setat. Ma iau transpiratiile, imi tremura vocea,simt un gol in stomac… 😔

  2. Arond

    Si eu am aceeasi problema cu vorbitul in public – nu am fost pregatiti in scoala ptr asta si din cate vad nu s-au schimbat prea multe nici astazi.
    O prietena din State imi povestea ca acolo de la gradinita copiii prezinta/povestesc in fata clasei despre jucaria preferata, ce au facut in weekend, cartea sau desenele animate preferate etc Mai tarziu dezbat pe o tema data; e un proces continuu pe toata periaoda scolii.
    Copilul din dotare (6 ani) are o teama fff mare de greseli, de esec, de a intreba cand nu a inteles ceva si oricat insistam ca din greseli invata, ca nu se intampla nimic rau daca nu stie raspunsul la o intrebare, ca asa stim pe ce sa insistam mai mult cu exercitiile nu vad nici o schimbare.
    Din fericire in ziua de azi exista cursuri pentru orice :-).

  3. Anca Eu

    Buna Ioana,

    Eu nu scriu in grupurile de pe Whats up…Daca am spus ceva si nu raspunde nimeni, ma gandesc mereu ca am facut sigur o gafa, intorc ce-am zis pe toate fetele..si apoi imi imaginez ca sigur au ceilalti un grup fara mine in care barfesc ce am scriu eu :-P.
    In alta ordine de idei, nu mai folosesc FB de mai bine de 5 luni..as fi asa de bucuroasa daca linkurile catre fb ar fi inlocuite..nu stiu cu ce…daor ca nu mai vreau sa intru pe fb, dar as vrea sa citesc ce mai publici.

    • Printesa Urbana

      Te poti abona pe email, sa primesti mesaj cand public, sau poti intra din cand in cand sa vezi ce a mai aparut. Alte solutii nu prea sunt. 🙂

  4. Andreea L.

    Si mie imi era ciuda pe esecuri..pana pe la 35 ani, poate chiar 40 ani. Apoi cand le accepti devin asa e-li-be-ra-toa-re!

  5. Morera

    si eu sunt adepta marturisirii in momentul in care apar blocaje sau probleme, si parca totul se rezolva de la sine. mai ales daca ai si ceva umor

    Mi-am amintit de o situatie, printre primele de acest gen si care m-au facut, la fel, sa castig incredere in oameni. Eram in facultate si faceam practica la o scoala generala. Era randul meu sa predau… Urmuz. Am venit in fata clasei, mi-am spus numele si anul in care sunt studenta si s-a facut deodata totul negru. Ma uitam in clasa si la profesor si efectiv nu reuseam sa gasesc in minte trei cuvinte despre ce voiam sa predau. Ma uitam la notite, aveam si notite, dar eram incapabila sa le citesc, erau siruri de litere care nu imi spuneau nimic. Am reusit sa mormai un: nu stiu cu ce sa incep si apoi m-am oprit iar. Apoi deodata o fata din prima banca a ridicat mana si a zis ca vrea ea sa inceapa prin a-mi pune o intrebare despre Urmuz. Nu mai stiu ce intrebare a pus dar am raspuns si apoi am reusit sa predau si lectia. Si cred ca tot atunci mi-am dat seama ca nu (neaparat, toti) oamenii din univers de-abia astepta ca tu sa gresesti ca sa rada in hohote de tine

  6. Morera

    Dar… asta e doar un exemplu in aceeasi linie cu cele date de tine.
    Pentru mine multe esecuri nu sunt despre reactia celorlalti ci despre ce voi simti eu fata de mine daca esuez, si oricat mi-as dori, prea des aleg, chiar inainte de a-mi da seama ca aleg, sa nu incerc deloc (de ex sa imi schimb cariera, sa mai fac un copil la aproape 40 de ani si altele)

    • Voiki

      Dă-i bătaie cu orice îți dorești. Am născut al doilea copil la 40 de ani și o lună și am început un job într-un domeniu nou la 42. Deci se poate! ☺️

    • Morera

      Mulțumesc pentru mesaj. Adevărul e că citesc/ ascult avidă istoriile femeilor care au făcut copii după 35 de ani și/sau la mare distanță de primul copil, și, cine știe, poate o să ne facem curaj 😘

    • Lorelai

      Primul copil la 38, gemenii la 40. Avem super gasca acum. 🙂

    • Ioana

      Si eu as face al doilea, dar tot varsta e cea care ma face sa ma indoirsc ca pot sa l fac, sa l nasc, sa am aceeasi rabdare. Primul la aproape 36, acum am 37 jumate.

    • Morera

      Lorelai, ce frumos 🙂 Parca asa si Patti Smith, dar fara gemeni? 🙂

      Da, Ioana, si eu simt la fel, ca nu as avea rabdare. Mi-e si groaza de nastere :))) Eu am nascut-o pe mica mea la aproape 29, atunci aveam cu totul alta constitutie fizica, alta energie, alta rezistenta la durere :))
      Dar tu, la asa mica diferenta de varsta.. te referi ca nu vei avea aceeasi rabdare acum fiind doi?

    • Lea

      Cu al al treilea copil la aproape 41 ani am avut cea mai frumoasă naștere (naturala, fara peridurala, fara epiziotomie) dintre toate 3, mi-am revenit extrem de rapid (la doua ore numai ca nu țopăiam de fericire) si am profitat cel mai bine de copil, ca stiam deja ca totul trece prea repede.

    • Morera

      Hehe, ce de situatii pe aici! Nu ma asteptam!

      daca al treilea copil a fost facut la putin timp dupa primii doi, da, e de asteptat sa fi fost mai simplu.
      Desi la 41 de ani, wow, cred ca ai o forma fizica de invidiat 🙂
      Pentru mine, insa, dupa zece ani, cred ar fi ca si cand nu as fi nascut niciodata :)))

      Da, si eu ma gandesc la fel, ce repede au trecut perioade care mi se pareau infinite, si tocmai pentru ca le credeam infinite nu m-am bucurat suficient de ele

      Yeey, deci 40 really is the new 30!

    • Lea

      La mai bine de 10 ani dupa cel dinainte 🙂 Doctorul zicea ca am pierdut beneficiul primelor 2 nașteri si va fi ca si prima, dar n-a avut dreptate. A fost minunat.

    • Ioana

      @morera
      Da, mi-e teama ca sunt mai obosita psihic si nu mai am acceeasi rabdare ca la primul copil!

    • Catalina

      Curaj si inspiratie sa alegi ce iti doresti! Eu l.am nascut pe baietelul meu la 40 de ani,la distanta de 7 ani de fetita. Hotarasem sa ma opresc dupa fetita,dar am realizat cat de mult imi doream,am zis hai sa incercam,si bebe a venit imediat. Nu e usor,dar este o bucurie enorma si minunat sa descoperi cum poti creste o iubire fara margini langa prima iubire fara margini . Urmeaza.ti inima si vei gasi energie si rabdare,daca asta iti doresti. Bafta multa sa alegi ce iti umple sufletul, orice ar fi asta.

  7. Rosu Aprins

    Aaaa…esecul!…acesta rupere de nori, sfarsit de univers, fundul oceanului plin cu depresie, incizie a increderii in sine…pana acum vreo 10 ani. Nu doar toate astea la un loc daca din greseala purtam 2 sosete nepereche dar biciuiala continua si laaaaamentare cu lunile. Pana cand mi s-a zis (cred si io ca se saturase omul caruia ii transmiteam toata aceasta negativitate!)….uite ce zice unu mai cetit ca noi: „Ever tried. Ever failed. Try again. Fail again. Fail better.” Samuel Beckett.

    De vreo 10 ani cand din cand in cand m-ar apuca furtuna…imi repet: fail better! Si ma adun singura. Mie imi e tare terapeutica aceaeta ultima parte din zicala. Unde mai pui ca in sfarsit spre toamna vietii (care imi e draga!) am realizat cat de mult amaream in jur cand aveam un esec.

  8. Luisa

    Voiki, ai miscat ceva in mine. Am 33 de ani. De 3 ani bat pasul pe loc ca ma cred expirata pe piata muncii…

    Multumesc mult pentru mesajul tau!

  9. maria ungureanu

    Eu cant la pian. Adica, am facut Conservator si sunt profesoara de muzica. Nu pot canta in public, e un cosmar, ma apuca un tremurat AL MAINILOR de zici ca am Parkinson- asta e un esec „urat”. Unul „frumos” : la una dintre auditiile elevilor mei, fiu meu de 2 ani a luat o frumos de-a busilea pe sub pian, scaune etc si toata lumea a fost amuzata. Elevii erau invatati cu el de la ore, asa ca au continuat imperturbabili sa cante:)
    Ca profesor, am emotii grozave cand urca elevii pe scena, pt vreun concurs, orice. Si pe cat incerc sa ma abtin, parca mai rau le transmit starea:((
    Un alt esec: dirijam in anul l la facultate si in plina interpretare mozartiana, unei soprane i s a facut rau, buf a cazut in 4 labe si a scos o un coleg in brate. Eu m am cam speriat si nu stiu ce mai dirijam acolo, dar colegii stiau piesa dumnezeieste si de fapt, se uitau la mine asa, ca la statuie, pt ca au continuat sa cante nestingheriti, in ciuda dirijarii mele haotice:))) Immm, sunt multe in viata asta artistica, nu mi dau seama daca si in alte meserii e la fel?! E un stres f mare frica de esec si multi artisti se apuca de droguri, alcool pt a tine – cred ei- sub control aceasta frica…Nu mi pot imagina cam ce trairi ai in fata unui stadion plin cu oameni care au venit sa te asculte doar PE TINE? F greu de controlat totul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.