Mergem mai departe în seria Femei cu meserii considerate „de bărbați” cu episodul al cincisprezecelea: Monica, game designer.
Numele meu este Monica, am 24 de ani și lucrez ca User Experience & Game Designer la Amber, un studio românesc de jocuri video. Munca mea ca designer în industria de gaming implica multă creativitate, gândire critică, cunoștințe de design și de psihologie și, cel mai important, o pasiune și un interes autentic pentru jocuri de orice fel.
La job, responsabilitățile mele cuprind crearea de concepte noi, stabilirea “regulilor jocului”, identificarea audienței potrivite și a nevoilor acesteia, organizarea de sesiuni de feedback, dar și coordonarea cu programatorii și artiștii pentru implementarea ideilor de design în software. Zi de zi, mă așez la biroul meu (acum, acasă) și lucrez, singură sau împreună cu alți colegi, la modalități de a face un joc mai interesant, mai amuzant și desigur, mai captivant.
Ca femeie interesată de jocuri te lovești de numeroase prejudecăți. Uneori lumea crede că motivul pentru care te joci este pentru a atrage atenția bărbaților, pentru a părea mai interesantă. Chiar dacă ai un interes real, trebuie mereu să demonstrezi că ești „a real gamer”. Dacă îți plac jocurile jucate în mod tradițional de fete, unii spun ca nu te joci ”jocuri adevărate”. Dacă ești ”băiețoasă”, atunci ești acuzată că te comporți ca ”unul dintre băieți” și nu ești o „femeie adevărată”. Dacă joci jocuri și arăți bine, ești tânără și interesată de modă sau make-up, atunci te joci doar pentru atenție. Ți se creează astfel senzația că lumea din jur nu poate crede că fetele și femeile se pot juca pentru ele însele, nu pentru alții!
Monica Ureche, Game Designer
Iau în calcul cine este persoana care îl va juca și care sunt potențialele probleme pe care le va întâmpina. Mă gândesc la ce i se va părea captivant sau amuzant, ce o va face sa vrea să joace jocul nostru și a doua oară. Astfel, caut soluții pentru problemele pe care le descoperim. Munca mea include și multe „sesiuni de joc”: vorbim despre a ne juca jocul la care lucrăm, observăm alți oameni cum îl joacă și care este părerea lor și, uneori, mă joc titluri care mă inspiră și din urma cărora pot să observ (și să învăț) cum au rezolvat alți designeri probleme similar cu care se confruntă și echipa mea.
Jocurile au fost o constantă în viața mea, într-o formă sau alta. Îmi aduc aminte că atunci când eram mică, îmi plăcea să mă joc cu tata pe calculator: eu îl rugam să se joace și mă uitam la el, dându-i indicații sau comenzi. Cu timpul, am început să mă joc singură. Mă atrăgeau din ce în ce mai tare atât jocurile, cât și lucrurile conexe lor, cum ar fi arta din jocuri sau stream-urile de pe Youtube. La acel moment nu conștientizam că în spatele acelei experiențe se afla o mână de oameni ce au lucrat de zor să facă jocul o realitate. Să fi spus atunci că vreau să fiu Game Designer părea similar cu a spune că ”vreau sa fiu astronaut!”
În perioada adolescenței am cochetat cu ideea de a face o facultate în străinătate unde să studiez 3D & Concept Art, pentru că atunci visul meu era să fac artă pentru jocuri. Am fost influențată negativ de multe îndoieli și frici – îmi era teamă că nu mă potrivesc, că nu aș fi fost suficient de bună. Industria jocurilor părea a fi „pentru altcineva”, nu pentru o fată dintr-un orășel de provincie din România. Astfel, convinsă de prieteni, profesori și părinți, am aplicat la Facultatea de Arhitectură din București.
Pentru o perioadă, ideea de a fi arhitect părea interesantă. Însă după primul an de facultate am revenit la visul meu inițial: să lucrez într-un studio de jocuri video. Am aplicat pe poziții de internship în anul II de facultate la mai multe companii mari de jocuri cu sediul în București, dar nu am reușit să obțin nici o ofertă. Simțeam cum frica mea, că game development-ul „nu e de mine”, se confirmă. Cu toate acestea, la sfârșitul anului II de facultate, am obținut un job de UI/UX Designer la o firmă micuță care făcea aplicații mobile. Am lucrat la ei aproape trei ani și jumătate, până când am văzut un anunț la Amber: căutau un UX Designer.
Când m-au sunat să îmi spună că vor să mă angajeze mi s-a părut ireal, în sfârșit reușisem să îmi ating visul: să mă duc în fiecare zi la birou să mă joc și să fac jocuri. Mi s-au oferit multe oportunități după angajare să caut ceea ce îmi place să fac. La puțin timp după, am început să lucrez pe proiecte variate, atât ca UX Designer, cât și ca Game Designer. În echipa de Pitch am lucrat la proiectele scurte, cu idei inovatoare, împreună cu un artist. Prezentările realizate de această echipă aveau scopul de a convinge posibili clienți că Amber este partenerul perfect pentru a dezvolta jocurile respective.
Acum îmi doresc să continui să lucrez ca Game Designer și să învăț cât de mult pot despre această meserie și despre industrie. Simt că am reușit să găsesc răspunsul la întrebarea „Ce vrei să fii când o sa fii mare?”, pe care toată lumea o pune când ești mic.
Deși suntem puține femei (mi-aș dori să am mai multe colege), nu am simțit niciodată că ar conta faptul că sunt femeie. La jocul la care lucrez acum sunt singura fată dintr-o echipă de dezvoltare de zece persoane, însă nu m-a tratat nimeni diferit și nu simt că m-am lovit de prejudecăți. Ba mai mult, am simțit mereu că fac parte dintr-un colectiv deschis, prietenos, care m-a acceptat așa cum sunt: un om cu un interes pentru jocuri video, wargames și tehnologie, dar în același timp cineva cu un interes pentru lucrurile „tradițional feminine” (rochii, bentițe roz, cercei cu pisici și machiajul cu sclipici). Acesta este unul din lucrurile pe care le iubesc la acest job – pot fi eu însămi, în mod autentic. Nu trebuie să las nimic la ușă ca să mă conformez unui mediu, nu trebuie să renunț la aspectele ”feminine” din personalitatea mea pentru a fi considerată un designer sau un gamer adevărat.
Din păcate, în afara jobului, în societatea românească, încă există multe prejudecăți în privința industriei de gaming, și în special asupra ideii că fetele sunt interesate de jocuri. Am întâlnit oameni care mi-au spus că lucrez la lucruri care „pierd timpul oamenilor”, că ”distrug copiii” cu jocurile pe care le fac, că nu este un job real sau că munca mea ca designer presupune să ”dau si eu cu pensula”. Am cunoscut oameni care nu m-au crezut că lucrez ca designer și că aș putea face jocuri. Unele persoane au fost impresionate de faptul că fac jocuri CA FEMEIE, de parcă genul meu ar fi fost un impediment în cariera mea, considerând că profesia mea este cu atât mai impresionantă PENTRU că sunt femeie. În realitate, eu nu am considerat niciodată că feminitatea mea m-a limitat, din contră, cred că îmi oferă oportunitatea de a mă raporta altfel la anumite concepte, jocuri sau idei, în comparație cu colegii mei bărbați. Ca în cazul oricărei persoane, experiențele și interesele mele personale influențează modul în care creez jocuri, indiferent de gen.
Ca femeie interesată de jocuri te lovești de numeroase prejudecăți. Uneori lumea crede că motivul pentru care te joci este pentru a atrage atenția bărbaților, pentru a părea mai interesantă. Chiar dacă ai un interes real, trebuie mereu să demonstrezi că ești „a real gamer”. Dacă îți plac jocurile jucate în mod tradițional de fete, unii spun ca nu te joci ”jocuri adevărate”. Dacă ești ”băiețoasă”, atunci ești acuzată că te comporți ca ”unul dintre băieți” și nu ești o „femeie adevărată”. Dacă joci jocuri și arăți bine, ești tânără și interesată de modă sau make-up, atunci te joci doar pentru atenție. Ți se creează astfel senzația că lumea din jur nu poate crede că fetele și femeile se pot juca pentru ele însele, nu pentru alții!
Din nefericire, multe dintre aceste prejudecăți sunt antrenate de părinți, rude, colegi de școală și facultate. De mici, fetele pot crește cu acest sentiment că sunt impostoare într-o lume a băieților și își pun singure bariere: ”Oare o să mă potrivesc?”, ”Este jobul ăsta pentru mine?”, ”Merit să am job-ul asta?” Aș vrea ca orice fată care visează să lucreze în industria de jocuri să știe și să aibă încredere că nu trebuie să fii într-un anumit fel pentru a lucra ca game developer, că poți fi tu însăți, cu toate calitățile tale mai mult sau mai puțin „feminine”. Dacă ești cu adevărat pasionată și interesată, ești deja destul de bună pentru a fi game designer, inginer, artist sau producer, nu trebuie să dovedești nimănui că ești a „real gamer”! Exact lucrurile acestea le susține și campania pornită de Amber, #HerOwnGame, care vrea să combată prejudecățile și stereotipiile cu care se confruntă femeile care doresc să urmeze o carieră în industria de jocuri video și să le încurajeze să aleagă acest drum, ajutând totodată părinții să conștientizeze că nu ai nevoie de skill-uri complicate sau deosebite pentru a lucra în industria producătoare de jocuri.
Nu am copii, dar am o soră mai mică, în vârstă de 16 ani. Îmi doresc să fiu un exemplu pentru ea și să îi arăt cât de important este să găsești acel ceva care te face fericit și despre care simți cu toată ființa ta că este potrivit pentru tine, indiferent de așteptările părinților, bunicilor sau ale societății. Sper ca atât ea, cât și viitorii mei copii, să își găsească propriul drum în care să creadă, indiferent de percepțiile culturale din societatea românească în legătură cu ce ar trebui să facă o femeie sau un bărbat.
Sper să rămân în industria jocurilor până la pensie, chiar dacă poate rolul meu se va modifica în timp. Mi-aș dori ca la un moment dat să îmi îndrept atenția și energia spre oamenii tineri pe care să îi învăț să creeze jocuri, cum și eu am avut oportunitatea de a interacționa cu oameni minunați ce m-au ajutat în cariera mea. Apoi, cu tot timpul liber pe care o să îl am la pensie, pot să îmi încep cariera de „streamer” – o să fiu bunicuța cool care se joacă jocuri „retro” din 2020 și face streaming pe Youtube!
Aspectul cel mai dificil in jobul meu este să îmi înfrunt îndoielile și insecuritățile pe care le am – un fel de sindrom al impostorului cu care mă lupt. De cele mai multe ori pierd timp și energie punând la îndoială dacă ceea ce fac este bine, dacă celorlalți le va plăcea ceea ce fac (și implicit de mine). Încerc să îmi confrunt acest „mecanism de apărare” pentru a putea să îmi dedic atenția spre lucruri pozitive și productive.
Partea preferată la jobul meu este că îmi oferă posibilitatea de a face parte dintr-o echipă care oferă jucătorilor un produs ce le aduce un pic de fericire, un moment de relaxare, o distragere de la stresul și responsabilitățile zilnice, putând să se joace împreună cu copiii, părinții și prietenii lor.
Frumos scris. M-a emoționat partea in care autoarea spunea că practic oricum ar fi, ca femeie pasionată de jocuri, nu e bine; nici așa, nici altminteri. M-a dus cu gândul la o pildă cu un cuplu care mergea prin deșert pe lângă cămilă, și cei pe lângă care treceau spuneau că sunt fraieri că nu merg pe cămilă, când mergeau pe cămilă cei pe lângă care treceau spuneau că de ce chinuie animalul, dacă mergea doar unul că de ce merge unul și nu celălalt ?
Altfel, cred că sunt și eu dintre cei care consideră jocurile nocive, poate și pentru că nu cunosc decât foarte puține persoane pasionate de jocuri și deja în cazul lor s-a instalat o dependență.
https://doc.ro/consum-responsabil-prevenirea-dependentei/dependenta-de-jocuri-video-semne-consecinte-tratament
Am luat un link la întâmplare.
Adică odată ce există această tulburare, nu ne putem preface că jocurile nu sunt periculoase.
Dar după părerea mea este o slujbă ca oricare alta, nu aș blama pe cineva pentru că lucrează într-un domeniu sau altul, am cunoscut persoane cu diverse poziții în industria tutunului, a alcoolului, a jocurilor de noroc etc
Am citit articolul si are aceeasi concluzie pe care o am si eu:
Toti care dezvolta o dependenta de ceva anume, sufera deja de o tulburare ascunsa si au nevoie de psiholog. Daca nu existau jocurile video, deveneau dependenti de altceva, orice i-ar fi putut ajuta sa uite de lumea in care traiesc. La jocuri e mai simplu de cazut in plasa dependentei, pentru ca nu iti mananca bani ca tigarile, drogurile, alcoolul sau jocurile de noroc. Sunt cea mai ieftina alternativa, de a iesi din lumea reala.
Copiii sunt mai predispusi la a dezvolta dependente daca se confrunta cu un mediu dificil in viata reala, fie ca este agresat la scoala, traieste intr-o familie unde se simte ignorat, poate sufera de singuratate sau este timid/ antisocial, etc.
Mai ales in zilele noastre, cand exista multa agresivitate, atat in online cat si offline, agresivitate la televizor, pe strada, negativism, ura. E aproape la mintea cocosului, ca unii prefera sa se scufunde de tot in viata virtuala. Si eu prefer un joc, decat sa ma uit la stiri si sa ma enervez.
Exact cum spune in articol, sunt periculoase pentru cei predispusi, care au simptomele respective.
Asta nu inseamna ca toti copiii sunt asa, sau ca sunt predispusi la dependenta. Doar am prieteni cu copii, care se joaca jocuri online si sunt ok, sunt copii normali, sociabili, energici.
Da, jocurile de tip multiplayer, cele online sunt periculoase, daca nu exista o tarie de caracter (in cazul unui individ adult) sau parinti vigilenti, care sa stie sa gestioneze situatia.
Eu prefer jocurile de tip singleplayer, unde pot pune pauza si continua a doua zi. Sunt cele mai ok, pentru ca am zile cand ma pot juca 8 ore si zile cand ma pot juca doar 30 de minute. Ies din joc si ma intorc unde am ramas, atunci cand timpul imi permite.
Ah, total de acord cu pierdutul timp in lumi virtuale, daca asta aduce bani. Legat de tipa din articol, inca visez sa imi fac un canal de youtube, unde sa fac streaming de jocuri video. Dar mi-ar placea sa fac si bani din asta :)))) Ce sa zic, are jobul ideal :))
Sunt de acord cu tine la mare parte din ideile expuse, si cum pari mult mai informata decat sunt eu pe tema data, e mult mai probabil ca dreptatea sa fie de partea ta
am ezitari totusi ca 8 ore pe zi nu inseamna deja depedenta, am si eu multe pasiuni si placeri, mai mult sau mai putin sanatoase, dar nu imi amintesc sa fi petrecut vreodata 8 ore in „compania” vreuneia (mai putin in compania pasiunii de a dormi :)))) dar si acea pasiune de la un numar de ore incolo arata o problema)
Sigur ca fiecare decide pentru sine ce este in regula si ce nu este, dar eu o data in plus o sa consider ca jocurile video sunt sinistre si nu as vrea sa imi vad copilul captiv 8 ore pe zi intr-o lume virtuala.
8 ore intr-o zi*
am retinut ca nu se intampla zilnic, dar imi mentin rezervele
Exact, ai intuit bine, zilele in care apuc sa ma joc 8 ore sunt extrem de rare, undeva la 1-2 ori pe luna, sau nici atat. Bine, nu te gandi ca ma joc 8 ore non stop. Ma joc 2 ore, mai fac cate ceva prin casa, mai bag 2-3 ore si tot asa. De regula se intampla cand am o zi din aia libera, de n-am nimic de facut.
De exemplu, n-am mai atins consola din februarie, pentru ca am avut timpul liber limitat si mi l-am petrecut uitandu-ma la vreun serial, colorand, etc. Deci, uneori nici alea 30 de minute nu le am.
Poate trebuia sa explic mai bine.
Cred ca si asta e cheia, de a avea mai multe hobby-uri, care sa ajute un om sa isi diversifice felul in care isi petrece timpul liber.
E ca si cum, uneori te ia valul si mananci o pizza si juma’ de tort, iar in restul timpului, trisezi doar cu o felie din fiecare. N-are treaba cu dependenta, e mai mult un moment de placere vinovata, cand mai sari calul :)).
Da, nu e greu sa dai in dependenta. Din pacate, societatea in care traim, face usoara alunecarea spre panta asta.
Dar nici interzicerea nu mi se pare in regula. Jocurile, pana la urma, sunt frumoase, sunt distractive, au povesti frumoase, ba chiar inveti lucruri utile si te ajuta sa iti dezvolti creierul.
Cheia este moderatia. Cate putin din toate.
Sunt jocuri de tot felul, pentru toate gusturile si varstele. Uite, mie nu imi plac jocurile „cu impuscaturi”, gen counter strike. Dar imi plac jocurile de tip fantasy… gen „The Witcher”. Daca ai auzit de serial/ carti, fix aia faci in joc (cauti indicii spre a gasi diverse persoane si a termina misiunile, in timp ce intalnesti tot felul de creaturi si trebuie sa inveti retete pentru potiuni si vraji, ca sa poti trece de ele) . Barbati-miu e fix invers. Ii place doar Counter Strike si nu intelege jocurile mele, el vrea doar sa impuste chestii. In schimb, ii place sa se uite la mine, cand ma joc. Isi ia seminte si sta pe capul meu :))).