Ne e teamă să stăm cu noi, ca să nu răscolim ce doare, dar ne pierdem și trăim amorțiți, cu masca „sunt bine” lipită de chip

În copilăria timpurie, dar și mai târziu, s-au întâmplat lucruri care m-au rănit, m-au făcut să mă simt singură, urâtă, rea, greșită, în pericol, neprotejată, neimportantă. Nu pentru că părinții mei au fost răi, nu au fost, au făcut și ei ce-au putut mai bine cu ce știau, ce aveau și ce erau, pentru că și ei au primit cam aceleași lucruri de la părinții lor, care au fost ocupați cu supraviețuirea și n-au avut timp de conectare și atașament cu copiii lor, pentru că și ei la rândul lor au fost crescuți la fel sau chiar cu mai puțin și așa mai departe.

Suntem matrioști care poartă în ele toate rănile de abandon, neiubire, nesiguranță, ale strămoșilor noștri. Și învățăm să trăim cu ele.

La care se adaugă ale noastre.

Învățăm de mici să ne descurcăm singuri. Că suntem urâți când plângem. Că nimeni nu trebuie (și oricum nu vrea) să știe ce e în sufletul nostru. Că oamenii vor doar să profite de tine. Că lumea e un loc periculos, în care dacă nu ești rechin, nu supraviețuiești. Că iubirea înseamnă vorbe grele, uneori palme peste ochi. Că e normal să te simți singur, că ești singur. Că nu ai nimic special, nu o să tragi niciodată lozul cel mare, nu e pentru tine.

Îngropăm adânc ce-am trăit, ca să nu mai doară. Frica. Palmele. Plânsul în pernă. Le ascundem bine. Ca să putem merge mai departe, mai avem de trăit.

Copilul de trei, patru, cinci ani se preface că e totul bine, ca să supraviețuiască. Ce bine că mi-a dat mama o bătaie, e pentru că mă iubește. De-aia sunt eu cuminte acum, pentru că m-a lovit mama. Mulțumesc, mama!

Copilul crește, devine adult. Mai bagă acolo la sertar jignirile profesorilor, vulnerabilitatea, iubirea neîmpărtășită, îngroapă în continuare, la grămadă, bun și rău, pentru că nu le poți separa.

Ajungi la 25, 30 de ani și ai îngropat atât de mult din tine că nu mai știi cine ești. Care e sinele tău? Care sunt dorințele tale, talentele tale, bucuriile tale profunde? Nu știi. Te iei după alții, faci ca ei, râzi cu ei, dar tu nu ești acolo. Tu ești îngropată cu toate suferințele tale.

Poți supraviețui așa toată viața. NU vei trăi cu adevărat, însă. Nu vei simți împlinire deplină, liniște, recunoștință. Pentru că e nevoie să fii acolo pentru asta, să te dezgropi. Îți vei pune masca de „sunt bine” și vei interacționa superficial cu alte măști, vei mânca și te vei uita la TV și vei merge în vacanțe, dar nu vei fi cu adevărat bine. Te vor enerva viețile mai bune alte altora, liniștea lor, armonia lor, pentru că o vrei și tu, dar masca nu te lasă să ajungi la ele. Faci atacuri de panică, de furie, te întristezi din senin și oricât ai bifa din lista ta de fericire, ceva tot sună a gol. Pentru că te-ai amorțit prea mult.

Pentru mine a devenit insuportabil pe la 28 de ani.

Mi-era atât de teamă să mă uit în mine, la relația cu ai mei, la trecutul meu, era de parcă stăteam cu freza dentistului în mână și aș fi vrut să-mi sap cu ea în inimă, printre coaste, pentru că voiam să mă găsesc, dar ce frică îmi era de durere!

Totuși, am riscat. Am început să sap. Să îmi amintesc. Să întreb. Să citesc jurnale, să stau cu mine, să merg la terapie.

Surpriza a fost că nu a durut la fel de tare ca atunci când am trăit tot ce îngropasem. Frica de durere e mult mai mare ca durerea.

Iar ce am descoperit a fost și este atât de interesant, de frumos și de plin de putere pentru mine că nu m-am mai putut opri.

Am găsit acolo dragostea mea de oameni, de care fugisem atâta vreme. Am găsit dorința de a-i ajuta, care m-a pus pe drumul acesta de viață pe care atât de mult îl iubesc! Am regăsit bucuria de a mă juca și de a crea. Așa am început să scriu cărțile pentru copii și am devenit un părinte vesel pentru copiii mei în locul unuia nervos și stresat.

Nu a fost ușor și da, a durut, am plâns multe ședințe de terapie, dar sertarele au fost și au rămas deschise. Mai e de săpat desigur, dar acum fac asta fără frică, doar cu curiozitate și drag de mine, iar ăsta e un lucru foarte prețios.

Respir altfel. Mă enervez mult mai rar, pentru că detonat bombele din mine.

Nu mai reacționez ca un copil de trei ani la situații dificile, pentru că descoperit mecanismul subconștient care mă făcea să reacționez agresiv și el a încetat să mai funcționeze. Pot pune în loc orice, de la joc la curiozitate, compasiune, sprijin, atunci când cineva are un comportament neplăcut cu mine. Sigur, nu merge mereu, dar cel mai adesea merge.

Am scris mult despre asta în cartea cea mai recentă, Copilul tău. Părinții tăi. Tu, am vorbit mult despre asta în emisiunea Andreei Marin, Nu există nu se poate, căreia îi mulțumesc pentru invitație, sunt onorată! Puteți vedea sau doar asculta emisiunea mai jos.

Eu vă încurajez să aveți curajul de a scoate la lumină tot ce ați ascuns despre voi. Merită!

Vă recomand și cărțile lui Gabor Mate, dar și Povestea ta a început de mult, de Mark Wolynn, și terapie, introspecție, respirație, meditație.

Frica e mai mare decât durerea! Curaj!

Photo by Rene Asmussen from Pexels

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4203

11 comentarii

  1. Ioana, ai descris exact starea mea. Sunt bine, dat totuși parca lipsește ceva. Si mi-e atat de frica sa merg in zona aceea… doar când ma gândesc mi se strânge stomacul.
    Totuși… tu ai povestit mult cu Connie Larkin, te-a ajutat, te-a inspirat. În interviurile pe care le-am urmărit cu ea, afirmă că terapia, vindecarea copilului interior e „o prostie”, ca suntem ceea ce suntem si nu are sens sa mergem în zona aceea. Tu cum împaci filozofia împărtășită de ea, cu zona aceasta de introspecție si vizitarea/ retrăirea rănilor din trecut?

    • Eu nu sunt de acceasi parere cu ea, evident, asa ca ignor cu succes din discursul ei acest aspect. Cred ca e unul pe care ea nu il intelege, tot din frica. Nimeni nu e perfect, toti avem puncte oarbe.

  2. Am plâns uitându-mă la emisiunea asta. Am plâns de dragul meu și de tristețea durerilor proprii. Mulțumesc!

  3. Buna ziua! Mi-au dat lacrimile atunci când am ascultat ce frumos vorbiți despre oameni. Eu sunt împreună cu soțul meu de 8 ani aproape. Avem împreună un băiat de 6 ani și încă unul pe drum. Problema e că soțul se enervează și tipa din lucruri mărunte zic eu, cel mai tare pe copil care este mai obraznic zice el, eu zic că e doar copil. Ultima oara a fost cand copilul a venit și sa așezat pe un scaun care se învârte și a început să se învârtă cu el nu departe de scaun era o tableta la încărcat,copilul nu a văzut,el a început să tipe la el și să amenințe.Eu l-am rugat sa nu mai tipe că nu e un capăt de țară. Apoi se uită la copil și zice ‘poti face ce vrei , strica tot , că așa vrea mata’ așa exemple sunt nenumărate, oricând vreau sa aplanez astfel de conflicte, se întâmplă. El zice că țin cu copilul, dar eu vreau pace și liniște, pur și simplu nu pot suporta momentele tensionate și apoi îmi imaginez cum sa fac sa îl fac să dispară din viața mea. Acum însărcinată fiind am niste grețuri îngrozitoare , îl mai rog pe el sa ii fac mâncare copilului, sa spele vase etc. iarăși se enervează că nu găsește ceva și eu tot timpul le mut că fac prea multe vase , vorbește singur.Nu mai zic că mă acuză că nu îl bag in seama, nu e mulțumit niciodată..dar el fiindcă a fost așa răutăcios cu mine și nu ma ajutat, atunci când copilul a fost bolnav și nu dormea noapte el venea și amenință copilul că îl dă afară, l a lovit ..toate astea m-au îndepărtat de el. Nu știu cum sa fac sa îl iubesc din nou căci știu că a fost un copil umilit și lovit cum și eu de astfel am fost dar am citit mult și încerc să îmi țin furia în frâu..dar as vrea sa îl pot înțelege pe el și să îl fac să înțeleagă că nu trebuie sa se enerveze și să tipe de la orice.

    • Buna ziua, doamna, si felicitari pentru curajul de a va deschide. Poate v-ar face bine sa stiti ca dvs nu puteti interveni in sufletul sotului sa schimbati ceea ce simte si modul in care reactioneaza, pentru ca efectiv acele stari se schimba prin introspectie, terapie, multa munca cu sine si multa vointa….insa nu din afara. Este „lupta” lui. V-as recomanda sa mergeti la psiholog impreuna, insa cel mai probabil sunt mai multe piedici: timpul, banii, dorinta de a rezolva, frica de ceea ce va /veti gasi in sufletele dvs…
      Terapie si schimbare cu sila (fara dorinta persoanei in cauza) nu prea se poate, e un proces foarte intim. Dvs sunteti prinsa la jumatate in acest conflict. Poate va ajuta sa discutati cu sotul (cand are si el disponibilitate si deschidere), urmatoarele:
      > ce asteptari are el de la fiecare copil in parte ? Ce isi doreste pentru ei ? Dar dvs ? Daca asteptarile dvs sunt opuse, copilul va avea tendinta sa se poarte diferit (sa aiba 2 masti diferite) in functie de parintele cu care interactioneaza.
      > ce e permis si ce nu ? Sunteti pe aceeasi lungime de unda ? Daca puneti limite diferite, copilul devine confuz, pentru ca nu intelege de ce uneori e voie x lucru alteori nu, asa ca mereu va incerca sa „testeze” cand e voie si cand nu ( oricum copiii testeaza limitele, defel)
      > care e rolul sau in relatie ? Dar ar dvs ? Dvs cum vedeti aceste roluri ? Perceptiile si asteptarile diferite ale partenerilor dintr-un cuplu, atunci cand nu sunt nici exprimate, nici imprtasite, pot crea tensiuni.
      > asta ma duce la ultimul punct: de ce sunteti impreuna ? Varinata sotului si varianta dvs. Ce v-a legat la inceput ? Ce s-a imbubatati de atunci, ce s-a inrautatit, ce se poate repara, ce se poate „arunca”?
      Sunt intrebari incomode, dureroase, poate, dar poate va ajut sa le abordati. Nu pe toate odata, nu ca sa starniti cearta, nu atunci cand partenerul nu e dispus/ deschis.
      Mult succes si multa rabdare si iubire, mai ales pt dvs insava si pentru copii.

    • Eu cred ca el stie ca nu face ce trebuie, dar nu se poate abtine, pentru ca la furie nu mai suntem rationali, iar raspunsul lui la furie este agresivitatea. Poate lucra cu un terapeut sa rupa acest ciclu care se perpetueaza, alte cai nu prea sunt…

    • Eu văd o situație cât se poate de normală într-o familie tradițională românească.

      Pe de o parte avem un bărbat cu probleme de gestionare a emoțiilor, cu un pic de egoism și de narcisism altfel tipic pentru generațiile de bărbați formați în mediul social românesc. El nu face altceva decât ce a văzut în familia de origine și prin vecini, anume că poziția de cap al familiei se menține, la nevoie, cu vocea ridicată, cu palma și poate chiar și cu pumnul. Sigur că nu face asta tot timpul, dar în cazul de aici e clar o conexiune pierdută cu partenera de viață, poate și un episod depresiv. Oricum, nu avem decât jumătate din poveste, deci dinamica familială nu e chiar vizibilă, dar putem să bănuim detalii.

      Pe de altă parte avem femeia tradițională care „ține de bărbat”, dar e egal responsabilă pentru atmosfera toxică din familie. Prin copilărie mai trăgeam cu urechea la conversații private între femeile din familie sau din cercurile sociale apropiate iar poveștile erau absolut similare; sigur că nu aveam mentalul necesar pentru a le pune în context, dar tot timpul era vorba de câte un mascul feroce care nu făcea și nu dregea (nu ajuta în casă, era prea sever cu copiii, venea băut, mai întârzia fără motiv etc). În anii aceia chiar credeam că femeile respective se pregătesc de vreun divorț sau de pus cărțile pe masă sau de cine știe ce altă acțiune radicală, dar în realitate era doar un proces de catharsis colectiv, își descărcau emoțiile și apoi plecau acasă, intrând din nou (fericite?) în aceeași dinamică familială toxică.

      Acum văd că acel gen de catharsis colectiv s-a transferat pe social media, incluzând acest blog. E oricum mai ieftin decât să te duci la terapie (individuală sau de familie) și să încerci să rupi cercul vicios.

  4. E clar ce se intampla, sotul dvs crede ca il iubiti mai mult si il bagati mai mult in seama pe copil, decat pe el. Adica la urma urmei copilul impreuna l-ati facut, fara sot nu ati avea copil, copilul o sa plece in cativa ani asa ca eu v-as sfatui sa va salvati relatia impreuna cu sotul, copiii au nevoie de ambii parinti chiar daca unul se enerveaza si tipa asta nu inseamna ca trebuie dat afara din casa, suntem oameni ne enervam, dar sotul in fond nu a facut nimic rau nu a lovit copilul nu l-a dat afara din casa, a lucrat totusi pentru tableta aia asta nu inseamna ca tableta e mai valoroasa ca copilul, ci el simte ca el nu mai valoreaza mare lucru pentru dvs. , prin urmare spuneti-i copilului sa aiba grija cand se joaca, adica sa respecte lucrurile care apartin lui taicasau si implicit pe tatal lui, daca chiar vreti pace in casa.

    • Nu știu ce va face sa credeți că eu nu ii spun copilul să prețuiască lucrurile, sa fie cuminte, doar că i le supun într-o altă manieră, nu țipând și nu îmi place modul lui de a țipă din orice, asta e tot. Atunci când vă aflați între doi oameni unul micuț și suferind că nu poate respira și plângând și unul care vine și țipă la cel micuț că nu poate dormi.. sentimentele mele s-au schimbat arunci când m-am simțit singura și neajutată și mă gândesc că și el sa simțit, copilul din păcate ma schimbat și l-a schimbat a trezit în noi suferințe ascunse sub preș. Din păcate eu nu pot face mai mult căci nici eu nu sunt bine cu mine, ce simt atunci cand tipa și sunt învinuită nu pot schimba. Mi-aș dori sa pot sa gestionez situația mai bine dar din păcate nu pot și totuși e și de datoria lui să aibă grijă de copil fara sa stârnească o ceartă și grija de casa fără să se enerveze in condițiile in care amandoi lucram, poate el mai mult că așa e situația.

    • Eu cred că nu ați citit comentariul integral sau cu atenție. Soțul A FACUT ceva rău, a lovit copilul, l-a amenințat și îi vorbește într-un mod înfiorător. Probabil că la originea atitudinii lui complet neadecvate stă sentimentul că nu e iubit (mai degrabă de părinți, cum intuiește și soția când spune că a fost un copil umilit), dar soțul este cel cu o problemă, nu soția sau copilul, ca sfaturile să fie pentru cei din urmă!
      Eu aș fi curioasă dacă în afara crizelor de furie el se poartă frumos cu copilul, cu soția, dacă pare că regretă ieșirile respective.
      Daca toată viața domestica a acestei familii este compusa doar din el trântind, vorbind singur, bruscând copilul că nu îl lasă să doarmă…mi se pare traumatic să trăiești sub tiradele unei asemenea om. mai ales daca nu își dă seama cat greșește și rănește și efectiv nu exista nici un motiv să crezi că se va schimba

    • Imi cer scuze m-am pripit. Dupa ce am dat send am recitit mesajul si am vazut ca l-a lovit, am crezut ca e vorba de cateva tipete nu am crezut ca e vorba de tipete zilnic si in stare proasta mereu, si eu as fi curioasa daca inainte de a avea copii tipa cu doamna sau de cand au devenit parinti au inceput tipetele sau doar de cand e insarcinata pentru a doua oara? Daca recent inseamna ca se comporta ca un copil care trebuie si el alintat ca si baiatul lui, desi copilul era cel bolnav si sotia lui e cea insarcinata, ( femeia cand e insarcinata devine mai puternica dar barbatul daca nu e barbat si e inca un copil, nu va intelege ca primii 3 ani de viata copilul va lua atentia maxima si apoi din nou in timpul sarcinii sarcina va deveni mai importanta si nu el) daca e om nervos de multi ani nu se va schimba fara terapie. Ma gandesc daca partea financiara nu joaca si ea un rol acum cu a doua sarcina. Scrie-mi te rog.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *