Abuzată de la 4 la 15 ani de membri ai familiei: nu pot să mai tac, suntem multe!

Am primit această scrisoare pentru a o publica aici. Nu e ușor de citit. Autoarea e una dintre multele victime ale abuzului sexual în familie care ar putea fi ajutată de ore de educație pentru sănătate în școli, o situație teribilă care ar putea avea o incidență mai mică în viitor dacă generațiile de adulți care cresc în ani aceștia primesc la timp educație emoțională, morală, de fiziologie și igienă.

Atenție, textul conține triggers pentru victimele abuzului sexual.

Sper ca povestea acestei femei să le ajute în procesul lor terapeutic, iar pe noi, părinții de copii ai zilelor noastre, să ne ajute să înțelegem cât de important este să nu creștem nici victime, nici agresori sexual sau de orice tip.

Bună, Ioana,

Povestea mea începe de la o vârstă fragedă, așa a început coșmarul meu: aveam doar 4 ani, știu asta sigur, pentru că am tot întrebat-o pe mama când ne-am mutat la părinți tatălui meu. Mi-a fost greu ani la rând să zic cuiva, m-am simțit vinovată că am acceptat, apoi am blamat pe alții, pe unii nici acum nu i-am iertat.

Am realizat că am sunt o SUPRAVIEȚUITOARE și nu o victimă.

Începând de la 4 ani am fost abuzată sexual de propriul meu naș. Mi-a pus o casetă cu o poveste de-a lui Creangă, m-a dezbrăcat și m-a sărutat pe tot corpul, apoi se rupe filmul, toate astea se repetă zi de zi. Am înțeles repede că oricât aș da de înțeles că nu sunt bine, părinții mei mereu găseau o scuză sau erau prea obosiți să vadă ceva. Mă încuiam în casă și bunică-mea zicea că sunt nebună, îmi luam o găleată pentru nevoi și stăteam cu zăvorul la două uși pus, și totuși erau momente când nu aveam scăpare.

Am crescut și am reușit să pun stop, îi era frică de mine.

Apoi au început să-mi crească sânii și altui membru al familiei i s-a părut interesant să încerce să mă violeze. Am tot evitat până am fugit de acasă.

Toate astea mi s-au întâmplat de la 4 ani până la 15 ani. Am rămas cu multe sechele, nu puteam să stau singură, mereu căutăm să am un iubit, numai să mă știu protejată.

Am încercat să mă sinucid, mă tăiam pe mâini, luăm pastile de migrene și nu prea îmi păsa de nimic, eram o rebelă pentru familia mea.

În toți ani ăștia am fost mereu umilită de colegi mei plini de bani de la școală, am avut în 1-8 aceiași colegi, plus diriga, care avea așteptări financiare, toate au fost împotriva mea.

Am rezistat și m-am prefăcut mulți ani la rând că sunt bine, că sunt fericită, dar de când am și eu un copil la rândul meu, demonii mei au ieșit la suprafață și nu mai pot să tac, nu mai pot să privesc cum multe adolescente de la noi din țară sunt umilite și au scris pe ele „femei ușoare”, niciodată nu ai să știi prin ce traume au trecut și nu realizează nici ele, pentru că se simt vinovate, se simte umilite și cred că așa le-a dat Dumnezeu!

Nu, așa au primit de la oameni, și cel mai greu este când nici nu ești crezută după ani și ani, când reușești să spui unei prietene, asta doare chiar mai tare decât ce ai pățit în trecut!

Mulți vor întreba de ce nu am zis nimic, păi: stăteam într-o casă unde majoritatea se bârfeau și reacționau violent, posibil că aș fi ajuns în stradă sau cu un părinte mort, pentru că sigur s-ar fi ajuns la violență între membrii familiei dacă povesteam tot și am realizat asta destul de repede. Mi-am dat seama că nu voi fi crezută, i-am zis tatălui meu la 12 ani să nu îl mai lase să îmi atingă sânii și mi-a zis că se joacă și el.

Am realizat că viața stă în mâinile mele și am tras cu dinți de tot ce puteam să rămân în viață.

Consider că am reușit! Poți și tu!

Te rog să îmi scuzi gramatica, posibil că nu e perfectă, doar că atunci când povestesc nu pot reciti.

Mulțumesc că îmi dai această oportunitate să îmi spun povestea. Sper să fie de folos.

12 Comments

  1. Irina

    Cea mai benefica gândire a noastră, a victimelor abuzurilor din copilărie, este sa ne consideram supraviețuitori/supraviețuitoare, nu victime. Deoarece doar așa vom reuși să trecem mai departe. Nu știu dacă vei citi comentariile (eu am ales când mi-am spus povestea sa nu le mai citesc fiind extrem de afectată de ce am fost acuzată prin ele), dar îți spun că având gândire de supraviețuitoare și ajungând să nu îți mai pese (nu neapărat să ierți, dar sa nu te mai consume) poți reuși să te echilibrezi. Eu recent mi-am dat seama că, dacă mă las condusă de furie pot pierde prea multe iar abuzatorii vor câștiga doar că mă afectează. Nu mai vreau. Eu sunt bine acum, lucrez cu mine la mine, nu îmi permit terapie dar îmi permit să meditez zilnic pt sănătatea mea mentala. Multă putere și răbdare cu tine. Nu suntem vinovate de absolut nimic.

    • Corina

      Asa este, nu suntem vinovate de absolut nimic. Cand ajungi sa simti astfel din tot sufletul si sa nu te mai acuzi deloc, dar absolut deloc cu adevarat, atunci incepi sa vindeci sau esti deja vindecat/a (de trauma). Doar ca, probabil, cand nu ne mai acuzam pe noi ne apuca furia impotriva celorlalti si asta e si ea f greu de dus. Mult lucru personal, iertare si vindecare. Si asta ca in cazul meu au fost niste episoade si nu ceva continuu, iar persoanele erau straine de familie. Nu a fost viol etc, dar si asa intr-o parte din mine inca nu m-am iertat pe deplin. Mai am ceva de lucru si indiferent cum au stat lucrurile eu cred ca un copil e doar asta, un copil si ca orice am face in viata tb sa reusim sa ne iertam. Asa ca spre asta merg. Dar este prea comuna auto-invinovatirea asta in cazul abuzurilor sexuale. E incredibil. Ma intreb agresorii ce simt? Probabil de multe ori nu simt (tb sa fii rupt de emotiile tale ca sa faci asta) si in unele cazuri poate mai rare, sufera si ei pt ce au facut. Sper ca toate persoanele, fete sau baieti, femei sau barbati (sunt cazuri la ambele sexe) care au trecut prin asa ceva sa poata ierta, sa gaseasca pacea si vindecarea completa. Doamne ajuta!

      Cat despre educatia sexuala depinde cum s-ar face si despre ce s-ar vorbi. O educatie sexuala si psihologica bine facuta poate ar scoate pe acesti copii din tacere, ar afla ca nu e normal, ca exista consecinte serioase psihologice si poate ar indrazni mai multi dintre ei sa vorbeasca. Si se poate rupe tabuul. Nu in toate cazurile de abuzuri vorbim de familii in saracie sau care se afla in conditii precare, desi sunt de acord ca tb facut mai multe pt aceste familii si ar mai tb ca legea chiar sa ii protejeze pe acesti copii, adolescenti si tineri. Ca dupa ce vorbesc, indiferent cum reactioneaza familia, sa existe cu adevarat protectie legala.
      Dincolo de asta, o educatie sexuala bine facuta e si ea o treapta sau o piesa de puzzle, nu va schimba tot (fara legi si fara conditii mai bune de trai) dar poate ajuta. Repet daca este bine facuta si ancorata in realitatea acestor copii, poate ajuta foarte mult sa deschida mentalitati, sa dea permisiunea dialogului deschis, pt ca daca se vorbeste mai mult si cu mai multa normalitate despre sexul consimtit si despre ce inseamna orice atingere neconsimtita, de asemenea despre ce e natural si ce nu si despre a pune limite, atunci chiar se cheama ca educam. De exemplu, poate parea banal, dar e important ca daca unii adolescenti nu au aceasta educatie de acasa sa invete ca, chiar si cu iubitul/iubita cu care poti vrea ceva, poti vrea doar pana intr-un punct – din momentul in care lucrurile nu se mai simt ok, e NU si el trebuie exprimat si respectat de catre celalalt. Si nu e rusine sa spui nu, nu e gresit sau rusinos sa te razgandesti, ai dreptul sa pui limite in orice moment indiferent de ce ai „promis” etc. Pt ca daca continui si asta este un abuz („mascat”), daca esti santajat/a emotional si asta e un abuz. Iar asta ar trebui sa invete baieti si fete deopotriva. Si cate si mai cate!

  2. Crina

    Imi pare rau ca ai trecut prin asa traume, dar esti o invingatoare si indiferent de ce zice lumea tu sti cel mai bine prin ce ai trecut. Sa iti dea bunul Dumnezeu putere si sanatate sa te poti bucura de copilul tau, pentru ca meriti din plin.

  3. Lia

    Imi pare foarte rău pentru ce a pățit autoarea, dar chiar nu cred ca educația sexuală ar fi prevenit ceva. Toți violatorii știu ca e greșit ce fac, dar nu îi interesează. La 4 ani oricum nu ar fi mers la școală, deci cum si ce se prevenea? Mult mai multe rele s-ar preveni prin scoaterea din sărăcie a acestor familii care trăiesc claie peste grămadă si dorm 5 generații într-o cameră, dar asta n-o putem ambala hipstereste, deci mai bine facem ceva inutil, prin care reușim doar sa agitam spiritele și sa ne certăm între noi. Cel mai probabil o sa fie si educație sexuală in școli si tot nu se va rezolva nimic pentru acele fete care, din motive de sărăcie, dorm in același pat cu tata, nașul si bunicul.

  4. Nicoleta

    unde iti trimit cititorii povestile lor?

  5. Adina

    Offf Doamne ca la ficare poveste citita am aceași reacție 😔 am si eu o poveste in spate grea ffff grea😔 si da doare când îți faci curaj sa povestesti si nu esti crezută 😔 ești o luptătoare 😘

  6. Irene

    Indiferent de abuz, este o trauma pe care corpul si sufletul o poarta si ne influenteaza fericirea sustenabila, alegerile pe care le facem. Aud ca terapia este calea catre vindecare, stiu insa, ca si in cazul meu, ca sunt impedimente financiare, insa vreau sa gasesc resurse pentru asta si o recomand mai departe. Am inceput, insa, dupa ce am devenit mama, sa ma informez mai mult, sa citesc, sa discut despre ranile mele, sa imi pun intrebari despre mine si sa iert, sa ma iubesc mai mult. E un drum sinuos, iti doresc multa putere si te felicit pentru curajul de a scrie si apoi lansa public experienta ta, e un pas foarte important, sper din tot sufletul ca ai nostri copii sa fie asertivi si sa spuna NU oricarui abuz.

  7. Stefana

    Multumesc pt comentariile frumoase si pt cei care au inteles de ce mi-am zis povestea!
    Vroiam sa mentionez ce pe facebook nu au inteles – eram educata , nu eram vreo bleaga ! Doar ca societatea in care traiam nu imi dadea de ales decat ori rau ori foarte rau – unde sa merg in plasament? Cine sa ma creada ? Am zis o data si unui politist si ma pus in fata agresorului sa marturisesc daca e adevarat! Am spus si unor colege care la randu lor au zis parintilor sigur! Dar nimeni nu face nimic , fiecare isi vede de patratica lor ! Da am fost crescuta la tara si m-am auto educat cu revistele “bravo” , toata lumea vroia ceva de la mine pretentii sa fiu buna la invatatura numai asta imi statea mie capu, am facut pipi in pat pana in clasa a8a in fiecare seara! Nu ma puteam concentra la nimic si ma retrageam in dans , am scris povesti si poezi si nam fost incurajata ( financiar parinti nu isi permiteau) si mi sa spus ca poeziile sau povestile sunt copiate, pentru ca nu eram buna la invatatura!

  8. Roxana

    Off nu știu de ce , și cum se face Pentru ca ,odată ce ești sau ai foat abuzată situația se va mai repeta ,carma…
    Eu țin minte ca și acum vacantele la țara pe la 7-8 ani când sa întâmplat odată …sau de mai
    Multe sincer la vârsta aia debea începi sa ai amintiri .nu știi ce este sau ce ți se întâmpla .mai devreme cei descoperi ..
    Pe la 16 încă o data ,asta se întâmpla având incerere intr-o presupusa prietena ..ai inevitabilul iar sa produs .
    Acum ,la rândul meu având copii realizez ca n am avut copilărie ci mi a foat furată .e trist .e revoltător .victimele abuzului sunt nevinovate.învingătoare însă mereu când îți aduci
    Aminte …totul se face negru .

  9. Rene

    Ma frustreaza! Ma enervează! Ma enervează ca se întâmpla, ma enervează ca asta înseamnă vieți distruse..
    Dar cel mai tare ma enervează ca eu in ultima sapt am aflat de 3-4 cazuri (am jobul de așa natura).. și din alea 3-4 cazuri, in UNUL mama a făcut ceva, după ce a aflat.. unul!! E prea puțin.. mai tare decât ma enervează agresorul, ma enervează pasivitatea mamei!! Nu ca as scuza in vreun fel agresorul, nici vorba!

  10. Maria

    Buna ziua,
    Saptamana trecuta am reazat ca nici macar nu stiu cum sa reactionez in asemenea situatii.
    Sa va povestesc ce mi s-a intamplat. Saptamana trecuta am fost la Aquapark. Era aglomerat de aceea langa mine s-a asezat o familie: parintii aprox 40 ani si fata de 16 ani. Ordinea pe sezlonguri era: tata, fata, mama. Fata l-a dat cu crema pe corp pe tata, iar acesta in timp ce stateau pe sezlong isi tinea mana in parul fetei. M-a durut stomacul toata ziua. Am incercat sa vorbesc cu una dintre ele, dar nu au fost nici un moment singure. Ce puteam face? Sunt paranoica, sau nu?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *