De ce ne spun copiii „nu”? De ce nu fac ce vrem noi și de ce fac ce nu vrem?

Suntem tentați să credem că odraslele noastre (când fac lucruri care ne enervează, nu le mai spunem copii și pui, ci odrasle, huni, tătari, animale sălbatice, ca să ne delimităm un pic măcar verbal de comportamentele lor care ne enervează) ne spun NU cu următoarele scopuri:

— Ca să ne pedepsească.

— Ca să ne e manipuleze.

— Ca să se răzbune.

— Ca să ne vadă în spital.

— Ca să ne interneze la nebuni.

— Ca să ne scoată peri albi.

— Ca să ne bage în mormânt.

— Ca să ne arate cum e să facă pe șefii.

— Ca să ne facă mințile pateu.

— Ca să ne oblige să întârziem iar la birou, ca să ne pierdem jobul.

Înțeleg tentația de a o lua personal și de a crede că, atunci când nu cooperează, copilul vrea să ne facă nouă un rău. Poziția aceasta de victimă e una pe care mulți dintre noi au învățat-o de mici, când chiar au fost victimele diverselor forme de abuz (fizic, sexual, emoțional). Apoi, când ești nervos, ce e în fața ta devine imediat un câmp de luptă, iar cine se află în fața ta și spune altfel decât spui tu îți este dușman și vrea, prin urmare, să te distrugă.

Dacă vei reuși să faci un pas în spate, să respiri adânc de câteva ori și să-ți amintești paragrafele următoare, cred că vei putea să eviți atmosfera de război din mintea ta și reacțiile disproporționate la NU-ul copilului tău.

Copiii cooperează cu noi și când nouă ni se pare fix invers

Copiii cooperează cu părinții lor în majoritatea cazurilor, pentru că sunt programați să o facă (e chestiune de supraviețuire, până la urmă) și pentru că ne iubesc.

Am regăsit această idee la Jesper Juul, în cartea Copilul tău competent. Mi-a rămas în minte un exemplu pe care îl descrie autorul din experiența acumulată în cabinetul de psihoterapie: o mamă era foarte stresată de faptul că în curând băiețelul ei urma să înceapă grădinița. Nu era pregătită pentru acest pas, se simțea vinovată că alesese să se întoarcă la serviciu, resimțea puternic anxietatea de separare de fiul ei, era extrem de stresată, se frământa, plângea, era sigură că băiețelului urma să-i fie foarte greu să rămână la grădiniță atâtea ore fără ea, că avea să plângă, să refuze să mănânce și să se joace. Desigur că discursul ei față de fiul ei a fost unul încurajator, însă el îi simțea foarte bine toate grijile și stresul; copiii, mai ales cei mici, trăiesc în emoțiile noastre, le simt direct, indiferent ce le spunem. În prima zi de grădiniță și în cele ce au urmat, băiețelul a plâns, a protestat, a refuzat să mănânce și să se joace. Acesta a fost felul lui de a coopera cu mama sa: împlinindu-i așteptările. Ea, desigur, nu a văzut lucrurile așa, ba chiar s-a supărat pe el că refuză să stea acolo cât merge ea la serviciu. Dar fiul ei nu a știut cum să-și arate altfel iubirea față de ea.

Copiii fac ce ne dorim de la ei dacă pot, spune Ross Greene, terapeut american și autorul unora dintre cele mai apreciate cărți pentru părinți și profesori. În cartea Cum să creștem ființe umane, Ross Greene explică și demonstrează cum și de ce vor copiii să ne facă fericiți, să funcționăm bine împreună. Pe scurt, e tot pentru că de asta depinde supraviețuirea lor, iar ei știu asta instinctiv, și pentru că ne iubesc și vor să ne arate asta.

Premisa aceasta e una pe care eu o simt ca adevărată și care m-a ajutat mult în relația cu copiii mei, pentru că am înțeles că NU-ul lor nu are legătură cu mine sau nu este în ciuda mea, ci are legătură cu ei; astfel, copiii vin în ajutorul meu, pentru ca eu să-i cunosc, să mă cunosc și să ne putem înțelege, conecta și iubi mai bine.

Copiii fac bine dacă pot.

De altfel, nu e un lucru adevărat și în cazul adulților?

Și eu fac bine dacă pot. Fac ce știu că îi va face pe alții fericiți, mai ales pe cei pe care îi iubesc.

Cu câteva condiții însă, care sunt valabile și pentru copii, și pentru adulți.

Îmi permit să emit această teorie: toate ființele umane fac bine dacă pot, pentru că toate au nevoie de iubire. Iar iubirea, oricât de mult ne-ar plăcea să fie altfel, de cele mai multe ori este condiționată de comportament.

Copiii spun NU și ni se opun din multe motive. Încerc să enumăr câteva dintre ele.

— Nu pot face fizic ce le cerem (sunt prea mici): de exemplu, vrem ca puiul nostru de doi ani să nu se mai tăvălească de furie când nu primește ceva, dar el încă nu are autocontrol, cortexul lui prefrontal nu funcționează încă la capacitate optimă, așadar, deși poate că înțelege că nu e social acceptabil să se tăvălească pe jos în supermarket, nu se poate abține.

— Sunt obosiți.

— Nu înțeleg ce le cerem.

— Pentru ei e mai important sau mai interesant să facă altceva atunci (nu am cunoscut încă niciun copil care să considere că să-și strângă jucăriile sau să se spele pe dinți e mai interesant sau mai important decât să se uite la un film sau să se joace cu cel mai bun prieten).

— Au crescut și simt nevoia să își renegocieze limitele, pe care le simt prea restrictive. E normal, când limitele le rămân mici, să ceară unele mai relaxate.

— Sunt deconectați de noi, simt că ne-au pierdut pe drum și încearcă să ne arate asta ca noi să putem repara (ei nu știu cum să facă asta)

— Au nevoie de mai mult control în viața lor, simt că li se impune prea mult, poate au reguli prea multe și prea stricte. Toate ființele umane au aceste trei nevoi emoționale esențiale: autonomie, conectare și competență.

— Sunt stresați, îngrijorați, epuizați de o schimbare majoră în viața lor, care îi consumă și pentru gestionarea căreia ar avea nevoie de ajutor, dar nu știu cum să-l ceară. Așa că îți atrag atenția cum pot că sunt în suferință, că au nevoi neîmplinite (se poate întâmpla asta, de exemplu, când încep grădinița, când apare un nou frate, când încep școala, când unul dintre părinți lipsește mult de acasă sau este indisponibil emoțional).

— Își cunosc și își respectă limitele personale (de exemplu, un copil de trei ani poate refuza să fie gâdilat, sărutat sau îmbrățișat, iar noi trebuie să respectăm asta și să n-o luăm personal).

— Vor să se asigure că părintele e sigur pe ceea ce face, că au alături un adult de încredere, care s-a gândit bine și rămâne ferm atunci când limita e pusă sub presiune. Asta îi ajută pe copii să se simtă în siguranță, liniștiți că-și pot vedea de explorat și crescut fără griji în spațiul creat de părinte.

Vezi? Nu e mai nimic despre mama sau despre tata în lista asta. E doar despre ei, sunt motive obiective (care țin de dezvoltarea lor sau de mediu) sau subiective (ce le place, ce vor, ce îi atrage) pentru care copiii noștri nu fac mereu ce le cerem.

Nu toți copiii reacționează la fel

Sigur că există copii cu temperamente mai cooperante și copii care se încordează mai des. Eu am câte un copil de la fiecare extremă. Fetița noastră s-a născut să iubească regulile, o fac să se simtă sigură și liberă. Din când în când, cere renegocierea lor, pe măsură ce crește, dar, în cea mai mare parte a timpului, e nevoie doar s-o rog ceva și ea e bucuroasă să facă ce poate pentru a-mi împlini cererea. Dezavantajul este că are și ea regulile ei cu privire la camera și lucrurile ei și felurile în care face totul, și ferească Dumnezeu să încalci vreuna!

Băiețelul este un luptător împotriva regulilor și a condiționărilor de orice fel. Frumos și adorabil, teribil de isteț și de încăpățânat, el se face zid de treizeci de ori pe zi în fiecare zi când vine vorba să-i ceri ceva ce nu e sigur că dorește (nici că nu dorește nu e sigur, dar zice NU din start și apoi mai vede el). Totul este mult mai complicat cu el, de la organizarea meselor sau a vacanțelor la mersul la somn, spălatul, îmbrăcatul, alesul hainelor și cadourilor. În același timp, simt că m-am dezvoltat personal cu viteza luminii de când sunt mama lui. M-am înfuriat dincolo de limitele cunoscute de mine vreodată, am făcut și eu crize de furie în care aproape că m-am tăvălit în parcul Herăstrău pe iarba de lângă Roata Mare, am plâns, am implorat, am amenințat, am zăcut ore în șir stoarsă ca o cârpă după negocieri interminabile cu omulețul de 98 de centimetri care stătea drept în fața mea și zicea limpede, a optzecea oară: Nu vreau!

Am mers la terapie, l-am dus și pe el, m-am căutat de toate butoanele pe care apăsa el și am lucrat la dezactivarea lor, am terminat de citit toate cărțile pe care le-am găsit despre copiii cu voință puternică, am încercat toate scurtăturile și strategiile din lume până am ajuns în acest loc în care conviețuim și ne iubim, facem compromisuri unul pentru altul; uneori renunță el, alteori renunț eu, dar nu încerc să-l mai schimb, să-l fac cooperant ca sora lui sau dispus să renunțe oricând la limitele lui pentru alții, ca mine.

Când am încetat cu adevărat să-l mai modelez după schemele din capul meu, când nu l-am mai înghesuit în mulajele mele despre cum trebuie să fie copilul meu, a încetat și el să mi se mai opună din principiu, pentru că nu mai are motiv să se apere de mine.

În continuare spune NU, dar nu la fel de des ca înainte, iar dacă îi las suficient de mult timp, de cele mai multe ori se răzgândește și spune DA, dar trebuie să fie cum l-am rugat pentru că așa vrea el, nu pentru că așa îi cer eu.

Acest articol este un fragment din cartea Copilul tău. Părinții tăi. Tu, în care am povestit pe larg, pe parcursul a peste 350 de pagini, cum ne putem crește copiii cu respect, vindecându-ne în același timp de lucrurile care ne împiedică să fim prezenți și în control. O puteți comanda redusă de aici, 20% reducere cu codul vindecare, valabil încă pentru câteva zile. Îmi doresc mult să ajungă această carte la cât mai multe mame la început de drum. Dacă aveți în jur o proaspătă mamă sau o viitoare mamă, o mamă de unu, de doi, de trei, care se simte copleșită, cred că această carte o poate ajuta foarte mult. Mulțumesc.

12 Comments

  1. Melinda

    Buna seara ,as vrea sa comand cartea dar locuiesc în Germania .Copilul tău,Părinții tăi, tu !

  2. Bogdan

    Buna! Vreau sa cumpăr aceasta carte dar locuiesc in Londra, Marea Britanie
    Cum se poate?

  3. Oana F

    Buna, Ioana. Am comandat cartea și am citit o pe nerăsuflate. Nu m am putut opri, nici din citit, nici din plâns. Aveam nevoie ca de aer de ea…daca o găseam acum 1 an eram si mai fericita ca 🙂, nu treceam prin chinurile groazei ca nu stiu daca sunt in stare sa cresc un copil. Acum are 1 an si incep sa ma bucur și eu de ea, nu doar sa fiu speriată ca nu stiu ce sa fac.
    Felicitări pentru carte. Și multumesc.

    • Printesa Urbana

      Ma bucur tare mult, multumesc!

  4. Irina

    Buna Ioana, foarte interesant acest fragment de carte. O intrebare am – mentionezi la un moment dat „Toate ființele umane au aceste trei nevoi emoționale esențiale: autonomie, conectare și competență.”. E o notiune interestanta, dar usor straina pentru mine (n-am rezonat imediat cu ea) si as vrea sa citesc mai mult pe tema asta. Imi poti recomanda ceva? Multumesc!

  5. Alexandra

    Prințesa mea urbana minunata, acum te am Descoperit și îți citesc primul articol ma minunez.. Cat de adevărat cat de real scri și descrii situațiile, îmi benoclez ochii și rad, ma regăsesc, ce tare ești! Ca mămica de fetita 3.5 ani întâmpin și eu adesea situatii pe care ma Bucur ca le dezbați aici și găsesc răspunsuri la Muuulte întrebări! E minunata munca ta ești un om bun integru și binecuvântată sa fi de Bunul Dumnezeu! Te Imbratisez cu drag din Dubai, deși departe sufletul meu este mereu acasă! Alexandra

  6. Stefanutz

    Si concluzia este ca daca copilului nu-i plac regulile, sa-l lasam sa faca cum doreste?? Nu Are chef de scoala, nu are chef sa-si faca temele, nu vrea sa manance decat dulciuri, NU vrea sa renunte la jocurile de pe telefon …. il lasam asa si il iubim mai departe si speram ca maine o sa fie mai bine si va intelege la 8 ani ce anume face gresit ?

    • Printesa Urbana

      Nu, normal ca nu, parintele decide (ideal este ca regulile sa fie logice si necesare, nu doar dorinta de control a adultului), iar copilul trebuie ajutat sa le respecte. Sunt multe articole pe blog despre limite, poti da o cautare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *