Cele mai bune moduri de a încuraja copiii mici să vorbească (Janet Lansbury)

Fragmentul de mai jos este un capitol din cartea Cum să educăm copiii mici cu respect și blândețe, de Janet Lansbury, recent lansată de editura Univers. O puteți comanda de aici.

În primul rând, hai să lămurim un lucru care sper că va aduce uşurare: încurajarea copiilor să vorbească nu înseamnă să trăncănim neîncetat ca să‑i expunem la cât mai multe cuvinte posibil (unii experţi consideră că numărul magic este 30.000 până la vârsta de trei ani).

Dacă primeşti acest sfat, nu‑l urma, pentru că nici bebeluşul tău nu‑l va urma.

Sincer, îţi poţi închipui ceva mai sâcâitor decât o persoană care sporovăieşte doar de dragul de a sporovăi? Chiar şi bebeluşii noştri iubitori, spectatori captivaţi cum sunt, se vor deconecta la un moment dat (pentru că nu ne pot cere să ne oprim).
Pe de altă parte, este adevărat că încurajarea dezvoltării limbajului are legătură cu calitatea şi cu cantitatea cuvintelor pe care le spunem. Vestea bună este că şi una, şi alta vin în mod firesc atunci când ne percepem bebeluşii ca pe nişte persoane complete – comunicatori capabili, gata să fie informaţi despre evenimentele din viaţa lor şi împărtăşindu‑ne, la rându‑le, gândurile şi trăirile lor.

Înţelege acest adevăr simplu, interacţionează firesc şi avem primele lecţii de vorbire asigurate. Iată câteva detalii:

1. Comunicare în ambele sensuri de la bun început. Din momentul în care se nasc, bebeluşii noştri trebuie să ştie nu doar că le spunem ce se întâmplă („Acum am să te iau în braţe“), ci şi că suntem atenţi la semnalele lor non‑verbale şi că ascultăm sunetele pe care le scot şi plânsetele. Dacă nu suntem siguri, aşteptăm înainte de a reacţiona. Întrebăm, îi dăm copilului timp să înţeleagă întrebarea noastră şi ascultăm din nou. Facem toate eforturile să înţelegem ce ne comunică bebeluşii noştri.

Nu vom avea întotdeauna succes chiar de la început, dar ne vom descurca tot mai bine cu fiecare încercare. Între timp, copiii înţeleg mesajul nostru extrem de important: „Vrem să ne spuneţi ce nevoie aveţi şi ce simţiţi. Credem că sunteţi capabili să comunicaţi cu noi, iar noi vom face tot ce ne stă în putinţă să vă înţelegem“.
Acest lucru este esenţial. Doar noi putem să deschidem această poartă şi să primim cu braţele deschise comunicarea bebeluşului nostru.

2. Foloseşte‑ţi vocea normală şi vorbeşte la persoana întâi. Multe dintre noi cred în folosirea „limbii mămicilor“, aşa că‑mi dau seama că este o chestiune controversată, dar iată ce am constatat… Dacă le vorbim bebeluşilor noştri cu vocea noastră obişnuită, autentică (dar un pic mai lent), acest lucru ne aminteşte că vorbim cu o persoană în toată puterea cuvântului. Este mai uşor şi mai puţin probabil să dea dureri de cap (ştiu asta, pentru că vorbesc cu câinele meu în limba mămicilor). Le oferim bebeluşilor un model de ton şi de vorbire naturală pe care vrem să le adopte. Cu cât aud mai mult limba vorbită în mod adecvat, cu atât mai curând o vor învăţa şi vor încerca s‑o vorbească.
Copiii simt de la o poştă lipsa de autenticitate. Dintre copiii pe care‑i cunosc, cei neobişnuiţi să li se vorbească în limba mămicilor simt că nu sunt respectaţi şi că li se vorbeşte de sus atunci când adulţii li se adresează astfel.
Folosirea persoanei întâi în loc să spunem „Mami îl iubeşte pe Johnny“ pare un detaliu minor, dar este încă un mod de a ne aminti să vorbim cu bebeluşul nostru ca de la persoană la persoană. De ce să vorbim altfel cu un bebeluş sau cu un copil mic care este absorbit de procesul de învăţare a limbii noastre decât cu un copil mai mare sau cu un adult? Din punctul meu de vedere n‑are niciun sens.
Nu te îndoi nicio clipă că bebeluşii ştiu cine sunt mami, tati şi Johnny. Nu au nevoie să li se amintească neîncetat. De asemenea, copiii înţeleg şi folosesc pronumele mai devreme atunci când li se oferă modele în acest sens.

3. Vorbeşte‑i bebeluşului despre lucruri adevărate, semnificative. Cu alte cuvinte, în loc să‑l înveţi cuvinte, foloseşte‑le. Să ţii în mână o minge, să i‑o arăţi şi să spui „minge“ este mult mai puţin eficient decât să comentezi în context pe marginea unei întâmplări relevante (prin urmare şi semnificative). „Te‑ai dus tocmai până la mingea roşie şi ai atins‑o, apoi ea s‑a rostogolit mai departe.“
Ca noi toţi, şi bebeluşii învaţă cel mai bine atunci când le pasă, iar în exemplul de mai sus bebeluşului probabil că i‑ar păsa de legătura lui cu cuvintele „dus“, „minge roşie“, „atins“, „rostogolit“ şi „departe“. Iată deja şase cuvinte, dar cine stă să le numere (în afară de experţi…)?

Notă: Nu sugerez să povesteşti încontinuu în timp ce se joacă bebeluşul. Cel mai bun mod de a aprecia dacă este sau nu cazul să comentăm în timp ce copilul nostru este angajat într‑o activitate este să aşteptăm să ne comunice dacă este interesat de reacția noastră, lucru pe care copiii îl fac de obicei uitându‑se la noi.

4. Citește-i cărţi şi spune-i poveşti într‑un mod receptiv. Să citim cărţi în mod receptiv înseamnă să renunţăm la orice plan şi să urmărim interesul copilului. Lasă bebeluşul sau copilul mic să rămână la aceeaşi pagină chiar şi cinci minute dacă aşa vrea şi vorbeşte‑i despre tot ce vedeţi acolo. Lasă‑l să sară pagini, să se uite la carte cu susul în jos şi să nu termine povestea (sau să nu se uite deloc la carte) dacă aşa preferă. Încurajăm dragostea pentru cărţi atunci când avem încredere în interesul copilului nostru şi când îi permitem să dirijeze chiar el activitatea de citit. Iar copiii care iubesc cărţile iubesc şi folosesc limbajul.

Dacă eşti genul creativ (aşa cum eu de obicei nu sunt la sfârşitul zilei), spune‑i poveşti. N‑am să uit niciodată poveştile pe care mi le spunea tata despre Mary şi câinele ei, Zip. De fapt, nu‑mi amintesc nimic clar din poveştile propriu‑zise, dar îmi plăcea la nebunie atenţia pe care o primeam de la tatăl meu.

5. Ia‑o mai încet. Tot timpul uit asta. Când avem copii mici, ar trebui să ne punem prin toată casa afişe cu „Ia‑o mai încet“. Sunt atâtea motive întemeiate să încetinim ritmul când suntem în preajma copiilor, mai ales când vine vorba de limbaj. Când încetinim ritmul, copiii pot să asculte şi să înţeleagă.

6. Relaxează‑te şi ai răbdare. Grijile părinţilor sunt de obicei simţite de copiii mici şi nu creează climatul ideal pentru a face paşi importanţi în sensul dezvoltării. E nevoie de curaj ca să vorbeşti. Relaxează‑te, ai răbdare şi ai încredere în ritmul natural al copilului tău. Mulţi părinţi răbdători pe care‑i cunosc au asistat la apariţia peste noapte a abilităţilor verbale ale copilului lor – o „explozie“ a limbajului.
Dacă ţi se pare că micuţul tău manifestă întârzieri în înţelegerea limbajului sau este atipic în unele compartimente ale dezvoltării, solicită evaluarea unui specialist.

7. Nu testa. Mai presus de orice, copiii noştri au nevoie de încrederea noastră ca să poată începe să vorbească (sau să facă orice altceva, la urma urmei). Când îi testăm, nu le arătăm nici încredere, nici respect. Regula empirică a Magdei Gerber era: „Nu le pune copiilor o întrebare la care ştii răspunsul“. Cu alte cuvinte, o întrebare de genul: „Unde ţi‑e nasul?“
Oricât de încântaţi am fi să împărtăşim modul adorabil în care copilaşul nostru pronunţă ultimele cuvinte pe care le‑a învăţat („Spune «broască» pentru bunica, Johnny!“), presiunea pe care o simt copiii mici când îi punem să dea o reprezentaţie îi poate face să refuze să vorbească.

8. Gânguritul este o formă de vorbire, prețuiește-l. Bebeluşii sau copiii mici, atunci când par să vorbească pe limba lor, de obicei spun cuvinte, aşa că dacă‑i ignorăm sau gângurim la rândul nostru nu le arătăm respect şi nici nu‑i încurajăm, cum am face dacă le‑am spune: „Îmi spui ceva. Îmi spui că tocmai a trecut o pisică pe aici?“ Sau: „Azi ai multe de spus“.

Fereşte‑te de aceşti factori descurajatori pentru dezvoltarea limbajului: corectarea şi invalidarea.

Corectarea: Când încearcă să folosească limbajul, copiii au tendinţa de a pronunţa „greşit“ denumiri de culori, animale şi alte lucruri, iar adulţii au tendinţa să corecteze aceste greşeli. Nu face asta. Este inutil şi demobilizator. Cu răbdare şi cu modele din partea noastră, copiii mici vor începe destul de curând să facă diferenţa între câini şi urşi, roşu şi portocaliu etc.
În Learning All the Time, John Holt explică: „Atunci când învaţă pentru prima oară să vorbească, copiii folosesc deseori denumirea unui obiect referindu‑se la o clasă întreagă de obiecte asemănătoare“.

Cu alte cuvinte, când un copil mic numeşte orice animal „câine“ nu înseamnă că nu face diferenţa, aşa că a‑l corecta este inutil, nejustificat şi, fără îndoială, lipsit de respect.

Holt face următoarea analogie: „Dacă ai avea în vizită o persoană distinsă din altă ţară, nu i‑ai corecta fiecare greşeală pe care o face când vorbeşte în limba ta, oricât de mult şi‑ar dori s‑o înveţe, pentru că ar fi nepoliticos. Nu ne gândim că lipsa de politeţe sau de consideraţie s‑ar putea aplica şi la situaţiile în care avem de‑a face cu copii foarte mici. Dar se aplică“.
Invalidarea gândurilor şi a emoţiilor: Să zicem că fetiţa ta îţi cere (în felul ei unic) să‑i schimbi scutecul, dar tu verifici şi nu este ud. Sau poate că băieţelul tău spune „memene“ şi tu ştii că‑i place pepenele, dar tocmai a mâncat. În loc să răspunzi în mod reflex: „Nu e nevoie să‑ţi schimb scutecul“ sau „N‑are cum să‑ţi fie foame, tocmai ai mâncat“, acceptă şi validează comunicarea fără să judeci câtuşi de puţin.

„Ah, spui că vrei să‑ţi schimb scutecul?“ (Aşteaptă un răspuns.) „Da? Păi, te înţeleg că vrei să facem asta din nou. Este plăcut să petrecem timpul împreună în felul acesta. Dar ai scutecul uscat, aşa că nu‑l vom schimba chiar acum. Poate peste câteva minute.“
„Te gândeşti la pepene?“ (Aşteaptă un răspuns.) „Ți‑e foame de pepene? (Aşteaptă.) A, nu ţi‑e foame? Îţi place să spui «pepene»? E distractiv să spui cuvântul ăsta, nu‑i aşa?“

Când ascultăm şi respectăm aceste încercări timpurii de a comunica, copiii se simt încurajaţi să continue să vorbească. Ei vor simţi că urechile noastre primesc cu bucurie chiar şi gândurile, emoţiile şi ideile lor cele mai nedesluşite. Și avem cele mai mari şanse să devenim şi să rămânem confidenţii lor preferaţi mulţi ani din acel moment înainte.

Photo by Rowan S on Unsplash

1 Comment

  1. Morera

    Eu nici acum nu m-am dezvățat de vorbit la persoana a treia 🥺 folosesc în glumă, ca într-un joc (mami, mă învelești? Cum sa nu învelească mami puiul mic :)))) sau Ma ajuți cu acest exercițiu? Ajută mami școlărița la acel exercițiu..cine sta cu mine când mă spăl pe dinți? Eu stau cu micul lup/mica răsfățata/ numele ei sau ce îmi mai vine să zic la momentul respectiv.
    Dar de fiecare dată parcă tresar surprinsă pentru că pare că aș vorbi totuși despre altcineva, nu despre noi. Nu reușesc să mă corectez și nu îmi dau seama de unde vine.
    Poate încă nu îmi vine să cred că sunt mama și mi se pare că este vorba de alticineva.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *