O zi din viața unei mame cu cinci copii: „mai greu a fost cu doi, de la al treilea totul a fost mai ușor”

Dintotdeauna mi-am dorit să aflu cum e viața într-o familie cu mulți copii de vârste apropiate. Îmi imaginez că e gălăgie și haos, dar dintre cele minunate! Ce nu îmi pot imagina e cum reușește mama lor să gestioneze toate întâmplările din marea ei familie în fiecare zi. Eu cu doi sunt terminată seara, aproape în fiecare seară!

Dar mamele de mulți pui au un calm doar al lor, nu credeți?

Claudia, 30 de ani, mamă de cinci, a fost de acord să ne lase să tragem cu ochiul la ei acasă. Mi-a povestit cum e. Am citit cu maaare curiozitate! Ce nebunie frumoasă! Mai jos găsiți mesajul Claudiei.

Povestea mea de mamă începe încă din perioada adolescenței, când un gând mai mult sau mai puțin conștient s-a strecurat în mintea mea: dorința de a deveni mama tânără de am mulți copii. Nu am avut în plan un număr anume de copii, nici acum nu am, dar așa vedeam eu o familie în viitor, familia mea.

Nu am avut un model de familie cu mulți copii, eu am doar o soră, iar părinții mei nu au fost tocmai cel mai bun exemplu. Acum nu mai trăiește niciunul, din păcate, și nu se pot bucura de atâția nepoței.

Știți vorba aia, “Ai grija ce-ți dorești!”? La mine s-a aplicat mănușă.
La 21 de ani m-am căsătorit, iar la aproape 23 a venit primul copil mult dorit (în timpul facultății). Era anul 2012. Apoi au urmat restul copiilor cu 2 ani diferență între ei (nu i-am programat, așa au venit) și în prezent au 8 ani prima fetiță, 6 ani băiatul, 4 fetița a doua, 2 băiat, 5 luni- fetița a treia.

Nu am niciun regret că am cinci copii. De multe ori am auzit persoane cu regret că nu au făcut mai mulți, dar invers n-am auzit niciodată. Este o provocare în fiecare zi, trăim viața la maxim, avem activități multe și nu avem timp să ne stresăm. Ne place viața simplă, autentică și ne regăsim în tot ce facem.

Claudia, mamă de cinci

Locuim la casă într-un sat. Primii 3 copii împart o cameră, iar cei mici sunt cu noi in cameră. Creștem animale ( porci, găini, vițel, capre, oi, iepuri, pisici și câini) și lucrăm grădina. Copiii au parte de mâncare din gospodărie și o uliță generoasă de străbătut cu alți copii de vârsta lor.
Ziua noastră începe la 6:45. Primii trei pleacă la grădiniță, respectiv școală, în jur de 7:30. Eu rămân cu cei mici și ne apucăm de făcut paturi, alăptat, mâncare sau curățenie, rufe de spălat/aranjat până vin ceilalți de la școală, în jur de 13:00.

Cel mic de doi ani se joacă foarte frumos singur, mai iese prin curte, nu am treabă prea multă cu el. De obicei merg eu sa iau copiii de la școală (facem naveta cu mașina până într-un oraș apropiat de noi).

Venim acasă, mâncam de prânz, fetița cea mare (e clasa a 2-a) se apucă de teme, iar fraților ei de grădiniță le dau fișe de colorat sau altceva de lucru până termină sora mai mare temele.
Între timp eu îi culc pe cei mici (atunci mă odihnesc și eu puțin până adorm ei). După ce a terminat temele cea mare, îi las o oră la un desen, cât timp mai dorm cei mici.

Apoi afară cu ei la aer (pe la 16-17:00), îl mai ajuta pe tati afară, la animale, le găsește el de lucru dacă nu au copii să se joace pe stradă. Eu mai fac una alta prin casă până vin ei sau ies și cu cea mică la plimbare.

La 19:00 avem cina (niciodată mai târziu, ca am experiențe cu vomat noaptea în pat), iar de la 20:00 pregătirea pentru somn (spălat, ghiozdan, sandviș, pijamale, rugăciune și în pat). Citim povesti cât mă ține gura, să nu mi se rupă de căscat, iar la cel târziu 21:00 e liniște deplină în casă (încerc să mai savurez măcar 30 minute liniștea, e atât de apreciatăa de mine acum).

Eu stau în cameră cu cei trei mai mari până adorm (eventual și cu cea mică la alăptat), iar soțul îl adoarme pe Prâslea de 2 ani. Așa ne împărțim și îmi place mult rutina asta de seară. Copiii au un program, cunosc regulile și foarte rar ne abatem de la ele, mici excepții în zile “altfel”. Vara este diferit, pentru ca nu sunt la școală. Sunt mai toată ziua pe uliță sau într-un parc din apropiere de casă. Atunci și responsabilitățile lor cresc, sunt treburi de făcut în grădină sau la animale.

Iarna e mai mult stat în casă și timp de câteva luni rutina e aceeași.

Multe persoane mă întreabă ceva tipic: ”Dar nu e greu?” Ba da, este și greu, este și ușor, treci prin multe faze, sentimente, emoții, trăiesc intens viața și nu am timp să mă plictisesc. Când am zis ca vreau mai mulți copii, am luat, evident, și responsabilitățile în spate, nu doar zâmbetele și joaca.

Consider copiii mei meseria mea, viața mea, grija mea, iubirea mea și cel mai de preț lucru de la Dumnezeu.
Copiii se joacă foarte frumos împreuna, fac tot felul de jocuri, mai și țipă sau se bat, dar se împacă, acum se ceartă, acum se pupă. E minunat să îi admiri așa cum cresc ei. Televizor nu avem. Am avut, dar l-am desființat acum un an și ne este mult mai bine fără ispita asta (mă dispera să îi văd că vor mereu la TV).

Mai greu mi s-a părut la primii doi copii. Cu primul faci cunoștință cu rolul de mamă și efectiv înveți ca la școală o materie nouă, apoi vine provocarea de a avea un frățior, unde urmează gelozii, împărțit la doi, sentimente noi că nu oferi destulă atenție fiecăruia etc. De la al 3-lea parcă toate s-au simplificat. Deja știam ce mă așteaptă, bebele era deja super iubit de frații mai mari și când a mai crescut nici pomeneală sa mai stea în picioarele mele. Avea deja frați cu care să se joace toată ziua.

În concluzie, nu am niciun regret că am cinci copii. De multe ori am auzit persoane cu regret ca nu au făcut mai mulți, dar invers n-am auzit niciodată. Este o provocare în fiecare zi, trăim viața la maxim, activități multe și nu avem timp să ne stresăm. Ne place viața simplă, autentică și ne regăsim în tot ce facem. Cu fiecare copilaș “ne-am îmbogățit” familia, mereu noul venit a adus multă multă iubire in sufletele tuturor.

Vă doresc să faceți după cum simțiți și să prețuiți familia. E mai valoroasa decât orice pe acest pământ!

28 Comments

  1. Morera

    Interesant. si unii dintre noi, care ne plangem ca ne epuizeaza un copil (de ex. eu :))

    Am descoperit-o intr-un context oarecare pe Iulia Tota (https://www.scoala-familiei.ro/echipa/), care are 7 copii.

    Dar asta e atipic azi; bunicii nostri aveau alt numar de copii, mai aproape de 5 si 7 decat de 1 si 2; Diferenta dintre trecut si acum pare sa fie, insa, ca parintii cresc toti copiii, in familiile din trecut copii mai mari ajungeau sa fie mame pentru fratii lor mai mici si nu mi se pare deloc in regula (atunci probabil nu se putea altfel, dar acum poti sa alegi sa nu faci mai multi copii decat poti creste)

    • Morera

      in familiile din trecut copiii mai mari.
      am reformulat si a ramas asa 🙂

    • dia

      E bine ca suntem așa diferiți. Scenariul asta chiar nu se aplica la toți. Felicitări părinților ca fac fata. Eu doar o singura “problema” am cu articolul și anume copilul ăla de 2 ani lăsat singur prin curte și cu care “nu are treaba prea multă”. Atât. In rest, numai bine tuturor si sa aibă copii cât pot creste.

    • Monica

      Nu zice ca e lăsat copilul singur de capul lui in curte. Zice ca mai iese, de unde știi ca nu se duce cu el? Si apoi, cu un copil liniștit de 2 ani care mănâncă bine si se joacă, chiar nu ai prea multa treaba. Eu le las pe ale mele singure in curte,da, pt ca le vad tot timpul si in fata din bucătărie si in spate din living. Chiar stii cum e organizarea acolo la ei?

  2. Ramona

    Admir astfel de curaj . Copii sunt o responsabilitate enorma . De la grija de a fii in siguranta la cea financiara .
    Ceea ce nu a spus doamna e cum se detasaza de grija de ai lasa singuri pe ulita . Cum poate sa il lase pe cel mic de 2 ani prin curte singur? Eu nu pot sa il las singur in camera alaturata .
    Apoi alt aspect care este si el important este cel financiar , cum se descurca doar cu cele de pe langa casa ( gradina si animale) Neam dori si noi sa traim la tara dar am ajuns la concluzia ca nu neam putea descurca fara un venit moderat ( nu a specificat daca tatal lucreaza sau daca au ajutor din partea bunicilor din partea tatalui)
    De admirat astfel de familie .

  3. deea

    Cred ca foarte putine persoane tinere spun clar ca nu ar fi făcut atâția copii, mi se pare ca e ca și cum ai ucide in capul tău pe unii dintre ei- e cumplit ca părinte sa rostești asta. Stiu însă multe femei de 60 plus care au mai mult de doi ai zic clar “ unul și bun”. Acele femei care umblau disperate după un avort jn condiții cât de cât decente. Am amice, colege cărora le este cumplit de greu după al treilea deși cu doi a fost “plimbare in parc”, depinde de multe. După câte înțeleg din articol, e vorba de o familie care trăiește ca pe vremuri, cu câți copii da Dumnezeu, in ce condiții se poate, mai singurei pe uliță, mai la grămada in alte situații, cu o mama care deocamdată nu pare sa meargă la serviciu, animale in ograda etc. E o viața ce nu se potrivește tuturor, mai ales in ziua de astăzi. E frumos, ma bucur pentru cei ce reușesc sa aibă stilul asta de viața in lumea asta nebuna. Cu siguranța însă nu poți duce 5 copii la 5 scoli diferite fiindcă fiecare are alta înclinație, cu siguranța e greu când trebuie sa te internezi cu unul dintre copii sau poate unul dintre părinții are o problema de sănătate mai complexa, chiar mi se pare mai complicat. Nu greul adus de copii, de existența lor, ei sunt magici și o minune pe aceasta lume, mi se pare important, ci greul de a le fi parintele și sprijinul lor, greul de a le oferi tot ce le trebuie, greul de a vedea pe fiecare în parte, nu ca un tot ( mulți părinți de mulți copii le spun simplu “echipa” , “Gașca”, “trupa” ). Greu sa fii și mama cu serviciu, cu meserie și stăpâna pe viața sa, independenta financiar. Depinde de cât duce fiecare, unii abia se descurca cu un copil și cred ca pentru ei chiar este greu și e in regula sa rămână la un singur copil, dacă așa simt.

  4. Andreea L.

    Sunt foarte frumoase familiile mari! sunt totusi curioasa daca cei doi parinti se descurca singuri sau au bunicii( sau altcineva) prin apropiere care sa-i ajute macar cu o pranz. Scuzati-mi curiozitatea!

  5. Diana

    Cred ca mai ales in vremurile de instrainare pe care le traim, sa aduci pe lume cel putin un sprijin si un partener de viata primului nascut, e un gest care tine de responsabilitate. E mai greu pentru parinti o perioada, intr-adevar, insa le asiguri o copilarie frumoasa si un prieten pe viata! Cand sunt 5, deja termenul de familie ajunge la un nivel absolut. Ma inclin in fata acestei mame, felicitari!

  6. Mira2

    In Romania daca recunosti ca nu-ti doresti copii esti privita ca ultimul om.
    In conditiile astea, sa recunoasca vreo femeie ca ii pare rau ca a facut mai multi copii, este inadmisibil. Si este si dureros pentru copiii respectivi sa auda vreodata asa ceva. Asa ca unele lucruri raman si trebuie sa ramana nespuse.

    • A mom

      La polul opus, esti privit ciudat si daca mergi „in trupa pe strada”, deși ai mijloace financiare incat sa ii tii la școli private si sunteti intelectuali..bine e să aplicăm principiile de viata care sunt promovate pe acest blog si pe care, daca fiecare face o introspecție sinceră, simțim ca ar descrie ceea ce numim „umanitate”, empatia si respectul având loc de frunte. Asa nimeni nu s ar mai simti aratat cu degetul. Ma intreb daca nu e o formă de bullying sa judeci pt 0 copii sau 5 copii?

  7. Mie mi se pare ca doamna din articol si-a asumat rolul de mama. Este bine. Eu am un singur copil si mi-am asumat faptul ca nu voi avea niciodata o cariera (din fericire pot lucra de acasa, dar si firma o pun pe locul 2, dupa copil). E o chestie pe care am stabilit-o de cand am ramas gravida, consider ca familia este mai importanta decat banii. Bani am avut in Romania multi, am lasat totul si am emigrat. Aici suntem foarte frugali (cu chestiile pentru mine si barbata-miu, copilului i se ofera tot ce ii este necesar) si culmea, am adunat deja suficient de multi bani incat sa ne gandim sa ne luam o casa.

    Chiar si fara sa facem cariera/firma o prioritate.

    Faptul ca traiesc la sat mi se pare minunat, noi dorim sa lasam agitatul New York pentru o comunitate undeva la munte, in New Jersey. Vom trai intr-o uriasa padure, cu 5 lacuri la dispozitie etc. Nu pot pune gradina sau tine animale, ca e comunitate privata, nu e sat, plus ca visul meu de a avea mure si zmeura in curte se cam duce, in conditiile in care ne cam viziteaza mos martin. Deci nu as face bufet suedez pentru animalele in cauza 😀

    Ce-mi place mie la cei cu 1 copil sau 7 este cand isi asuma chestia asta si sunt impacati cu alegerea lor. Eu consider ca 2 copii e deja prea mult (sau, na, daca eram mai tanara, poate faceam no.2), pentru doamna din articol 5 sunt numarul magic. E bine. Daca sunt fericiti, ingrijiti etc., inseamna ca vor fi niste adulti echilibrati.

    Am vazut aici si copii crescuti in niste conditii in care in Romania numai poti sa ti le imaginezi. Sau sa le ai pentru copil, daca esti milionar. Si nu sunt copii fericiti. Asa cum vad copii crescuti „normal”, care sunt incredibil de echilibrati si de veseli.

    Ce doresc eu sa inteleg din acest articol este ca, odata ce ai copii, e bine sa intelegi ca au anumite nevoi si ca trebuie sa ii pui pe primul plan. Eu is din aia mai „traditionala” sa zic, care considera ca la 35 de ani, cand am facut fata, mi-am cam trait viata mea si mi-am atins potentialul. Asa ca acum ajut copilul sa-si atinga potentialul. Nu ma infometez sau ma desconsider, dar incerc sa ii ofer dragostea si atentia care consider ca i se cuvin 🙂

  8. Rox

    Eu văd lucrurile cu mai puțin entuziasm, mai ales prin prisma faptului că suntem 8 miliarde pe planeta asta. Or fi marile densități demografice departe de noi, de România, dar planeta e una singură pentru toți :(.
    Desigur, este de remarcat și apreciat câtă organizare este într-o astfel de familie, iar în cazul prezentat se vede că este foarte multă iubire, că sunt bine îngrijiți și că părinții fac echipă bună în creșterea lor ceea ce este minunat.
    Dar eu de câte ori aud de familii numeroase, nu mă pot abține să nu mă gândesc în sinea mea:
    – dacă unul dintre părinți iese din peisaj într-o formă sau alta, cum se descurcă unul singur cu toți?
    – cum mergi în vacanță cu atâția copii? Adică reușești să duci atâția copiii în vacanțe în care să vadă și altceva decât locul natal, să aibă și alte experiențe în afară de cele de bază din familie și de la școală? Sau măcar în tabere?
    – ce educație poți să le oferi dincolo de cea de bază de la școală, în caz că au vreo pasiune sau înclinație artistică sau vor să facă un sport după ore? Reușești să-i ții pe toți la facultate dacă își doresc să facă una?
    Și atunci nu mai văd lucrurile atât de drăguț cu inimioare și unicorni și fluturași. 🙁

    • Morera

      A mai apărut într-un comentariu teama că fiecare dintre copii are înclinații diferite și că e greu să te descurci cu înclinațiile fiecăruia.
      Și pentru că am cunoscut o mamă de peste jumătate de duzină de copii 🙂 exact la Palatul Copiilor, țin să menționez că în aproape fiecare oraș, dar cu siguranță în cele mari (în București există unul în fiecare sector) există un loc în care copiii pot să își exerseze talentele la sculptură, pian, dans dar și interesul pentru chimie, limbi străine sau sporturi (etc) toate în aceeași incintă. Așa că dacă îți dorești cu adevărat, poți găsi un loc unde să ii duci pe toți 3-5-7 odată.. o dată, de două ori pe săptămână ca să își lărgească orizonturile și să își descopere menirea. Și nu costa nimic!
      Iar facultățile sunt încă gratuite în România.

    • Cristina

      Sa ma iertati, dar asta cu suntem 8 miliarde pe planeta mi se pare un comentariu deplasat. Daca doamna facea 5 copii si ii lasa, sau nu se ocupa de ei, poate ca avea vreo logica. Resursele nu sunt suficiente nu pentru ca lumea face copii multi, ci pentru ca o prea mica masa de oameni detin o bogatie mult prea mare. Nu avem un echilibru pe planeta, de aia nu ajung resursele.

    • Elvira7

      Rox, poate te ajuta cu ceva experienta mea de viata.
      Sunt cea mai mica din 10 copii. Tata a muncit mult, mama se ocupa de noi. Cu cat cresteam, mai puneam si noi mana sa ajutam cu cate ceva, dar asta in vacante. Perioada scolii era pentru invatat. Sigur ca oricand mama putea pleca de acasa sa ma lase cu fratii mai mari, asta nu inseamna ca ma punea „pe umerii lor”. Ceea ce faceau fratii mai mari pentru cei mai mici (supravegheat, aratat si invatat cate ceva) o faceau de drag, vroiau asta, ma simteam iubita de toti, nu doar de parinti. Si eu, la randul meu, ii iubeam. Si lor le facea bine dragostea mea.
      In vacante nu mergeam cu totii. Dar, pe rand, toti mergeam la mare, la munte, pe grupuri mai mici, cu parintii sau cu fratii mai mari cand ei crescusera suficient. Mergeam in tabere. Sigur ca sunt minunate vacantele in familie, dar nu pot inlocui mesele de fiecare zi cand toti ne strangeam in jurul mesei cand ne chema mama sa mancam. Noi, si prietenii nostri! Da, ne inghesuiam, faceam loc la oricat de multi copii la masa noastra. Si n-am auzit-o vreodata pe mama spunand sa nu-i mai aducem copii la masa sau in casa! Poate nu aveam fiecare atlasul nostru de geografie, trusa de desen sau ce se mai cerea la scoala, ne asteptam pe coridorul scolii sa ni le dam de la unii la altii si poate le aveam mostenire de la fratii mai mari. Chiar imi placea! Mi s-ar fi parut bani risipiti sa cumpere parintii altele.
      Eram singurul copil din scoala mea care am ajuns sa competitionez la ski pe tara. Primele skiuri au fost improvizate din niste skiuri mai vechi, militaresti, pe care le facusera rost fratii mai mari. Am skiat intr-o gradina de langa casa pana in liceu, cand am mers in tabere de ski si am ajuns sa fiu foarte buna. Ce-i drept, nu m-au dus parintii de la 6 ani la ski, dar aveam 16 ani cand deja skiam competitiv pentru ca imi dorisem si am facut in asa fel sa pot. Am facut si arte plastice in privat si toti fratii mei au facut aproape tot ce si-au dorit. Nu cu cheltuiala mare, dar cu talent si dorinta, atunci cand s-a putut. Aproape toti am terminat o facultate. Am avut burse.
      Veneam de la scoala si mergeam peste mama in bucatarie si-i impuiam capul cu ce s-a mai intamplat. Nu mi-a zis vreodata sa mai tac! Nu ma dadacea sau sfatuia tot timpul, dar atunci cand spunea ceva, era foarte important pentru mine. Ea deja ma cunostea bine. Tata, muncea mult, dar in fiecare an pleca intr-o vacanta uneori doar cu mama (asta cand eu m-am facut mai maricica), dar orice timp ni-l dedica noua, era minunat si suficient. Nu, nu era zilnic, nici saptamanal timp 1 la 1, dar era real, perfect, valoros. In primele clase, pe cei mai mici, ne asculta la lectii. Poate nu zilnic, mai pe sarite, dar o facea. Totdeauna bland si cu zambetul pe buze. Vroia sa stie cum suntem, daca am pornit bine cu scoala, daca stim sa invatam, sa ne ajute sa avem un start bun. Pentru cei mari, scoala era deja raspundere si responsabilitate personala. ( un lucru ce nu l-am inteles la familiile cu cate un copil, doi, cand parintii trag de copii si fac scoala impreuna cu ei pana imbatranesc!…)
      Colegii/colegele ce veneau pe la mine sa ne jucam, ma invidiau. Si aveau de ce! Nici nu stiu cum ar fi fost sa dorm singura in camera mea, in patul meu, sa am doi parinti care sa-mi sufoce viata cu atentia lor dorita si nedorita la un moment dat, cu bani mai multi si haine noi mai multe, dar stiu sigur ca nu ar fi putut inlocui atmosfera, bucuria, increderea si de ce nu, distractia, din familia mea cu multi frati.

    • Cu riscul de a fi din nou catalogata ca rasista .. daca te tii de la copii, ca salvezi planeta, stai linistita ca, in tarile / zonele foarte sarace, copiii inca se fac pe banda rulanta. Asa ca nu rezolvam planeta noi astia cu o situatie materiala aprox. decenta si ganduri din astea elevate, doar ca nu facem copii.

      Eu am facut doar unul ca am tot tras matza de coada, ca afacere, ca bani, calatorii si alte balarii din astea. Si e prea tarziu sa mai fac unul, fara sa imi asum riscurile varstei noastre (43,54).

      Culmea este ca, desi am renuntat o perioada la situatia materiala foarte buna din Ro, pe fie-mea a durut-o in freza de faptul ca nu ii cumpar o mie de prostii si ca in primul an de America cel putin a stat mai mult cu jucarii / haine primite de la prieteni. Si eu nu facusem copil inainte, ca deh, sa ii pot oferi chestii …

      Daca pruncii in cauza sunt iubiti si bagati in seama, daca au mancare si liniste in casa, garantat sunt mai fericiti si decat unii copii de milionari.

  9. Elrna

    Super. Ma bucur sa citesc un asemenea articol. Exista oameni daruiti, care isi doresc familii mari:))

  10. Ramona

    Faina familie! Mare curaj! Eu recunosc ca atunci când am rămas gravidă cu a doua fata, mi s-a spulberat lumea ca abia descopeream ce înseamnă să fii mama și aveam modelul mamei mele de „asa nu”. A fost greu, îmi e greu pentru ca nu știu sa fiu aici și acum cu fetele mele, pentru fetele mele.
    Noi suntem generația (30-45) care a preluat de la părinți ca ce greu le e lor cu noi, sa ne ofere de toate și ca ei se chinuie pentru noi – responsabilitate pusa la vârste fragede pe umeri, care ne-a rupt pe unii.
    Femeia asta trăiește aici și acum cu copiii ei și jos pălăria!
    Sa aibă parte de tot ce își doresc! Și Doamne ajută!

  11. Andra

    Foarte frumoasa aceasta familie! Felicitari mamei si tatalui ca reusesc sa faca intregul mecanism al vietii lor sa functioneze asa bine.
    O ultima remarca apropo de asa-zisa posibilitate de a avea o cariera ca mama de atatia copii: Ursula von der Leyen, presedintele Comisiei Europene este mama de 7 copii, si chiar a fost catava vreme casnica, in timp ce ei erau mititei.

    • Corina

      Felicitări pentru aceste mame! Nu-i pentru oricine, eu recunosc ca de 4 ani, ma tot gândesc dacă este ok sa mai avem încă un copil, avem o fetita de 6 ani, care își tot dorește un frățior, surioara și noi am tot amânat, din cauza timpurilor actuale, lipsei de timp, carierei și toate celelalte.

      Uitați mai jos o familie frumoasa cu 7 copii și al 8-lea pe drum, oamenii dintr-o familie de intelectuali:
      https://www.facebook.com/osearaperfecta/videos/223624039548938/

      II felicit pe cei care au curaj, cu siguranță au o altfel de viata, poate mult mai frumoasa ca cei cu 1, 2 copii, probabil și cu multe, foarte multe provocari și diverse probleme, însă probabil ca toate sunt compensate de veselia din casa lor, etc. Asa viata cum duc ei, e adevărat ca întâlnim din ce în ce mai rar în zilele noastre, la tara, la curte, animale în gospodărie, totul bio și multa simplitate! De cele mai multe ori aceste familii sunt mult mai organizate ca cele cu 1 sau 2 copii.

  12. Livia

    Ursula von der Leyen a studiat și medicina. Bravo acestei familii și a bunei organizări.

  13. A mom

    Felicitări pentru abordarea acestui subiect, felicitări pentru articol!
    Apreciez toate experientele sincere.
    Iata fragmente din gândurile mele, incat sa se confirme ca fiecare are propria perspectivă asupra situației: felicitări mamei, se autosustin, alimentație bio, program bine delimitat, optimism, realism. E ceva ce lipseste, e ceva diferit fata de familiile cu unul sau doi? Nici vorba! Recunosc ca eu personal as avea temeri in a-i lasa pe ulița si in curte, ma gandesc ca sunt detalii pe care nu le stim, siguranta lor fiind asigurată. Este excelent ca si oamenii cu studii superioare au dus la alt nivel inteligenta emoțională, iar daca financiar isi permit, de ce nu ar lasa copiii să vină? Imi amintesc cum citeam un articol in engleza despre familiile nordice, rar gasesti cu mai putin de 3 copii, cele cu 6 nu sunt motiv de mirare, ei simtindu-se împliniti emotional!
    PS. Imi aduc aminte de articolul despre „cea mai bună decizie ” – daca mai stii, prințesa. Aici se poate extrapola acea idee, în „perfectiune”…:)

  14. A mom

    Este un om delicat autoarea, un om echilibrat, nu a adunat frustrări legate de comentarii ale oamenilor fără educatia necesară, cu mult de lucru la partea emoțională, care pun întrebări ca la interogatoriu despre viața intimă („mai faceti?”), „voi ati vrut?” etc.

    https://mom.com/momlife/sorry-fourth-baby

    Articolul se încheie cu ideea: actually, sorry first baby” – nu conteaza cantitatea (adică nr de copii), ci calitatea (cum esti, cum ii cresti).

  15. A mom

    Fiti buni, oameni! De răutăți e lumea plina. M-am relaxat in legatura cu comentariile altora, e un dar nemaipomenit, aceasta forta interioară, comportament îmbunătățit, care vine odata cu experienta mai multor copii, care poate fi folosită în orice situație de viata, nu doar cand primesti comentarii si intrebari despre viața ta privată. Aveti in vedere că la început ma simteam aiurea deși atat eu, cat si sotul meu suntem oameni cu studii superioare, avem venituri mai mult decat suficiente, avem părinți care își iubesc nepoții, avem prieteni cu mai mulți copii. Concluzia mea: lupta cu stereotipurile și prejudecățile societății se câștigă atunci când îți dai seama ca nu ai nicio luptă de dus, deoarece „libertatea se exercită”, nu se cere.

    • deea

      Oamenii vor judeca și vor avea păreri indiferent ce le spui, e in firea omului. Mai ales sub protecția anonimatului, feriți de consecințe. Iar chestia cu copiii, de multe ori nu poți sa nu remarci ca multe mame ( exista și tati, dar mai ales mame) folosesc expresii de genul: copiii ma împlinesc, copiii sunt meseria și menirea mea, fără copiii ăștia as fi nimeni, sunt cea mai fericita datorită lor etc. Nu e ceva extrem de dăunător aici? Citind destule despre modul in care trebuie sa abordam relația cu ai noștri copii, am înțeles ca niciodată nu le spunem ca ei sunt centrul și menirea și rațiunea noastră de a fi și a trai. Chiar dacă uneori ( de foarte multe ori) simțim asta. E o povara prea mare de dus pentru ei, nu trebuie sa știe ca ei exista ca sa ne împlinească, sa ne întregească, sa ne dea un rost, o meserie. Ii aducem pe lume tocmai fiindcă suntem deja întregi, împliniți, avem o viața buna și vrem sa dăruim unei alte ființe din preaplinul și întregul nostru. O prietena, f mulțumită cu singurul ei copil, imi spunea ca nefericirea uneori o măsori și in numărul de copii făcuți, ca multe femei încearcă sa astupe ceva cu fiecare copil, sa își împlinească o nevoie. Apropo de articol, ca au mai remarcat, ma zgârie si pe mine cumva acea descriere a copilului de 2 ani cu care nu are prea multă treaba, ca se joaca singurel in casa sau curte. Sper sa fie o exprimare nefericita si atât. De bucuria și fericirea copiilor, de șansele și împlinirile lor nu se vorbește prea mult in articol, cred ca e scris pentru a se vedea ca mamelor le este ușor și bine cu mulți copii dar cred ca multe familii se întreabă de fapt “ pot sa le ofer tot ce au nevoie și puțin peste, nu doar sa ii mențin in viața, îmbrăcați și încălțați?”, iar articolul nu oferă prea multe detalii referitor la asta.
      Bineînțeles, atât timp cât copiii vin din motive corecte, cât cresc oameni drepți și pe picioarele lor, eu nu pot decât sa ma bucur ca exista familii care nu rămân la 1-2. Persoanele din medii foarte sărace, fără acces la educație,cu diverse probleme fizice sau oricum vor face mulți și ne vor copleși, așa ca eu ma bucur pentru orice viitor adult funcțional. Orice copil crescut frumos și responsabil e o șansa pentru noi toți, mai ales pentru copiii noștri. Important este sa fie doriți dincolo de ce spune religia, soțul, familia – zic asta fiindcă cunosc, din păcate, femei obligate sa facă copii pana la epuizare, cu orice risc. Sigur ca ele nu realizeaza clar situația in care se afla fiindcă așa au fost educate, dar dramele sunt multe acolo.

  16. felicitari, draga mamica! esti o mama potrivita pentru mai multi copii:calma, senina, organizata, disciplinata. Copiii cresc foarte bine in comunitate, in familie mare si cu frati de varsta apropiata, nu tre’ sa stea lipiti de mama sa iasa copilul perfect ci are nevoie de armonie intre parinti si copii. Parinteala ea o aventura continua si inedita de fiecare data, e nevoie de calm si liniste interioara pt a trece senin peste tot ce se intampla. Dupa ce cresc copiii sper sa iti cauti job de manager, stii sa organizezi o echipa dupa competentze si eforturi.
    Citind comentariile imi dau seama de ce unii se opresc la primul copil. Sau inainte. Rabdarea si dedicarea nu e un dar innascut, curajul de a recunoaste e o maturitate.

  17. Me, myself & I

    Felicitari ei/lor pentru familie si daca sunt fericiti asta e tot ce conteaza. Eu m-am oprit la 2 si probabil ma opream la 1 daca nu era sa vina surpriza. Nu as mai face un al treilea mai ales din cauza faptului ca sarcina s-a cam facut de cap cu corpul meu ca sa fiu draguta. Nu mai vreau inca 7 kg in plus ca deja sunt prea la limita (au ramas cu mine cate 5-7 kg de la fiecare sarcina) si mi-e ciuda ca trebuie sa ma zbat sa slabesc cand stiu ca nu am mancat ca sparta, daca mancam prea mult ma ingrasam si inainte sau dupa sarcini. Am slabit candva dar cand am reinceput sa mananc normal am revenit iar la 67 kg. Pot spune ca aceste 10 kg in plus imi marcheaza viata in asa fel incat nu ma bucur de ce am, cu atat mai mult cu cat a devenit o frustrare ca nu pot slabi si ramane slaba. La mine in cap se da lupta cu ”hai mananca/ iar ai mancat?” Nu mai spun de sanii lasati, de vergeturi, hemoroizi si altele. Imi ajunge!!! Tot timpul m-am gandit sa nu fac multi copii ca in cazul in care tatal nu va ramane cu noi, ca nu stii niciodata ce va fi, sa ma pot descurca singura si cu copii mai putini e mai simplu. Am vazut cazuri care m-au marcat.

    • Morera

      Aaah, părțile proaste ale sarcinii/nașterii. Sincer, am citit această postare și toate comentariile fără să mă gândesc la impactul a 5 sarcini asupra unui corp.. 🥺🥺 pe de altă parte, depinde și de corp. Mama mea, după mult mai mulți copii decât am eu, și după mult mai mulți ani decât am eu, este mult mai slabă și mai in formă decât mine 😁
      🤗

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *