Am început cartea când au înflorit lalelele și am terminat-o exact când s-au scuturat

Am primit acum câteva zile o scrisoare frumoasă, minunat scrisă și atât de elegant cusută cu amintiri și speranțe, că am cerut voie să o public aici. Am primit cu mare bucurie multe mesaje de apreciere despre cartea cea nouă, o să includ multe dintre ele în articole viitoare. Vă mulțumesc! Camelia Sighiartău, mulțumesc pentru rândurile de mai jos. Mi s-a ridicat părul pe mine când am citit mesajul tău.

O așteptam de ceva vreme. Copilul tău. Părinții tăi. Tu de Ioana Chicet-Macoveiciuc. Să tot fi fost câteva săptămâni. Mi-o comandase soțiorul de pe net și-așteptasem zi de primăvară până-n seară s-o culeg din cutia poștală.

A apărut tocmai în ziua-n care se-mplineau 13 ani de când mama plecase pe drumul fără de întoarcere, spre zări mai senine, poate. Mi s-a părut tare faină portiveala. Mi-a fost tare dragă mama, Mica, Mițu‘ meu, cum ne alintam noi. Mi-a fost nespus de drag și tata, Ticu, Ticuțu, Tic‘, cum își semna dedicațiile de pe cărțile și felicitările primite-n dar de la el în câte-o zi mai specială. Am apucat să ne spunem cât de mult ne iubim, ne-am dovedit-o adesea. Părinții mei…

Copilul meu o cunoaște pe Mica din poze și din poveștile mele. Câteodată se întreabă ce o fi făcând ea prin ceruri, dacă îl recunoaște și îl vede și ea. „Crezi că mă iubește, îi place de mine?“, mă întreabă el uneori. „Te iubește din tot sufletul ei, ca pe noi toți ai casei. Poate o să vă întâlniți în vis sau poate că de-acolo de sus vede ce minunăție de copil ești și se bucură mult, mult să știe că te gândești la ea!” Copilul meu interior tânjește după mângâierea mamei, după vorba ei și-a tatei. A vărsat lacrimi amare când a rămas orfan, deși trecuse de treizeci de ani. Copilul dospit în pântecul meu a apucat să-l cunoască numai pe tata/Ticu. Până când s-a stins Ticu, nepotul și bunicul au avut o legătură „de milioane”, cum îi plăcea tatei să spună. Ticu îl alinta „dragoste“ când vorbeau la telefon, îi spunea povești cu Hercule, la 81 de ani a venit special în Germania ca să-i fie alături în prima lui zi de școală. La moartea tatei, nepotul lui s-a bucurat că poate Ticu s-a făcut înger și e cu Mica acum, dar mi-a spus șoptit, cu ochișorii-nlăcrimați: „Mami, de Ticu mi-e mai dor decât dorul!“ Mi s-a părut cea mai duioasă declarație de iubire. Am plâns și mi-am îmbrățișat TOȚI copiii.

Mi-am dorit ca unele lucruri să le fac un pic mai altfel decât părinții sau frații mei. Am încercat să cern grîul de neghină, să iau tot frumosul pe care l-am găsit la ei și să înțeleg de unde apărea noroiul, atâta cât era. Tina am căutat să mi-o așez și să mi-o limpezesc pe ulițele sufletului meu. Am săpat, am asudat, mi-am suflecat mânecile. M-am luat la trântă dreaptă cu ghionoaiele care-mi ciocăniseră ici-colo scorburi prin inimă. De cele mai multe am reușit să ies la liman. M-am mai și-mpotmolit, am mai dat și-n gropi. Am mai șontâcâit, am mai dat cu capul de pragul de sus, ca să-l văd pe cel de jos. Am tras învățătura cuvenită și-am mers mai departe, încercând să aflu cărarea cea mai bună pentru el, pentru mine, pentru noi. De multe ori mi-au venit în minte vorbele tatei, pe patul lui de suferință, în ultimele lui zile cu noi: „Să știți că v-am iubit pe toți 4 la fel, fără părtinire. Vă cer iertare și mă căiesc adesea pentru câte le-am făcut strâmb. Îmi pare tare rău că poate v-am mai greșit uneori. Să nu-mi purtați mânie, rogu-vă! Tot ce-am făcut, am făcut din dragoste pentru voi. Și eu și Micuța v-am vrut doar binele. Poate uneori binele nostru nu s-a potrivit cu binele vostru. N-am vrut să vă supărăm. Doar așa ne-am priceput atunci, așa am crezut că v-ar fi vouă bine. Noi v-am iubit pe toți deopotrivă!“ Mi s-au muiat picioarele, l-am luat în brațe și lacrimile au rupt zăgazul. Ca părinte sunt abia la-nceput, și-abia acum încep să-nțeleg multele lor frământări. Nu mai am nici cea mai mică fărâmă de-ndoială că părinții mei au făcut atunci cum s-au priceput ei cel mai bine. Și-au mai rupt din suflet, l-au mai petecit pe ici-colo, ca să le poată întregi pe toate ale noastre. Și-au călcat pe inimă, doar-doar ne-or face nouă un pustiu de bine. Nu prea le-a mai rămas mult timp pentru bucuriile lor. Și le-au aflat cel mai adesea în bucuriile noastre. Câte visuri, trăiri, fericiri și tristeți, speranțe, duioșii, neputințe, deznădejdi, griji, doruri, nopți albe, frământări și spaime, toate înmulțite cu 4.

Mi-am dădăcit nepoții din partea celor 3 frați mai mari. Am mai scăpat pe arătură, le-am fost un fel de mătușă-soră mai mare. Le-am spus că îmi pare tare rău pentru toate nedreptățile de-odinioară. Eram o copiliță când au apărut ei în viața mea. Îmi luau cu asalt vacanțele și eu mă mai burzuluiam că-mi pierdeam liniștea și contractul de exclusivitate cu mine și-ai mei. Îmi voiam clipele mele de răgaz cu mormanul de cărți alături, cu muzica mea, în camera mea, fără chirăieli și grijă de prichindei puși pe șotii. Între timp am învățat cât greu au atârnat de fapt toate momentele petrecute împreună. Fiecare din guguștiucii de-atunci, între timp trecuți toți binișor de vârsta majoratului, are o părticică numai și numai a lui în sufletul meu. Când ne-adunăm, cu toții depănăm dragi aduceri-aminte și ne hâhâim până-n zorii zilei. Cu fiecare anotimp al meu mai aflu că ce-i al lu‘ Kim e pus deoparte, undeva, în inima lor.

 Acum vreo câțiva ani am descoperit blogul Ioanei Chicet-Macoveiciuc, Prințesa urbană, și textele ei mi-au mers la suflet. Făcusem în facultate psihologia copilului, mai citisem între timp una-alta, experimentasem pe propria piele ce și cum. Educația cu blândețe mi s-a părut un subiect foarte delicat, mai ales în țara bătăii rupte din raiul mioritic. La sat, unde am crescut eu, răstelile, scatoalcele și chelfănelile creșteau pe toate gardurile, era ulița plină ochi de ele. Erau acolo dintotdeauna. Crâcneai, ți-o luai pe cocoașă, erai copil cu caș la gură, ăi mari știau cel mai bine totul, obrăznicăturile o încasau. Ce-i drept, eu n-am prea avut parte de ele, dar le vedeam și le auzeam zi de zi în jurul meu. La noi acasă se ridica uneori vocea, în schimb. Era de-ajuns ca să mă podidească plânsul. 

Sursa foto: Camelia Sighiartau

Eu și cartea Copilul tău. Părinții tăi. Tu

Am luat-o din cutia poștală și m-am minunat de cât de ușoară e. Ca un fulg, mi-a trecut prin minte. Are totuși vreo 300 de pagini, citisem eu pe blogul Ioanei. Și totuși greutatea aveam să i-o simt abia după ce o voi fi citit-o din scoață-n scoarță…

Mi-a umplut sufletul de duioșie de când am dezvelit-o. Mama cu pruncul la pieptul ei, tandrețea lor, floricelele alea delicate și rămurelele verzi, ferestrele deschise, lumina din interior și tot ce crește-n ea. Și căsuțele, eheeei, căsuțele! Îmi aminteau de cele din muzeul satului, de cele de pe ulița mea pestriță de la poalele muntelui, de toate odăile amintirilor vieții mele. 

Mi s-au vălătucit pe loc în minte fotografiile alb-negru cu mama toată numai un zâmbet și cu bebelușa de mine. O vedeam aievea cum vara, după masa de seară, ea le spunea nepoților poveștile copilărie fiecăruia dintre noi. Și ei o întrebau curioși, sau mai cereau a mia oară tărășenia cu câte-o năzdrăvănie de-a noastră, a copiilor ei. Mi-am adus aminte cum îmi puseseră în brațe la maternitate ghemotocul meu năclăit de toate cele, încovoiat ca în burtică și nițel îmbufnat că cineva îi tulburase pacea lui. Cum mi se părea că nu-l mai văd și nu-l mai aud decât pe el, că tot universul e acum numai și numai el. Departe de-a fi fost o bucătăreasă bună, copsesem totuși „ghemul de iubire și de griji“ cel mai cel, cum spune-așa de fain Ioana în cartea ei. În prima noapte-l plimbasem ore-n șir în brațe prin tot salonul, vorbindu-i în șoaptă, mângâindu-l. Mă minunam de unde-mi vin toate vorbele alea, blândețea glasului, deși eram la capătul puterilor după aproape o zi întreagă de caznă. Mai apăruse și spaima pentru inimioara aia care nu mai bătea în pântecul meu, ci pentru prima oară în brațele mele. M-au podidit lacrimile că poate n-o să știu, n-o să pot, n-o să mă pricep să am grijă de el. Mai târziu, când a mai crescut, îi simțeam mânuța caldă și dodoloață lipindu-mi-se de piele. Nu mă-nduram să-l las din brațe, ca să nu-i tulbur atingerea. Primul an a fost chiar „cea mai dulce-mbrățișare“, cum își numește Ioana unul dintre primele capitole.

Îmi veneau câte și mai câte-n minte. 7 ani la rând  de pâș-pâș-pâș până-n camera lui noapte de noapte. Trupușorul lui moale și dolofănaș lângă care adormeam buștean de-amiază, cel mai liniștit și odihnitor somn din câte-am avut. Primul lui „ma-ma” bolborosit pe la vreo 7 luni, de mi se umflase pipota-n mine cât Everestu‘! Pașii lui apăsați, chicotind că vrea la „cucuș și giugiuleală“, ca mai apoi, când învățase bine a vorbi, să mă numească „cea mai pufoasă și pupăcioasă mămică din univers“. Nopți la rând plutisem pe norișori roz-bombon, după ce ne uramghiduși som’-som’, ca pe vremuri când „somn-ușor“ era prea greu de rostit. Primele lui încercări de-a citi, deși nu știa ioc a buchisi le aveam pe filmuleț și râdeam de mama-focului, amintindu-ne de ele. Doar silabisea apăsat, cu cea mai serioasă fețișoară: „Ci-te-ște Sebi!” Iar eu și soțiorul de-abia ne-abțineam să nu pufnim în râs, ca să nu-i stricăm solemnitatea momentului.

Și-am purces la citit Copilul tău. Părinții tăi. Tu. M-a bușit plânsul de pe la primele pagini. Mi-am dat seama că taman propozițiile alea ale Ioanei mi le-aș fi putut face refren în ziua morții mamei, și-ncă cum! „Mi se face dor de ea în fiecare zi”, „în urma ei rămâne un gol“, „mama era frumoasă“, „îmi plăcea de mama la petreceri“…

 Fetiței Camelia îi venea să strige „Și mie, și mieeee!“. Ar fi alergat la ea într-un suflet, iar mama ar fi întrebat-o blând, cu vocea ei mămoasă: „ce faci, măi copilașu lu‘ mama?” Așa mă-ntrebase-n vis, după ce plecase cu-o bucată din inima mea spre-albastrul zărilor. Eu zăceam undeva departe pe un pat de spital și o simțisem atât de aproape, de parcă stătuse toată noaptea la căpătâiul meu…

În ziua-n care am primit cartea i-am trimis Ioanei un mesaj. A fost foarte drăguță și mi-a răspuns, mulțumindu-mi. Tare m-am bucurat! I-am promis c-o să-i scriu din nou când o să termin cartea ei. 

Am citit dimineața, la prânz și seara. Mi-am udat năframa și-am tresărit să-mi sară cămeșa de pe mine când a fost vorba de mama Ioanei. M-am hâhâit de una singură la giumbușlucurile și vorbele de duh ale Sofiei și-ale lui Iv. Am intrat în pielea personajului de mămică obișnuită și-am trecut ba pe sub curcubeie, ba prin ciur și prin dârmon cot la cot cu ea. Am văzut pe unde călcat-am eu în niște străchini și mi-am promis să dreg altfel busuiocul data viitoare. M-am „împăunat“ nițeluș, vorba tatei, c-am mai și mămicit bine, pe ici pe colo, prin părțile esențiale. Și Ioana m-a-ncurajat, de-acolo din paginile ei. M-am făloșit ca un curcan: “Glu-glu-glu, bravo, Cameluș maică, nu dăduși de prea multe ori cu oiștea-n gard!“ M-a făcut să mă gândesc la momentele mele de furie, la cum ar fi cel mai bine s-o țin bine în frâu, la joacă și la ecrane, la conectare, la întrebările mai grele ce vor veni. Mi-am imaginat cum ar fi să-mi toarne nu „prințesa”, ci chiar zmeul-zmeilor ditai gălețoiu „cu calm” în cap. Am convenit cu soțiorul ca atunci când mă burzuluiesc să strige cât l-o ține gura „Zmeuleee, fă-te-ncoa!“ Ne-am hâhâit cum o să fugă ciufuțenia-mi cât o vor ține picioarele când o să-și trimită zmeu buzduganu-nainte să-mi dea de veste că sosește căldarea cu calm în ograda mea de mămucă burzuluită. Cum va veni zmeul cu zenul lui de-mi va mânca mie furia cu fulgi cu tot.

Am așteptat cu sufletul la gură să ajung la sfârșitul cărții ca să citesc scrisoarea mamei Ioanei. Abia de m-am stăpânit să nu sar paginile și să citesc răspunsul mamei la scrisoarea ei de la începutul cărții. Când am ajuns în cel din urmă la ea, tare m-am mai înduioșat! Scrisoarea mea către mama e la căpătâiul ei în coșciug. Îi scriam mereu acrostihuri și ea se bucura ca un copil. Pe cel din urmă i l-am citit de ultimul Crăciun, cred. Mi-aș fi dorit mult să mai fi trăit mama, să-mi scrie și ea o scrisoare. Sunt sigură c-ar fi făcut-o cu dragă inimă. Mama era cea mai cea la serbările școlare. Născocea scenete, piese de teatru, poezii, brigăzi artistice, făcea toate decorurile și la nevoie și costumația de scenă, avea cea mai caldă voce de mama și cânta frumos. Era tare mândră în costumul popular și se-ascundea după cortină ca să ne dea tonul când eram pe scenă cu ansamblul nostru folcloric de care se grijea împreună cu tata. Acum vreo doi ani, la un festival am urcat pe scenă cu o parte din ansamblul nostru de odinioară. Parc-o zăream după cortină, pregătită să ne dea tonul, ca mai apoi să ne îmbrățișeze pe toți și să ne spună: „Măi copii, ați fost de milioane!”

Mi-am luat cu duhul blândeții vocea aia de zice Ioana că-i „afurisită“ și chitită pe mămici să le „pună la punct“ cu orice preț. Am stabilit de comun acord ca pârdalnica aia de voce „să cânte“ și pe la alte mese. Poate să mai dea câte-o raită și pe la mine, ca să ne-ntrebăm de sănătate, că de, e pandemie, ce mama zmeului! În rest, fiecare cu brânza ei, hai să nu ne cânte prea mult cocoșul uneia pe gardul celeilalte. Booon! Ne-am potolit, carevasăzică.

E sâmbătă seara. Băieții mei își fac de lucru prin sufragerie, iar eu m-am retras un pic să mai citesc. Puștiul meu mai vine din când în când și mă întreabă: „Unde ai ajuns, mami? Wow! Da‘ chiar ai citit mult. Super! Bravo! Mai ai un pic și-o termini.“

Zâmbesc, îl țuc și mă gândesc cum Ioana m-a luat frumos de mânuță, m-a purtat un pic și-n casa bunicilor, și-a părinților și-n căminul studențesc, și-n gazdă, și-n casa trăirilor mele de mămică. Am deschis mai toate cămăruțele pe care le-am pus în sertarele sufletului meu. Fetița Camelia, soția Camelia și mai ales mama Camelia au fost bucuroase nevoie-mare că le-ai purtat pe meleagurile paginilor tale, așa să știi, Ioana dragă! E sâmbătă, e ora 21:21, am terminat lectura și mă țin de promisiune.

#De la Camelia, mămica, citire# Balaurul

Pădure bavareză peticită cu zăpadă, cărare șerpuită, cu ghețuș pe ici-pe-colo. Râul clipocește zglobiu, păsărelele ciripesc, copilul și taică-su sar ca iezii-n miez de primăvară pe vale… Țop! Țop! De pe-un pietroi pe altul. Se iau la-ntrecere, care-i mai iscusit într-ale sprintenelii. Soțioara: „Ai grijă, te rooog!” Mămica: “Avem cale lungă până-napoi la mașină, încălțările de schimb au rămas în portbagaj, mai potoliți-vă și voi odată, copile, ține-te de tati!” Dar ei sunt așa de prinși de găsitul bolovanului potrivit pentru următorul pas, că nici n-o mai aud. Ea se duce mai înainte, ca să nu mai stea cu inima cât un purice de fiecare dată când ei țopăie de pe-un mal pe altul al râului de munte. Și se-ntâmplă pocinogul: copilul cade cu bocancu-n apă pe vale-n gios, pe un mal chiar frumos, cum ar veni. Bocancul tot e-un mirific râuleț bavarez, șoseta e deja Barajul Vidraru. Copilul și tata simt cum musca de pe căciulă le bâzâie ca apucata. Tata nu mai apucă să cheme zmeul cu găleata lui de calm. Pe mal deja apare, tulai-Doamne, ditai balaurul și-nghite bunătate de mămică, minunăție de soțioară, de la soarele mămico-soțioarelor te puteai uita, dar la ea ba. Și unde nu mi ți se opintește balaurul și mi ți-o-nghite cu totul și cu totul, în toată splendoarea ei doi în unu! Solzii lui sclipesc în bătaia soarelui, mai are un pic și scoate fum pe nări, la o adică pune și de niște flăcări. Ce-ar fi dac-ar pustii toată pădurea, că e furios nevoie-mare! Prâslea și tătâne-su mi ți se ciușdesc amândoi la vederea balaurului. Balaurul bălăurește: „Na! Măi, și dacă nu v-aș fi spus haideți de-acolo odată! Ce solzu‘ meu v-a mâncat s-o țineți lela cu săriturile astea de colo-colo de-o juma de oră-ncoa?“ Deja scenariul, filmul, popcornul, premiera, covorul roșu sunt toate-n capul balaurului. Totu-i e pe repede-nainte: șoseta și bocancul fleașcă… într-o oră, cât facem până la mașină, piciorul e scuț, sloi de gheață, țurțure, ghețar… bla-bla-bla…

Copilul zice cu cel mai inocent glăscior posibil: „Dar și tu te-ai udat când erai mică, mami. Și tati la fel. E normal să se mai întâmple. Noi ne-am distrat foarte bine, să știi. Eu sunt bine, stai liniștită, nu-ți fă griji! Totul e ok. Mami, noi promitem că data viitoare o să fim mai atenți. Ok? Așa-i, tati?“ Tati încuvințează zâmbitor. Balaurul deja prinde a sughița…

Iaca poznă! N-apucase zmeu să-și arate zenu‘ din găleată, că venit-a pruncuțu’ și mi ți-a turnat ditai căldarea cu calm peste solzii balaurului și mi ți l-a domolit mintenaș. Apoi balaurul a scos-o frumușel din burdihanu-i pe mămica pe care-o înghițise cu fulgi de soțioară cu tot. Și ea răsărit-a floricică-nmiresmată-n fapt de seară. Și-a luat în brațe băieții, i-a țucat și pe-aci le-a fost drumul. Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea de mămică-soțioar-așa.

Îți mulțumesc, Ioana Chicet-Macoveiciuc, pentru că m-ai luat de mânuță și de suflet și m-ai purtat prin poveștile tale dulci-amărui sau pline de candoare și zâmbete cu gura până la urechi. Că mi-ai arătat ghiduș pe ce poteci pot hălădui cât e ziulica de mare, pe unde n-ar trebui să-mi calce piciorul veci-pururi; pe unde-ar fi mai bine să-mi văd de drum, pe unde s-o apuc și la ce să mă-ntorc când îmi va fi ceva mai greu. Îți mulțumesc pentru toate vorbele dospite bine și plămădite-n pântecul cărții tale, pentru toate momentele stânjenitoare, sensibile sau nostime pe care i le-ai împărtășit soțioarei, mămicii și fetiței din mine, pentru ideile tale năstrușnice de-a trece peste hopurile provocării de-a fi mămică.

A fost o călătorie pe cinste!

4 Comments

  1. Iuliana

    Buna dimineața,

    Vroiam sa semnalez faptul ca in cartea pe care o am eu “Copilul tău.Părinții tai.Tu” lipsesc niște pagini, mai exact de la pagina 32 sare la pagina 65. Am crezut ca poate sunt invers puse dar apoi se repeta iarăși de la 65 astfel lipsește intervalul de pagini 33-64. Nu știu dacă e la fel și pentru restul cărților dar am vrut sa va semnalez pentru viitor.

    Va doresc o zi minunata!

    Cu respect,

    Iuliana Cotoman

    • Printesa Urbana

      Buna, Iuliana, nu e la fel pentru toate cartile, a ta a prins o eroare de legare, se intampla la 3-4 exemplare din 10.000 cate se tiparesc (ce noroc ai avut! :), se taie si se leaga odata toate si masina mai da erori. Te rog sa dai un email la contact@editurauivers.ro cu cc la mine ionouka@mail.com, sa iti trimita un exemplar bun, gratuit. Este eroarea tipografiei, dar editura si-o asuma 100%. E important sa te bucuri de carte!

  2. Iuliana

    Mulțumesc pentru răspuns. Poate așa a fost sa fie pentru ca de mult vreau sa va scriu dar nu îmi gasesc timpul. Vroiam sa va scriu despre o carte sau chiar mai multe a lui Andre Stern “And I never went to school” iar cea mai recenta “The rhythms and rituals of our children” care nu sunt traduse in limba engleză (sunt in franceza, germana) și mi-as dori mult sa le citesc. Exista vre-o șansa sa le publice vre-o editura din România? Andre Stern nu a mers niciodată la școala ne arată cum evoluează un copil dacă este cât mai puțin constrâns. Tatăl sau Arno Stern a făcut aceasta descoperire întâmplator in timpul războiului și a înființat niște cursuri prin care oamenii se pot redescoperi prin intermediul desenului. Nu știu dacă as îmbrățișă neaparat metoda aceasta dar mi-ar plăcea sa descopăr noi perspective. Va mulțumesc.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *