Când cineva aduce în discuție mersul cu copilul la psiholog, imediat încep ironiile: Dar ce, pui copilul de cinci ani pe canapea și-l psihanalizezi? Îl inviți să-și retrăiască copilăria? Haha! Ce, e nebun? Lasă, bre, copilul să fie copil.
În calitate de părinte care își duce copilul la psiholog pentru copii de trei ani, în calitate de om care merge la psiholog de vreo opt ani, vă spun că relația cu un specialist poate face mult bine, pentru că de multe ori suntem depășiți și nu ne înțelegem copiii, nu îi putem ajuta, ajungem să strigăm și să lovim, iar prezența competentă a unui terapeut, pentru noi și/sau pentru copil, poate rezolva lucrurile.
Cu fetița nu a fost nevoie, dar cu cel mic am mers la psiholog pentru că avea crize de furie pe care eu nu le mai puteam duce, apoi au început ticurile, iar pe parcurs mi-am dat seama că lui îi face bine să dezvolte o relație pe termen lung cu un adult care nu îi este părinte, care îl ascultă și îl înțelege altfel, de la care primește validare și control în feluri în care eu nu i le pot da. Psihologul de copii face terapie în joc, nu pe canapea.
Există multe prejudecăți pe acest subiect, multă neștiință și mult dispreț pentru o zonă care poate aduce multe beneficii, așa că deschid o serie de articole care sper să aducă un pic de claritate și sprijin pentru părinții care simt că au nevoie de îndrumare în relația cu copiii lor. Există acum și în orașele mai mici psihologi care fac terapie de cuplu, psihologi care lucrează cu copii, psihologi de cuplu și așa mai departe. Aici este o listă cu psihologi de diferite specializări, pe orașe, recomandați de membrii grupului meu de părinți Educație cu blândețe. Mulți fac și online, dar terapia online sau telefonica merge la adulți, pentru copii, mai ales mici, e mai greu, e nevoie de interacțiune față în față pentru jocuri.
Monica Olteanu este psiholog, psihoterapeut și logoped în cadrul propriului cabinet de terapie (pe care îl găsiți aici). Am invitat-o să ne povestească cum se desfășoară o sesiune de terapie cu un client minor, care sunt situațiile în care e bine să căutăm sprijinul unui psiholog pentru copii, cum se aplica principiul confidențialității și încă multe alte lucruri.
Pentru ce tipuri de situații vin copiii la psihologul pediatru alături de părinții lor?
Copiii sunt aduși la psiholog cel mai adesea pentru că nu ascultă, sunt furioși, sunt nemulțumiți, nu fac ce le spun părinții, pentru că educatorii le spun părinților că nu ascultă, nu respectă reguli, nu lucrează, nu socializează. Acestea sunt „problemele” cu care copiii preșcolari vin la psiholog cel mai adesea.
Din experiența mea, copiii aceștia au multe nevoi emoționale neîmplinite și părinții nu știu asta. Sunt multe situații în care inițial vine copilul la psiholog și după doar 2-3 întâlniri, sugerez ca părinții să intre în terapie (împreună sau separat).
Copiii școlari (mai mari) vin pentru că nu au încredere în ei, nu reușesc să relaționeze cu colegii, au conflicte, nu se simt înțeleși și ascultați de părinții lor, se simt singuri, sunt victime sau agresori (bullying). Adesea sunt identificate și probleme de acasă, diferența e că ei pot să spună răspicat că vor un spațiu/om cu care să vorbească! Mi se pare minunat că fac asta!
Și mai sunt copiii care traversează traume precum doliu/pierdere, boală (a lor sau a unui părinte), mutare (în altă țară, în alt oraș, în altă școală), abuz fizic/emoțional/psihologic, divorț, etc.
Apoi o altă categorie de copiii care vin la psiholog sunt cei care au brusc și inexplicabil tulburări de somn, de alimentație, au regres cognitiv sau blocaje în dezvoltarea cognitivă sau psiho-socio-emoțională etc.
În ce cazuri se lucrează doar cu copilul și când se întâmplă terapie cu toată familia?
Mereu se lucrează și cu familia. Cu cât copilul este mai mic, cu atât mai mult avem nevoie de cel puțin un părinte în proces. Dar sunt și multe cazuri unde se face terapie de familie și această terapie de familie se face cel mai adesea de către un psiholog specializat în psihoterapia familiei.
Cum arată o sesiune de terapie cu un copil de patru ani? Dar cu unul de 8? Sau de 12?
Ședințele sunt foarte diferite, pentru că orice cadru terapeutic e diferit, în funcție de problema cu care ne confruntăm.
Într-o sesiune cu un copil de 4 ani e mult joc (directiv, non-directiv, simbolic etc) în care se folosesc multe metode și tehnici creative pentru a-l ajuta pe copil să înțeleagă/integreze dificultatea pe care o are.
Cu un copil de 8 ani ședințele sunt diferite, pentru că acești copii au multă nevoie să vorbească despre dificultățile lor, iar unii evita problemele, dar și aici ne folosim de tehnici creative și expresive!
În cazul unui preadolescent (12 ani) sesiunile sunt foarte diferite pentru că ei discuta, analizează, împărtășesc!
Pe scurt, scopul general al psihoterapiei nu este acela de a obține o descriere a comportamentelor nedorite, a gândurilor , emoțiilor, ci de a înțelege semnificația lor în relația copilului cu mediul său de viață.
Cum arată procesul terapeutic depinde de nivelul emoțional, cognitiv, lingvistic și social al copilului. Jocul interactiv și/sau tehnicile proiective pot susține această decizie. Elementul de glumă, sinceritate, joacă plasează copilul și terapeutul într-o situație de comunicare mult mai facilă.
Jocurile de rol, păpușile, animalele, micile figurine permit exprimarea spontană prin intermediari a modalităților caracteristice proprii de relaționare cu mediul.
Desenul reprezintă o fereastră prin care se poate privi în lumea internă a copilului și prin care se pot evalua anumite funcții non-verbale. În general evaluările prin joc sau desen sunt indicate copiilor cu vârste până la 10 ani, iar pentru pre-adolescenți și adolescenți sunt indicate cele verbale.
Ce obțin copiii care fac terapie cu un psiholog pediatru?
Uitându-mă la copiii cu care am lucrat în ultimii cinci ani, aș spune că au obținut multă încredere în ei înșiși, au învățat să-și facă vocea auzită, au învățat despre vocea lor interioară și cum să o asculte, au învățat să aibă curaj, au învățat să-și recunoască emoțiile și că ele vin să ne ajute (toate ne ajută), au obținut autoreglarea emoțională conform vârstei, dar mai ales au învățat să-și comunice nevoile celor doi adulți importanți din viață lor, respectiv părinții lor!
Indiferent că vin cu un istoric traumatic sau cu un eveniment dureros pe care îl traversează, copiii au adesea un sistem de reglare și reziliență mai mare ca noi! Și adesea copiii au nevoie de conectarea cu o altă ființă umană, adultă, care să îi conțină și asta face un psiholog cel mai adesea și apoi îi ajută și pe părinți să învețe cum să se conecteze cu copilul și mai ales ce înseamnă această conectare (pentru că mulți părinți înțeleg că a se conecta cu propriul copil înseamnă să fie în aceiași încăpere).
Care este un orizont corect de așteptare pentru că situația inițială să se îmbunătățească?
Depinde de mulți factori această îmbunătățire. Pe scurt, factorii sunt: familia, copilul, problemele pe care le au în prezent, cât de grave sunt, cât de vechi sunt.
Uneori părinții nu știu ce vor să îmbunătățească, spun doar că își doresc să fie că toți ceilalți copiii sau ca la început și când îi rog să descrie acel „început” sau că „ceilalți copii” nu știu să descrie sau e o descriere a unui copil perfect, ceva ce nu există.
Dar sunt extrem de multe situații de probleme comportamentale care țin mult de cum gestionează mama/tată mediul în care copilul crește și aici e mult de lucru cu adulții, pentru că în cabinet copiii reușesc să se centreze, să integreze noi viziuni, comportamente, emoții!
Apoi sunt mulți copiii care au doar nevoile de bază îndeplinite (pentru că venim dintr-un popor în care încă bătaia e ruptă din răi, unde da mama, crește , etc.) și e mult de lucru cu părinții. Și mulți părinți sunt reticenți și îi aduc pe copii la psiholog ca să îi repare și când le spunem că nu așa funcționează, unii nu mai vin! E un subiect spinos, dar ce trebuie să reținem e că părinții de azi sunt tot mai informați și încep să înțeleagă că un copil e o ființă umană egală lor!
Psihologul pediatru oferă consultanță și părinților?
Întotdeauna. Iar experiența mea practică îmi arată că e nevoie de atât de multă psihoeducatie și mai ales ca părinții să învețe să filtreze informațiile. Citesc 10 articole și aplică totul la familia proprie și sunt furioși că nu reușesc să ajungă la rezultatele altor familii și atunci vorbim mult în întâlnirile noastre din cabinet despre tipuri de relație, despre copii, despre ei, despre cuplu, despre dinamică familială, despre cum în articole/online a face parenting e ușor și că în esență să crești doi copiii nu e deloc ca în filme sau ca în pozele de pe Facebook.
Și apoi, deși e atât de mult acces la informație încă există două extreme de părinți: cei rigizi și autoritari (care duc modelul propriului părinte mai departe) și cei care citesc parenting, dar nu cern informația și nu înțeleg ce înseamnă să pună limite, să fie consecvenți, că un copil nu e bun sau rău, că un copil nu e deștept sau prost, că nu vine propriul lui copil să facă concurs de rezistență psihică, ci pur și simplu copilul scoate la lumină părți nevindecate din el.
Și da, dacă consultanță înseamnă psiho-educație, e nevoie de multă, multă psiho-educație și nu avem scuze să nu o avem, mai ales acum când ni se explică clar biologia emoțiilor noastre, când mai mult decât oricând ni se arată clar și răspicat de oameni inteligenți că bătaia nu e ruptă din răi, că unde da mama nu crește nimic, că să fiu pupat doar în somn nu e deloc benefic, că să nu fiu ținut în brațe când sunt mic nu mă ajută să fiu ascultător ci obedient, etc.
Cât din ce se întâmplă în cabinet ajunge și la părinte? De la ce vârstă se aplică principiul confidențialitățîi?
Eu personal îi întreb pe copii dacă pot să vorbesc cu părinții lor despre ce mi-au povestit. Fac asta încă de la 3 – 4 ani. Le cer acordul. Le spun clar ce anume dezvălui. Și îi întreb dacă e ceva ce nu vor că încă părinții lor să știe! Dacă e ceva ce trebuie să știe părinții lor, le explic de ce e important să știe și de ce am eu nevoie să le spun! Îi asigur că eu nu sunt un om care are un cufăr al secretelor, ci doar le respect emoțiile, gândurile, deciziile și alegerile, dar că sunt situații extreme în care părinții trebuie să știe neapărat acel lucru/situație.
Sunt multe ședințe în care copiii aleg să le spună părinților că vor să stea în sala de așteptare, dar ultimele 15 minute eu vorbesc cu părintele și ei știu acest lucru. Deși le cer acordul, unii copii au nevoie să se asigure că eu respect ce decidem împreună și vin și ascultă ce vorbesc eu cu părinții. De asta am întâlniri doar cu părinții la anumite intervale de timp!
Și dacă cel mic refuză să mai meargă la psiholog? Cum îl poate invită părintele să coopereze?
Eu nu am întâmpinat problema asta! Copiii vor să vină. E posibil să fie greu de dus ce se întâmplă la psiholog sau poate copilul nu se simte confortabil! Eu ca părinte aș analiza partea această și aș vorbi și cu psihologul despre asta și poate el atinge și acest subiect cu copilul.
Am dus copilul la doamna psiholog cand avea 2 ani si 8 luni pentru ca nu vorbea in propozitii, trecea repede de la o activitate la alta. Aveam inima cat un purice de teama diagnosticului si neincrederea ca „ce poate sa constate, intr-o ora, un necunoscut despre copilul meu?”. Imi faceam griji ca va refuza interactiunea cu psihologul si va fi timp pierdut, mai ales ca el avea o reticenta fata de straini. In plus, repet: nu vorbea mare lucru, deci ce sa ii spuna el psihologului?!
Nu stiu cum e in alte cabinete, insa in cabinetul Monicai Olteanu ne-am simtit minunat, inclusiv noi parintii. La finalul sesiunii, copilul nu mai voia sa plece, iar toata interactiunea a fost incredibil de frumoasa. A fost nevoie de o singura sedinta pentru a rezolva cazul, pentru ca, din fericire, problema era la noi, parintii. Am aplicat toate sfaturile primite acolo si dupa 1 luna de zile aveam alt copil. Asa cum scrie in articol, stiam deja informatiile, dar nu stiam cum sa le aplicam sau le aplicam haotic. Asta ne-a invatat Monica si ne-a ajutat enorm.
Poate, usor, usor, mentalitatile se vor schimba si parintii vor fi mai deschisi la ideea implicarii unui specialist. Insa cred ca pentru asta trebuie sa ai puterea sa iti privesti copilul obiectiv, sa recunosti atunci cand are o problema si sa nu o ascunzi „sub pres”, cu speranta ca va trece de la sine.
Buna Andrada, ma poti ajuta te rog cu un numar de telefon al doamnei psiholog? Nu l-am gasit listat pe nicaieri. Multumesc
Buna Andrada,
Te rog mult un număr de contact pentru o programare la Dna psiholog?
Mulțumesc mult
buna ziua.
Ma puteti ajuta cu un nr. de telefon de la cabinetul dnei psiholog?
Va multumesc
Eu il duc pe al meu la ergoterapie (care i un soi de terapie prin joaca) pentru ca e super introvertit si pt ca oricat m-am straduit eu nu pot sa-l fac sa aiba mai multa incredere in el si interactioneaza foarte greu cu alti copii, se speria foarte repede etc. Plus ca a fost un mic prematur la vremea lui si se pare ca undeva in subconstient el a pastrat trauma tuturor sunetelor de aparate pe care le-a avut atasate de el la inceput…si mi-au recomandat inclusiv de la gradinita. Si cum nu-s Dumnezeu si nu le pot face pe toate…pe unele nu stiu cum, l-am dus. A fost o decizie super buna!
Am inceput sa vad schimbari in bine dupa prima luna de terapie si sunt super multumita ca am facut asta. Acum puiul meu nu se mai sperie din orice zgomot, a invatat sa fie mai deschis, are incredere mai multa in el, e deschis sa incerce lucruri noi etc. Cea mai buna decizie pe care am luat-o!!!
Nu va temeti de terapeuti, sunt acolo ca sa ne ajute cand noi nu-i putem ajuta. E ok! E normal parintilor care cititi asta! E ok sa avem ajutor. E ok sa ducem copilul la terapie chiar daca are 3 ani. E normal!
Bună ziua!
Ma ajutați și pe mine, va rog, cu nr de telefon al doamnei Monica Olteanu?
Mulțumesc!
Pentru mine ca adult cea mai bună decizie a fost să mă duc la psihiatru pentru anxietate.
Problema s-a rezolvat uşor şi viaţa a fost mult mai bună atât pentru mine cât şi pentru cei din jurul meu.
Mie mi se pare ca oamenii preferă să se ducă la psiholog (în jurul meu observ ca e chiar o moda), în condiţiile în care prima opinie în cazul problemelor de comportament (anxietate, crize de furie, tulburări somatice) ar trebui luată de la un psihiatru.
Conteaza sa gasesti un psiholog bun.
Baiatul meu a avut o intarziere in crestere si dezvoltare pana la 2 ani, datorata malabsorbtiei, intolerantei la gluten diagnosticate tarziu. Din fericire nu are sechele neuronale, e acum un baietel de 10 ani care nu se deosebeste de prietenii de aceeasi varsta, desi trebuie sa tina regim. Insa a inceput sa stea in picioare la 2 ani, iar cand s-a produs aceasta evolutie fizica brusca in dezvoltarea lui (saptamanal isi facea cate un cucui de activ ce era) limbajul i-a regresat in mod inexplicabil pentru noi, incat mai ramasese doar cu vreo 5-6 cuvinte foarte simple si pronunta cel mai adesea o singura silaba – combinatie de sunete care pentru el aveau sensul a propozitii intregi, pe diverse tonalitati si cu o fățucă foarte expresiva. Totusi evolutia lui era spectaculoasa si constanta si era extrem de vesel mereu, ceea ce ne facea sa acceptam si intarzierea lui in dezvoltare, avand ferma convingere ca intr-un viitor apropiat va recupera intarzierea..
L-am dus la 3 ani la recuperare prin kinetoterapie la o gradinita unde ni s-a recomandat sa faca si exercitii cu psiholog logoped. Drumul pana acolo facut cu masina copilul il suporta greu, cobora din masina ametit de greata.. Ei bine, aceasta femeie psiholog a fost f nemultumita de faptul ca baietelul era mult mai interesat de examinarea jucariilor minunate si noi din camera decat de discursul ei si de incercarile ei nereusite de a-l face sa spuna vreun cuvant! La finalul sedintei mi-a zugravit situatia lui ca fiind catastrofala: ca e pe la nivelul unui copil de 1-2 ani cu vorbirea, ca nu poate fi atent, ca daca nu-si revine urgent in cateva luni… etc etc. Eu i-am raspuns ca noi suntem bucurosi ca inca il avem pe micut (pt ca era sa-l pierdem in primii doi ani de viata) si ca el evolueaza constant si avem incredere ca va fi bine. La care argumentul ei ‘”decisiv”: „Dar curand va trebui sa mearga la gradinita si va fi o problema pentru ceilalti copii, care nu vor putea comunica cu el” (gen ca vor regresa ceilalti copii avandu-l in preajma!).
Va puteti imagina ca nu am vrut sa mai aud de acel psiholog pt o alta sedinta de „psihoterapie”.
[…] alături de care am explorat în trecut ce presupune o ședință cu copilul la psiholog (găsiți aici articolul), să abordeze pentru noi o temă foarte grea pentru multe familii: […]
Mai exista si posibilitatea ca un copil sa nu coopereze si sa nu reusim sa mergem la terapie.
Fetita mea are 4 ani, are multe frici de sunete, de doctori etc. Am fost sa facem o evaluare si nu am reusit nici macar sa intram in cabinet, ea fiind foarte reticenta. Atat cat am reusit sa discutam cu doamna psiholog, mi-a recomandat sa vedem un psihiatru pentru ca, dupa spusele dansei, fetita ar suferi de anxietate severa iar dansa nu are cu ce sa ne ajute daca nu exista un minim de cooperare din partea copilului.
Nu stiu daca sa cautam alt psiholog, sau intr-un fel sau altul sa reusim sa o convingem sa mergem la terapie.
Sa ajung la psihiatru imi este cam teama, pentru ca nu as vrea sa-i dau un tratament care pe termen lung sa ii faca mai mult rau.
Daca aveti cazuri similare, m-ar ajuta cateva sfaturi. Multumesc.
Psihiatrul nu ofera neaparat un tratament, dar poate evalua si diagnostica. Daca totusi se ofera un tratament, este un mit ca acesta ar face mai mult rau pe termen lung.
Daca nu vrea insa la psiholog, nu cred ca vrea nici la psihiatru, insa cred ca trebuie sa cautati un alt psiholog mai dedicat meseriei sale – nu vreau sa comentez lucruri urate despre un specialist pe care nu il cunosc, dar tocmai acesta este rolul specialistului, sa ajute copilul chiar daca acesta nu coopereaza. Cu rabdare si atentie din partea unui psiholog se pot face mari progrese.
Va doresc sanatate!
Hm, depinde mult de ce i se spune copilului inainte de prima vizita, depinde si de emotiile cu care merge parintele acolo si de intentiile lui… Copiii simt toate lucrurile astea, le citesc in comportamentul nostru non-verbal.
Daca copilul stie ca merge intr-un loc unde poate sa se joace, sa spuna orice si sa citeasca tot felul de carti amuzante, iar parintele e calm, cald, deschis, raspunde la intrebari, are incredere in specialist, sunt sanse mari sa fie totul bine.
Eu as mai sta un pic si as incerca din nou la un psiholog bun de copii, de data asta cu o pregatire mai buna inainte.
Buna seara. Ma puteti ajuta cu nr de tel al dnei psiholog Monica Olteanu (Mereuta) ?!!! Sau adresa cabinetului? Orice informatie ar fi binevenita sa pot lua legatura. Multumesc anticipat
Bună ziua,
Foarte interesant articolul.
Mă puteți ajuta cu un contact al dnei dr Monica Olteanu? Are cabinetul în București?
Bucuresti, da
https://www.facebook.com/p/Psiholog-Monica-Mereu%C8%9B%C4%83-100057305684982/