O cititoare întreabă: să fac sau nu copii?

O cititoare anonimă simte că nu are răspuns la cea mai grea întrebare și ne roagă să ne pronunțăm pe acest subiect, poate capătă ceva claritate. Eu i-am spus că dacă nu simte cu tot trupul și sufletul că vrea să fie mamă, să mai stea. E atât de greu cu copiii uneori și când ți-i dorești enorm, d-apăi când nici tu nu știi de ce i-ai făcut…

Nu toți oamenii trebuie să fie părinți și cred că e important să ne simțim cât de cât pregătiți și neapărat cu dorința asta imensă de a-i avea. În lipsa ei, mai bine mai stai. Eu am făcut copiii când am simțit că nu mai pot trăi în lipsa lor.

Sunt curioasă ce ziceți voi.

Dragă Prințesă,

Mă găsesc față in față cu cea mai importantă decizie din viața mea: dacă să fac sau nu un copil.

M-ar ajuta, poate, comunitatea de pe blogul tău să găsesc câteva răspunsuri.

Am 33 de ani (deci ceasul biologic ticăie), sunt căsătorită și am o relație fericită cu soțul meu. El își dorește copii, la modul general, dar nu pune presiune. Cred că are o înțelegere destul de superficială a impactului pe care un copil l-ar avea asupra noastră.

Iar eu, eu mă tot frământ dacă ar trebui să aducem un copil pe lume. In lumea asta suprapopulată, atât de imprevizibilă (pandemie), in pragul unei crize climatice, in care poluăm și distrugem natura atât de mult. Am citit studii care spun că a avea copii e cel mai nociv lucru pe care îl putem facem pentru natură, din cauza amprentei de carbon care vine cu ei și cu toate lucrurile de care au nevoie.

Am multe frici care se activează când mă gândesc la copii: dacă se vor naște sănătoși, dacă voi putea să-i protejez de răutățile lumii, dacă voi putea să-i cresc frumos cu toate provocările lumii moderne (tehnologie, alimentație, poluare), dacă, dacă…. Pe de altă parte, mă gândesc că poate voi regreta dacă mai amân decizia și nu voi mai putea face copii mai târziu.

Cred că știu bucuria pe care o aduc copii (am nepoței, prieteni cu copii) și cum dau sens vieții. Știu că mi-aș iubi copii enorm și mă consider educată si informata să-i cresc cu blândețe.

Sunt o fire rațională, mai degrabă matematică, nu “simt” ce ar trebui să fac. Am tot căutat să aflu răspunsuri la întrebarea taboo “de ce ați făcut copii?” și unele răspunsuri au fost de-a dreptul ciudate: “pentru că era timpul”, “pentru că părinții își doreau un nepoțel”, “pentru că nu ne-am protejat și s-a întâmplat”, până la cel mai surprinzător “de plictiseală”.

M-aș bucura să primesc și răspunsurile voastre, poate mă vor duce mai aproape de răspunsul meu.

Mulțumesc,

M.

Photo by Toa Heftiba on Unsplash

102 Comments

  1. Anonim

    Nu am raspunsul la aceasta intrebare. Am 34 de ani si iti zic sincer ca nu ma simt pregatita pentru copii, nu stiu cand si daca voi fi.
    Stiu foarte bine ce inseamna un copil si, poate ca egoist, nu imi doresc asta acum. Viata ti se schimba dramatic, mai ales ca femeie. Nu considera ca as avea ajutorul necesar si cred ca as ajunge la departirea de partener pentru ca m-ar frustra maxim sa fiu nevoita sa ma ocup eu majoritar de copil. Nici nu e vina lui neaparat, ci a societatii care se asteapta ca femeia sa faca mai tot in primii ani de viata al copilului. Nu vreau sa sacrific atatea si nu imi permit o bona cu care sa las copilul mai multe ore pe zi ca sa nu imi pierd mintile.
    Daca cumva voi dori mai tarziu sa fac un copil sper ca voi putea. Daca nu, nu cred ca voi regreta, viata poate sa fie minunata asa!

  2. Alexa

    Dragă M
    Sunt cam în aceeași situatie cu tine, parcă aș fi scris eu. La un moment dat mi-am spus ca dacă nu ma decid pana la 35 de ani probabil mămicia nu e de mine, doar ca 35 e după colt, asa ca mai cresc pragul.
    Probabil 100% nu a fost nimeni pregătit, dar dacă gândul de a deveni mama nu îți dă pace urmează-ți inima. În primul rand este despre tine, e o hotărâre pe viață.
    Îți doresc multă înțelepciune pentru a afla răspunsul pe care îl cauți.

  3. Diana M

    Cred ca cel mai important este sa discuți cu soțul tău despre toate aspectele acestei decizii și sa fiți amandoi siguri 1000 la suta ca sunteți dispuși la tot ceea ce va presupune adăugarea unui nou membru. Dinamica relației se va schimba și toată viata voastră la fel. Este vorba de multa asumare și de conștientizare. Din punctul meu de vedere, un cuplu ar trebui sa aibă niște discuții ample înainte și cel mai important sa realizeze ca or sa aibă o responsabilitate enorma fata de o alta ființă umana. Pentru ca din punctul meu de vedere, faci un copil pentru el. Nu pentru tine, nu pentru soț, doar pentru dezvoltarea și fericirea copilului văzut ca ființă individuala, separata și cu drepturi. Spunea Urania Cremene foarte frumos ca îl faci din lipsa de egoist și nu îți aparține. Asa și este, părintele este un ghid, un suport. E important sa stabilești cu soțul toate detaliile din timpul sarcinii și mai ales de după naștere. Sa ajungeti macar în linii mari la acord, cum vezi tu situația de după, ce „pretenții” are el, ajutor sau nu, etc. Sfatul meu este sa discutați și sa luați decizia împreună. Nu spun nici da, nici nu. Sunt sigura ca veți alege corect. Un copil îți zdruncina universul și da, nu este ușor, nu este lin, dar pentru mulți dintre noi este sensul vieții noastre, eu mi-am dat seama de asta după ce l-am avut. Însă fiecare om și fiecare cuplu este diferit. Cred cj tărie ca dacă un cuplu este sudat, un copil nu va provoca neapărat stabilitatea. Însă orice mica problema de cuplu se va multiplica după naștere. Plus parerologi și rude care se vor purta diferit și vor deveni specialiști în viata voastră. Mult succes și multa comunicare deschisa 🙂

    • Ana@

      Am avut aceeasi dilema ani la rand.
      Mi se parea ca viata mea e plina pe plan profesional, social, amoros… mi se parea ca oamenii cauta sa umple goluri din viata lor atunci cand vor cu orice pret un copil. Dar in viata mea nu erau goluri. Eram fericita, viata mea era frumoasa. Imi era aproape teama ca un copil ar putea distruge acel perfect echilibru.
      Am lasat timpul sa treaca, am colindat cu sotul locuri minunate, am petrecut cu prietenii vacante la ski.
      Singura mea teama era ca poate la un momendat nu voi mai putea avea copii pentru ca mama si una dintre surori au intrat la menopauza la 38 de ani. Nu as fi vrut ca la un momendat sa fie prea tarziu, dar inca nu era momentul.
      La 36 de ani, am hotarat ca ar fi timpul sa incercam sa avem un copil. Eram pe jumatate convinsa, dar sotul meu se visa deja tata.
      Am ramas insarcinata dupa 2 luni. Am stiut imediat ca ramasesem insarcinata, se intampla ceva diferit cu corpul meu. Ma simteam bine, nu am avut greturi, nu eram nici obosita, nici iritabila.
      Pana la urma viata mea nu se schimbase prea mult. Uneori ma surprindeam surazand in oglinda. Ceva se schimba, ceva ma schimba, ceva nou si necunoscut facea parte din mine. Si era agreabil, natural, ceva care se integra perfect in echilibrul nostru. Imi ziceam ca facusem bine sa asteptam, dar acum ca era in burta mea, copilul meu devenea parte din viata noastra si il asteptam cu bucurie si cu inima deschisa.
      Din pacate, la 2 luni si jumatate, am aflat ca fetusul nu mai avea activitate cardiaca. Era mort in burta mea. „Le hasard et la nécessité”. O malformatie incompatibila cu supravietuirea. Riscul ca o femeie sa piarda o sarcina era de aproape 20%…
      Doar ca femeia eram eu. Analizele mele erau perfecte si la zi, eram activa, sanatoasa, fericita…cum puteam eu sa fiu printre cele 20% care pierd o sarcina? Ei bine, eram!
      Ma simteam vinovata ca nu il dorisem suficient. Dar acuma ca nu mai eram simteam un gol aproape fizic. Cum ceva ce nu stiai ca iti lipseste iti poate lipsi atat de mult cand dispare…
      Am plans o singura data, singura si din toti rarunchii. Apoi mi-am sters lacrimile si am decis ca vreau un copil.
      Am ramas din nou insarcinata dupa 2 luni.
      Sunt insarcinata in 7 luni. Viata mea nu s-a schimbat prea mult. Sunt fericita si si voi fi si mai fericita cand imi voi privi pentru prima oara copilul in ochi.

  4. Anonim

    Eu am 35 de ani si sunt fix in aceasi situatie…caut acelasi raspuns si cu cat il caut mai ales intreband in jur ajung la aceleasi raspunsuri ciudate.

    Nici eu nu am nici un instinct sau o dorinta arzatoare…copiii nu cer sa fie adusi pe lume si imi e teama ca a-i face e un act egoist care pur si simplu sublinieaza faptul ca o faci pt tine, iti implinesti tie insuti niste nevoi.

    E adevarat ca instinctul de supravietuire a speciei e puternic si odata ce ii ai iti dau sens dar logica totusi e mai puternica decat orice instinct ( pt mine cel putin ).

    Orice ai face eu zic sa iti urmezi propriul tau instinct si nu al altora si sa te gandesti ca poate cu timpul si banii pe care ii ai in lipsa copiilor biologici poti ajuta poate zeci de copiii ( sponsorizand, voluntariat, adoptand poate ) sau sa lasi in urma ceva mai mult decat niste gene.

    Sincer ii admir pe cei care au luat decizia de a avea copii, e f f greu iar relatia nu e mereu balansata, tu o sa dai de 10000 mai mult decat or sa iti dea ei ( pe toate planurile ) iar asta denota o dedicatie absoluta si un selflesness pe care probabil il poti avea doar in acel context.

    Nu cred ca exista o decizie buna sau rea…orice decizie ai lua vei avea o viata faina :). Nu se poate sa iti fie dor sau sa regeti ceva ce nu ai avut niciodata in the first place.

    Si daca iei decizia sa NU, atunci incearca sa ifi scrii o scrisoare in care detaliezi de ce NU iar cand ai dubii sa o recitesti…Incearca sa pui si ce pierzi ( bine si rau ) daca decizi sa nu ai copii ( nu doar ca sunt draguti dar si noptile nedormite si grijile ).

  5. Gabriela

    Pentru că este scris în codul nostru genetic. O fi suficient?

    • Cum adica e scris in codul nostru genetic? Si persoanele cu boli cu componenta genetica din cauza carora nu pot face copii, ce se intampla cu ei-ele? Evident ca nu este suficient, daca am face cu totii ce ne indemna genele, fara sa fim mulati de mediu si alti factori modificabili, cum ar fi?
      Mi se pare un argument limitat si profund nedrept pentru foarte multi oameni.

  6. Marina

    Am un copil. Ma gandesc daca sa il mai am si pe la doilea. Temerile mele, unele, erau asemanatoare cu ale tale. Multe temeri au fost si sunt in continuare. Impactul copilului asupra mediului nu m-a preocupat nicio clipa. Desi reciclez tot ce pot recicla din principiu, adun gunoaie din natura de pe unde ma duc… Etc.
    Totusi eu am stiut ca vreau si am simtit ca trebuie sa am un copil. E greu sa cresti un copil (atat cat pot spune dupa 4 ani si 7 luni). Asta e clar!
    Nu mi-am iubit copilul inainte sa se implineasca 3 saptamani de viata extrauterina. Simteam doar responsabilitate. Dar la un moment-dat m-a lovit si m-a lovit rau.
    Ce mai pot spune e ca nu cunosc parinte (vorbesc in general de oameni educati cu posibilitati de trai decent) care sa regrete ca are copil / copii, dar cunosc oameni care regreta ca nu au.
    Ca ginecolog te sfatuiesc sa nu mai astepti mult…
    Decizia ar fi bine sa o iei curand si sa fie asumata. Doar tu stii raspunsul la intrebare. E acolo undeva. Sfaturile unor necunoscuti nu te ajuta. Si daca nu reusesti sa gasesti singura raspunsul poti apela la un psihoterapeut pentru ceva introspectie ghidata. Succes! Sa iei cea mai buna decizie.

    • Ana

      Parintii nu ar recunoaste niciodata ca regreta ca au facut copii, iti dai seama ce reactii ar provoca, mai ales in societatea nostra.
      Sunt grupuri anonime in care parintii isi povestesc regretele si suferinta.
      Daca nu am auzit noi un lucru nu inseamna ca acesta nu exista

  7. Simona

    Buna,
    Apreciez foarte mult sinceritatea ta si e o intrebare care poate fi dificila. Iti recomand sa urmezi un proces de dezvoltare personala cu un specialist, in urma caruia vei sti sigur ceea ce iti doresti cu adevarat. Intrebarile sau raspunsurile care ne dau de furca, de cele mai multe ori sunt efectele unor mosteniri invizibile pe care toti le avem.

    Iti doresc sa obtii acea claritate si inspiratie pe care o cauti! Deja ai facut un prim pas spre a cunoaste.

  8. G

    Draga M,
    Iti scriu sa iti spun ca nu esti singura 🤗 am aceleasi ganduri si sentimente in privinta asta, iubesc copii, insa toate motivele enumerate de tine mai sus m au impiedicat sa ii fac pana la proaspat-implinitii 35 de ani. Vad multe exemple in jur de oameni care au facut copii pt ca “trebuie”, pt ca “e momentul”, pt ca “x a facut copii”. Si toti acesti oameni sunt f nefericiti si copii la fel la randul lor. Eu am decis pt mine ca nu voi forta cred cea mai importanta decizie din viata unei femei, sa aduca pe lume un alt om, ca atunci cand voi simti sa fac ast nu ma va impiedica varsta/biologia si voi adopta, sa dau o sansa unuia din milioanele de copii care vin pe lume cu putine sanse. Exact cum zice si Printesa mai sus, sa fii parinte e o responsabilitate imensa si e fff coplesitor uneori, mai ales pt noi femeile, deci cand decizi sa faci asta trebuie sa fii 100% convinsa ca e momentul pt tine. E bine ca sotul tau nu ne preseaza cu asta, sigur nu este nici el pregatit, si asta e din nou un aspect f important, ca si tatal sa fie pregatit pt o relatie sanatoasa cu copilul dar si cu tine. Sfatul meu e sa nu pui presiune pe tine si nici sa nu te lasi influentata de cei din jur, romantizand ideea de a avea copii. E e responsabilitate f mare si pt a creste un copil sanatos fizic, si mai ales psihic, trebuie sa fii 100% pregatita. Mult succees!

  9. Lorena

    Oh, copii.
    Sunt tare obosita si nu cred ca o sa imi gasesc chiar cele mai potrivite cuvinte, dar încerc.
    Am 30 de ani. Vreau copil de la 20. Am vrut sa am o relație stabila, sa fiu casatorita, job stabil etc, ca sa nu imi testez viata pe viata lui. Voiam atat de mult un copil, incat in ultimii 2 ani, cand vedeam copii, plangeam instant. Ii imbratisam parca contopindu-ma. Voiam sa diu desptul de responsabila si sa il cresc cum nu am fost crescuți noi. Mai mult, am vrut 2 intr-un an.
    Am constatat ca lumea, in general, minte despre copii sau vorbeste prea la superlativ, asa cum probabil au auzit si ei pe parcursul vieții. Toti spun ca e greu, dar e frumooos, de nu mai poti. Am auzit mereu ca copii sunt ochii lor din cap, ca ceea ce simt pentru ei nu se poate exprima in cuvinte, ca iubire mai mare nu exista, ca atunci cand ei zambesc, trec toate. De 11 luni, de cand a venit băiețelul meu pe lume, tot astept sa simt cele spuse mai sus, astept sa imi dea lacrimile cand il vad, astept sa ma contopesc cand il iau in brațe, astept ca statutul de mama sa ma faca sa il iubesc nemărginit, astept sa spun ca am facut un lucru extraordinar si sa ma felicit pentru ca l-am adus pe lume. Ca am o minune in viata. Doar ca, pentru mine, nu e o minune. E dragalas tare, simpatic si gingaș, dar asta nu inlocuieste tortura noptilor nedormite (n-am mai dormit 3 ore legate de hăt timp) despre care toata lumea vorbeste foarte vag. Nedormitul, trezitul constant si inceperea activitatii in secunda 2 te extenueaza de a 2a zi nu te poti bucura de copil si de abia astepti sa doarma naibii o data ca sa ai si tu putina linista sau sa mai prinzi 30 de min de somn. Faptul ca e dragalas nu inlocuieste ca nu am mai mancat o mancare in tihna de mult timp, ca nu imi mai pot planifica nici ce fac peste15 minute, ca eu in viata mea nu mai exist decat condiționat si planificat. Mi-am iubit libertatea, iar faptul ca am pierdut-o a fost cel mai mare soc. Libera nu o sa mai fii niciodata, iar fiecare activitate pe care o sa o faci, va fi semnificativ mai grea si imprevizibilă. Sa mai spun si despre viata de cuplu cat s-a dărâmat de cand avem copil? Nu, nu mai zic. Sa zic de halul in care te simti dupa naștere? Sa mai zic ca nimeni nu vorbește despre asta? Ca majoritatea mamelor sunt superficiale si iti dau impresia ca cu iubirea, pe care-i musai sa o simti din momentul in care naști, se sterge tot?
    E si frumos, dar frumosul sunt doar cateva momente pe zi. Eu, daca, as putea da timpul înapoi, nu as mai face, dar, asta e chestia, din asta nu te mai poti intoarce niciodată.

    • Morera

      Lorena, o să fie mai ușor. Să fii sigură de asta!. Nu știu cât de curând, sper pentru tine că în curând. Fiica mea a dormit toată noaptea la 2 ani jumătate. A fost in amestec de factori, printre care cel mai important a fost modul de a o culca (ba la sân, ba în brațe, ba pe picioare). Știu ce înseamnă să nu dormi și știu că lipsa somnului era în unele închisori și în unele perioade o formă de tortură. Dar nu va fi mereu așa. Vei fi și liberă, pe măsură ce timpul trece. Îți vei regăsi libertatea.
      Dacă te simți imposibil de tristă, poate că ai depresie postnatală. Personal mi se pare nesănătos că plângeai când vedeai copii, înainte să fii însărcinată. Arată că aveai o neîmplinire puternică pe care sperai să o acoperi cu un copil. Neîmplinirea probabil a rămas.

    • Cristina Pupaza

      Lorena, ma numesc Cristina, am 31 de ani, am un băiețel de 5 ani și gemeni de 9 luni (fata și băiat). Cu primul băiețel a fost extrem de greu in primele 4 luni, la fel ca tine ma simteam pierdută și aveam impresia ca nu o sa mai fiu libera niciodată, l-am alăptat 2 ani jumate și nu am dormit o noapte întreaga in acest timp dar după 3 ani a început sa fie usor și frumos și mai puțin greu, am început sa ma uit din nou cu drag și dor la bebeluși, îmi doream enorm încă unul parca uitasem tot greul, vroiam din tot sufletul o fetița mai exact, greu mi-am convins soțul sa mai facem unul și uite ca au ieșit doi, am luat-o de la capăt, nopți nedormite, la fel ii alăptez pe amândoi, este extrem de greu, dar știu ca este o perioada, ca va trece și va deveni frumos și usor, curaj și crede-ma ca peste 2 ani te vei felicita ca ai făcut un copil și vei și mult mai libera, te vei putea ocup și de tine de voi ca și cuplu, deocamdată bebe este 100% dependent de tine dar se va desprinde încet încet ai sa vezi. Multă putere și încredere ca va fi bine, sa stii ca milioane de mame simt ce simți tu nu este nimic nefiresc doar ca nu se vorbește despre aceste lucruri, doar lapte și miere, inimioare și fluturași, dar sunt și nervi, frustrai, oboseala, neputința, însă îți promit ca trece și va ieși și soarele pe strada voastră, eu am uit la băiatul meu de 5 ani cât este de deștept de independent ce discuții am cu el și nu îmi vine sa cred ca este al meu, așa ca mai am răbdare și eu 2-3 ani și va fi bine, te imbratisez cu drag.

    • Amalia

      Lorena, parcă mi-am citit gândurile în comentariul tău! La fel simt și eu : îmi iubesc copilul dar nu există zi în care să nu-mi regret decizia, pentru exact aceleași motive. Al
      meu are 2 ani, au început tantrumuri-le și negocierile de un an deja. Urăsc să argumentez pentru orice lucrușor, zilele sunt e la fel de extenuante ca nopțile în care faci kilometri cu el în brațe.
      Da da, știu că e f bine că are o voință proprie care trebuie încurajată and shit dar până la urmă nu mi se pare atât de minunat și aducător de fericire maximă să fii “ghid”, să îl înveți lucrurile care ți se par bune, importante. e doar ucigător de neuroni.

    • Andreea

      Hei ai spus exact ce simt si eu!al meu e mare si am avut si ceva ajutor dar chiar si asa liberatatea nu mai exista.mi-am iubit liberatea mai ales ca am avut o copilarie plina de restrictii.ne-am dorit mult un copil,in sarcina eram fff entuziasmati dar apoi nu am vazut decat greul… frumosul prea putin….
      Am avut multe asteptari.. credeam (din ce vazusem la o prietena) ca este f usor si minunat.Nu a fost asa!Ma simt vinovata ca nu simt doar iubire pt puiul meu ….nu stiu daca ceea ce fac e bine pt el,am 1000 de momente pe zi in care sunt trista si ma cert mereu pt asta…

  10. Andreea

    Eu nu am fost pregatita sa am copil. Nu am simtit nicio chemare. Nu stiam sa vorbesc cu copiii. Nu ma plictiseam. Sincer nici nu prea ma vedeam in postura de mama. Stiam ca pana in 35 mi-ar placea sa am un copil, dar aproape de 30 mi se parea inca departe momentul, pentru ca, na, nu ma simteam pregatita si mai aveam multe lucruri de pus la punct. Apoi, la un control de rutina am descoperit un chist care s-a dovedit a fi endometriozic. Gandul si posibilitatea ca nu voi putea avea copii m-a daramat un pic, desi nu eram pregatita si nu imi doream unul in acel moment. Dar stiam ca nu voi gandi/simti mereu asa. Stiam ca indiferent de temeri si indoieli vreau sa fiu si mama candva, asa ca am decis sa facem un copil. Cu cat am fi asteptat sansele ar fi scazut dramatic. Si sunt convinsa ca as fi fost groaznic de deprimata sa ii vad pe cei din jur cu copii si eu sa nu pot avea unul. Nu as fi putut sa traiesc cu decizia asta. Deja simteam un nod in gat cand vedeam mame cu copii pe strada sau metrou. Desi am trecut prin cateva experiente formatoare de caracter, nu regret alegerea de atunci. Mi-e dor uneori de viata de dinainte, de libertatea de a face ce vreau cand vreau, dar cu fiica’mea mi-am dat seama ca aveam un ditamai golul in suflet si nici nu stiam ca e acolo pana nu s-a nascut ea. Pe cat eram de nepregatita pe atat o iubesc de mult. Sunt in continuare nepregatita si ma voi simti mereu asa, cred. Doar ca acum ma simt completa si impacata. Ma simt acasa.

    • Katrina

      Nu stiu daca mai citesti si mesajul meu sunt atatea raspunsuri, sper sa nu ma repet fiindca nu le-am citit, raspunsul meu e urmatorul: daca te ingrijoreaza planeta si vrei sa fi mama iar sotul e de acord cu adoptia poti sa o faci, exista scutece de bumbac, cum am fost crescuti si noi cu ele, apoi exista jucarii de lemn, sapunuri naturale, detergent natural, lucruri prefolosite, haine din bumbac etc.le spui tuturor cunoscutilor sa nu iti ofere nicio jucarie de plastic, desi banuiesc ca esti o tipa care foloseste cupa menstruala si paiuri din sticla si cumperi mult second hand, si probabil oamenii de langa tine stiu asta despre tine si nu ti-ar oferi. E o responsabilitate mare un copil si tu vei avea grija de copil, asa ca tu decizi daca vrei sa primesti un copil in viata ta, ai nevoie de multa rabdare, intelegere, energie mentala si fizica, timp si atentie, dar in special IUBIRE, copilul trebuie sa se simta dorit, daca intrebarea ta e de ce fac oamenii copii, planificat ma refer, e pentru ca si-i doresc. Daca si-l doresc din motive gen a venit timpul, e alta poveste, un copil trebuie sa il vrei cu adevarat, nu doar sa il vrei pentru ca crezi ca trebuie sa il vrei.

      Andreea chistul l-ai indepartat chururgical, sau cu ce tratament ai scapat, ai devenit gravida natural din cate inteleg. Am si eu aceeasi problema.

  11. Alisa

    E o decizie pe care tu trebuie sa o iei, răspunsul e în tine și cred ca te-ar ajuta niște ședințe de terapie cu un specialist. Sunt mama a doi copii mici și consider ca tare bine mi-ar fi fost sa fi discutat în terapie înainte de a avea copiii anumite lucruri fiindca, dragii de ei, apasă uneori niște butoane sensibile pentru mine. Și dacă ma enervez, nu e din cauza lor.
    Și eu am o frica, un gând care mereu îmi vine în minte și anume ca am făcut acești copii și ma rog sa fie pace în lume, sa nu fie război. Cred ca asta ar chinui foarte mult copiii și m-aș afla într-o situație cu adevărat dificila în care nu știu cum as putea avea grija de ei.
    Nu știam ca va fi greu sa am copiii pana nu am încercat sa îl am pe primul. Am făcut tratament (injectii) cu hormoni ca să reușesc. A fost o perioada foarte grea pentru mine în care am ajuns sa sufăr de anxietate.
    Îți doresc sa iei cea mai înțeleaptă decizie!

    • Andreea H

      Buna! In curand bebele nostru va face un an. Toate gandurile pe care le ai asternut aici mi au macinat si mie mintea si sufletul. Si sincer, inca ma mai framanta toate lucrurile astea. Tin sa spun ca nu mi am iubit copilul instant. A durat vreo cateva luni sa ma atasez de el. Am avut parte de ff mult ajutor, sustinere si intelegere. Sotul meu a fost si este foarte implicat. Viata e frumoasa fara copii, este un frumos fara termen de comparatie. Aparitia unui copil iti da totul peste cap. Dar, acum cand vad cata lumina a adus in casa noastra, in noi insine, realizez ca nu stiam nimic despre viata pe care o consideram frumoasa. Este greu ca parinte sa gasesti cuvintele sa exprimi ce simti cuiva care nu are. Nu incerc sa te conving sa faceti un copil, spun doar ca da, cred ca asta e miracolul vietii. O viata minunata va doresc!

  12. Teodora

    Eu multi ani nu am vrut. Nu, pentru ca am boli in familie ce se pot transmite genetic, pentru ca nu simteam ca e momentul potrivit in relatia noastra desi partenerul isi dorea si altele pe care acum nu le mai stiu. Toate astea pana am ajuns sa simt ca imi lipseste o fiinta spre care sa indrept iubirea mea, simteam ca am mai multa iubire de daruit familiei si nu am cui, practic ii simteam lipsa. Ciudat a fost apoi ca in primele luni nu am simtit ca il iubesc enorm de mult, simteam mai mult o datorie, responsabilitate sa am grija de el, eram pe pilot automat. Apoi ne-am obisnuit unul cu altul si acum e totul bine, greu dar si frumos. Mai da-ti timp, varsta e doar un numar. Poti face copii si la 40 sau mai tarziu.

  13. O ana

    Simplul fapt ca iti pui întrebarea cum ii vei creste cu toate provocările dovedește ca esti îndeajuns de matura. Totusi simt ca iti însușești niște idei pe care le propaga multi politicieni, de toate culorile si din toate țările, care spun ca lumea e in deriva si numai ei au soluția salvatoare. Adevarul demonstrat cu cifre (revin cu linkuri) e ca niciodată nu s-a trăit mai bine ca acum. Mai ales in România. Înlătura te rog fricile induse de alții (cea cu amprenta de carbon mai ales) si analizează-le pe cele reale, din interiorul tău, acelea contează.

  14. Anca

    2 copii aici. Mă gândesc la al treilea, dar cel mai probabil nu se va mai întâmpla. De ce i-am făcut? Rațional, nu pot sa îți spun. Cred că presiunea socială e răspunsul la primul. Apoi faptul că am vrut sa nu schimb scutece la 40 de ani. Copilul cel mare face 4 ani, eu am 32. Bebelușul are 7 luni aproape. Mi-am pus o mie de întrebări și eu pe sarcina, dacă e bine, dacă voi duce sarcina până la bun final, cum ma voi descurca etc. La al doilea copil am prins pandemia, controalele din primul trimestru în perioada cu lockdown. Nașterea la spital de stat în pandemie. Bineînțeles că la un moment dat m-am descurajat, dar nu mai puteam da înapoi. Si eu mă gândesc că lumea în care i-am făcut nu este ideală, dar a fost vreodată ideală? Ma bucur totuși că au apă caldă, acces la medicamente și educație și nu i-am născut în evul mediu, când erau șanse să fie arși pe rug. Dacă tu ești o persoană educată, cu siguranță vei învesti timp sa îți educi și copilul sau copiii și vor face tot ce le stă in putință să creeze un loc mai bun. Ca exemplu, cel mare își duce singurel gunoiul la cos, oriunde ne-am afla. Dacă vede gunoaie pe jos, mă întreabă de ce sunt acolo. De multe ori s-a aplecat sa le strânga el… Totul depinde de cat de pregătită ești tu sa faci acest pas. Eu nu m-am simțit sigura pe mine că aș putea face față unei sarcini, unei nașteri și totuși, am trecut peste teama. Dacă aș putea da timpul înapoi, nu aș schimba decizia de a-i avea, indiferent de cat de complicata îmi este viața acum.

  15. Madalina

    Din pacate si eu sunt intr-o situatie similara. Am 28 de ani si am dificultati in gasirea unui partener tocmai din cauza ca inclin inspre nu cand vine vorba de copii. Motivele sunt multe: impactul asupra corpului si libertatii mele, anxietatea, nesiguranta (poti fi cel mai bun parinte daca lumea din jurul tau iti distruge copilul si tu nu poti face nimic), dar mai ales schimbarile climatice. Sa aduc un copil nou pe lume pare absolut lipsit de logica pentru mine. Am si eu un nepotel pe care il iubesc enorm si prieteni care vor sa faca copii pt ca asa vor ei. Eu nu reusesc sa ma impac cu ideea deloc. Simt ca e ca si cum conducem o masina spre o prapastie si numai eu intreb de ce nu oprim in timp ce toti in jurul meu spun ca e ok sa mai tot conducem ca asa au facut si parintii lor si tot timpu lumea zice ca urmeaza o prapastie, dar ea nu vine. Imi este greu si pentru ca majoritatea barbatilor cu care abordez subiectul ma resping cand afla asta despre mine pentru ca eu nu sunt destul fara functia reproductiva a organelor mele. Singurul mod in care ma pot gandi ca as putea sa am un copil ar fi prin adoptie. Poate luati si voi in considerare optiunea asta.

  16. Turcanu

    Cam in aceeasi situatie ma aflu si eu…bine, la mine e dublata de chestia ca ar trebui sa fac fertilizare in vitro, din cauza endometriozei dar si a varstei de 40 de ani.Imi plac, copii desi nu consider ca toti sunt ” placuti” , frumosi etc.De a lungul anilor am facut ceva demersuri sa mi aflu diagnosticul exact de ce nu ramaneam gravida( chiar si 2 interventii chirurgicale ) dar parca niciodata n am fost gandit /simtit cu tot sufletul da, trebuie sa fac orice sau acea fertilizare( stiu femei , chiar am in ” proximitate” cunostiinte care au infiat, sau pt unele n au contact cele 4 pierderi de sarcina).Sotul si a dorit si nu in acelasi timp, pentru ca totusi nu a insistat sa fac fertilizarea.
    Ma gandesc ca atunci cand chiar iti doresti cu adevarat nu te mai cramponezi de bani, protocol medical dar am si momente cand ma gandesc ca poate mai incolo voi regreta sau nu ne vom fi suficient unul pentru celalalt.
    Grea decizie si sunt curioasa si eu de alte opini.

    • Eu

      Nu doar copilul punetemelie și întărește o relație. Soțul 62,eu 52…ne,am cunoscut acum 18 ani,acum 17 am aflat că nu pot avea copii,acum 16 ne,am căsătorit ,acum 14 ani am făcut demersurile pt adoptie- după 3 ani am renunțat,dar viața merge înainte…suntem noi doi, și nu simțim că ne lipsește ceva…trăim ….iar daca e prea liniște,aducem copiii fratelui ….după ce pleacă(2,3 zile),eu atît de bine….

  17. Cata

    primul copil l-am facut pentru ca ne doream sa fim parinti, in mod special eu sa fiu mama. Dupa am zis gata-avand aceeasi ratiune din spatele grijilor tale. Cand cea mica a inceput sa vada lumea din jurul ei si sa o inteleaga cat de cat (a fost in grupa mixta de varsta la gradi, erau multe perechi de frati/surori) a inceput cu de ce ea e singura. Suntem plecati intr-o tara straina, unde nu prea avem prieteni cu copii, familie nici atat. Asa ca am decis mai mult de gura ei sa nu fie singura mai tarziu in viata (atat eu, cat si sotul avem relatii foarte bune cu fratii). Surpriza a fost ca bebe 2, au fost de fapt 2 bebei. Viata e frumoasa cu 3 copii, e grea, grijile nu dispar, ba se inmultesc, la fel si fricile, pentru ca descoperi ca exista boli de care nici nu ai auzit si speri ca ai tai pici vor fi ocoliti. Dar nu regret nicio clipa decizia! Ii ador pe toti 3.

  18. Stefy

    Draga mea,

    Te inteleg perfect. Exact la fel sunt si eu o persoana analitica, am avut aceleasi ganduri si frici ca daca nu o sa ne descurcam sa il crestem frumos. La fel, sotul isi dorea copil dar pe mine ma napadeau gandurile, amandoi suntem singuri la parinti si nu am avut ocazia de a experimenta grija fata de un frate/nepot.
    Ne-am casatorit dupa 5 ani de relatie cu greutati(o parte din ei la distanta), amandoi cu varste peste 30 ani. Au trecut 3 ani jumate de casnicie (nici nu vroiam imediat copil desi soacra tot deschidea subiectul) si cumva imi doream un sufletel in casa(desi fricile tot acolo erau) si am zis ca daca e sa vina atunci e bine venit. Am ramas foarte repede insarcinata, nu ne asteptam, am avut frici legate de sanatate, am facut diabet gestational controlat cu dieta si nu stiam ce sa mai mananc, mancam nutritiv dar putin si des(cand am ajuns acasa dupa nastere m-am pus pe cantar si aveam 5 kg in minus fata de dinainte sa fiu insarcinata,eram ca un bat si anemica), imi era groaza de nastere si ace(da, de ace, ca luasem multe injectii cu penicilina in copilarie deoarece raceam des, insa nu am fost internata in spital niciodata si nu am avut nici macar o branula inainte).
    A trecut cu bine totul si a venit pe lume printesa noastra dolofana si ne-a umplut casa, timpul, inimile. Dupa ce am ramas doar noi fara ajutoare totul s-a schimbat, ne-am conectat cu fetita noastra si ea cu noi, am stiut ca a fost cea mai buna decizie si nu am putea sa ne imaginam cum ar fi fost fara ea.
    Stiu ca astepti un sfat asa ca vreau sa iti spun ca tocmai gandurile si fricile referitoare la sanatatea copilului sau ca daca nu o sa fi capabila sa cresti copilul frumos, faptul ca te informezi si vrei sa iei decizia buna, te face sa fi un parinte bun.
    Daca iti plac copiii si ti-ai dori un suflet mic care sa va completeze casa, sufletele si relatia, atunci mergi inainte, partea cu simtitul cu toata fiinta ca vrei copil tine si de personalitate iar la cei mai analitici/rationali… hmmm nu prea e ca la cei cu simt artistic. Insa nu lua decizia ca insista cei din jur sau ca sa fii in rand cu lumea, decizia trebuie asumata dar cred ca sti deja asta.
    Aaaa si mai e ceva, o sa fie uneori tare greu, lucrurile nu vor mai fi la fel ca inainte, nu are cum sa fie, insa garantat vor fi mai frumoase. Pentru asta e nevoie de o relatie matura, solida si sanatoasa intre voi, daca nu esti sigura pe relatie atunci mai asteapta.
    Eu m-am schimbat mult, am citit si am inceput sa ma cunosc pe mine, sa ma vindec de unele idei/sentimente/frici intiparite si adanc ascunse inca din copilarie, am prins curaj si incredere, totul de dragul ei….si e al naibii de bine sa ma simt bine in pielea mea

  19. alta femeie ca și tine

    Bună, te felicit pentru curaj și ma simt mai liniștită acum ca nu sunt singura care își pune aceste întrebări. Am 35 ani, o relație de mulți ani și un soț pe care îl consider cel mai bun prueten și in nici un moment nu simt ca lipsește ceva. Observ ca se obișnuiește la nașterea unui copil replica „acum suntem completi” sau cei din jur felicită părinții utilizând fraza aceasta. Eu îmi adresez altfel întrebarea, dacă ai putea rămâne la vârsta de acum, de 33 ani, încă 100 ani, ai prefera sa trăiești aceasta fereastra în 2 sau ai decide sa fie în 3? Cred ca răspunsul acestei întrebări ne va evidenția ce simțim acum și dacă ar mai trebui așteptat. Sincer, știu ca ceasul ticăie, dar asa cum a răspuns cineva pe facebook, cred ca este mai trist sa regreți viata anterioara copilului dacă decizi sa ai un copil doar ca trebuie

  20. AndreeaTeo

    Si eu m-am confruntat cu o dilema similara si m-am gandit foarte multi ani la problema asta.
    Personal, eu cred ca persoanele care nu-si vor dori niciodata(intreaga viata) sa aiba copii sunt extrem de putine si trebuie sa fii absolut sigura ca te numeri printre ele.
    Eu am realizat treptat ca sunt foarte putine lucruri in viata care conteaza cu adevarat.Familia,prietenii, partenerul de viata, amintirile si bruma de bine pe care o pot face dezinteresat, sunt singurele care imi dau sens cu adevarat vietii. Pentru mine, personal o viata plina doar de libertate, job si relaxare ar fi fost lipsita de sens.Nu pot concepe o viata fara responsabilitati zdrobitoare din care sa ies mai matura si mai inteleapta.
    Obisnuiam sa am o fire impulsiva, am copilarit intr-o familie cu probleme multe, de asta am crezut ca nu voi fi niciodata pregatita mental sa fac copii dar treptat, cu terapie si constientizare am invatat sa ma observ si sa ma schimb in bine.
    De asemenea si eu am vazut oameni in jur care faceau copii pt motivele gresite ( din pct meu de vedere)si asta ma punea pe ganduri. Mi-am pus sub semnul intrebarii motivele pt care as vrea copii muuuult timp.Am intors problema pe toate fetele.
    Mai apoi mi-am dat seama ca am stagnat ducand o viata mult.prea usoara si comfortabila si am realizat ca daca ma va prinde varsta de peste 40 de ani si nu voi mai putea avea copii voi regreta amarnic.
    Intre timp am aflat multe lucruri despre istoria familiei si am realizat ce greutati au avut bunicii si strabunicii ( strabunica a pierdut 2 copii cat inca aveau sub 5 ani de niste boli banale)si cat de mult si-ar fi dorit ei sa aiba macar jumatate din nivelul meu de trai actual. Am gasit poze vechi si am constientizat ca pe vremuri, in unele familii, copiii erau o bucurie si o binecuvantare si pt ei ar fi fost greu de inteles dilema mea.
    Cat despre lumea asta in care ne aflam, recomand cartea Factfullness de fondatorul Ted Talks. Vorbeste despre cresterea populatiei si e o carte plina de grafice si statistica si am.devenit ceva mai putin ingrozita pe subiectul asta.
    Problema eterna ramane din punctul meu de vedere sa accepti ca si copilul tau va suferi, ca va fi bolnav si ca lumii ii va fi indiferent de el. Am avut si inca am anxietate (am avut atacuri de panica in trecut) dar treptat am realizat ca nu poti niciodata sa protejezi un om 100%de lumea de afara. Poti doar sa-l faci sa fie puternic si curajos sa infrunte lumea cu fruntea sus. O data ce am inceput sa imi infrunt propriile temeri am devenit mai increzatoare si atunci am hotarat sa avem un copil.
    E un drum greu si hotararea e doar a ta.
    Eu am deja 35 de ani si desi e greu tare uneori, consider ca as fi facut o greseala tragica sa nu am copii.
    Nu cred ca as fi putut sa ma maturizez complet. E un proces ce dureaza o viata si trebuie sa nu ma astept la nimic in schimb(nici acum nici peste 20 de ani) decat sa-l vad sanatos si un om puternic si curajos.
    Succes!

  21. Matematica si maternitatea nu prea merg impreuna 🙂

    Eu am decis sa fac un copil la 34 de ani. La 35 ai mei (46 ai sotului), s-a nascut ea. Nu sunt genul de mama „icoana”, am fost mereu baietoasa si nu par genul de mamica. Si totusi am intrat usor in rol si realizez ca mi se potriveste.

    Bucuria pe care mi-o aduce fiica mea in fiecare zi nu se compara cu nimic din ce am experimentat inaintea ei. Si am fost fericita si implinita inainte de a o naste, dar acum chiar si mai bine.

    Noi am facut pasul asta dupa 10 ani de relatie si iti spun sincer ca regret pana mor ca nu m-am miscat mai repede. Acum am 42 de ani, acum 4 ani am aflat ca putem emigra in SUA, asa ca nu era momentul, acum e mult prea tarziu.

    Am tot amanat, ca am dorit sa calatorim si sa facem bani, stii tu, motivele normale pentru care intarziem pasul asta. De calatorit am calatorit si mai mult cu ea, emigrand am lasat totul inapoi in Romania si am inceput aici de la 3 valize si 13 mii de dolari in buzunar. Au trecut 2 ani si, cu tot cu un job prost platit (sotul) si eu cu ce mai fac pe net, suntem gata sa ne luam o casa.

    Ideea este ca nu e niciodata timpul potrivit pentru copii, dar ca timpul trece si va fi mai greu sa ii facem.

    Eu as vrea al doilea copil, dar suntem prea batrani si sunt prea multe riscuri.

    • Loredana Maria Tudor

      Dojo, cum te înțeleg!🤗Deși am vecină care la 42 de ani și la 19 distanță de al doilea, l-a născut pe al treilea…E adevărat că a facut-o la presiunea partenerului (mai tânăr, dealtfel),care își dorea copilul lui,darvideea e ca se poate, fetița e o minune sănătoasă și iubită maxim. Eu,însă, mi-am tăiat creanga, hotărând legarea trompelor în timpul op.cezariene, la 37 de ani, pt că mi se părea că sunt deja prea bătrână pt încă un copil. Doar că, abia cu al doilea, mi s-a deschis pofta de a avea mai mulți 🙈. Acum,mă bucur de cei doi, sunt binecuvântată să le fiu mamă 🥰

    • Ioana

      Am facut copii fiindca asa am simtit ca e modul cel mai profund si autentic de a darui dragoste, rabdare, invataminte, etc. Fiindca am simtit in strafundurile mele ca doar prin ei pot lasa o urma a ceea ce am fost. Si stiu sigur ca ei aduc o implinire pe care n ai cum s o simti decat daca o experimentezi pe propria piele, cu proprii copii.

  22. Amalia

    sunt de acord cu Ioana : dacă nu simți din tot sufletul că vrei un copil, mai așteaptă! profită de timpul ăsta și scoate scheleții din dulap dacă îi ai, fă pace și lumină în tine, pregătește-te tu și cuplul tău ca viața să vă fie întoarsă cu susul în jos atunci când veți hotărî să deveniți responsabili de un suflețel.

    eu am făcut un copil fără a fi ferm convinsă, din teama să nu regret că nu mai pot face după 40. îmi iubesc copilul și încerc să îi ofer toată dragostea de care are nevoie. dar nu trece zi să nu regret că am luat această decizie și am pornit pe un drum fără întoarcere și plin de responsabilități. îmi lipsește enorm libertatea deplină pe care o aveam până la 35 de ani, îmi lipsesc eu însămi, cea care eram, echilibrul pe care îl construisem cu greu.
    datorită unor traume din copilărie, urăsc conflictele, țipetele și chiar și negocierile. înainte de a fi mamă, făceam totul cum și când vroiam eu. cei care erau de acord mă urmau, ceilalți își vedeau de drumul lor și nimeni nu suferea. acum trebuie să negociez non stop, să încerc să îmi păstrez calmul și să plantez semințe ce mi se par bune în copilașul meu. Doamne, câtă energie cere negocierea asta continuă! Și cât de mult îmi doresc o pauză! De măcar o lună, să fie liniște în capul meu, să îmi aud gândurile!
    Și dacă îl stric pe suflețelul ăsta care nu a cerut să vină, e vina mea!
    așa că primul sfat : curăță dulapul de scheleți!

    Despre planetă … well dacă ăsta e cel mai important motiv pe care îl vezi, atunci poți privi copilul ca pe o investiție pe care o faci tocmai ca să aperi planeta. Îl poți educa în spiritul ecologiei și cu siguranță mai mult ar ameliora decât ar strica prin amprenta lui de carbon. Sigur că trebuie să păstrăm o planetă cât mai bună pentru copiii noștri dar poate ar trebui să construim și copii mai buni pentru planeta noastră. Tu pari să le poți face pe amândouă.

    de apărat, nu îl poți apăra de prea multe lucruri. Doamne cum doare când se plânge de dinți, de burtă și câte altele. Când îl împinge un copil în parc sau când altul nu vrea să se joace cu el. Sau când un om grăbit nu îi răspunde la salut și se întreabă de ce nu i-a răspun nenea la “bună ziua”. Și ha ha ăsta e doar începutul.
    Nu mai zic de nopțile nedormite, de kilometrii făcuți cu el în brațe nopți întregi pentru ca dimineața să o iei de la capăt. Astea sunt partea ușoară 🙂
    Să ai minte luminată, să iei decizia bună pentru tine și mai ales pentru copil!

  23. Pyro

    Daca gandesti prea mult „rational” tot amani tot amani, apoi ajungi la 50-60 de ani cu regrete maxime.

    Fuck it, nu va fi usor, (exceptand cazul in care aveti genul de copil docil care se joaca intr-un loc cu orele – eu n-am vazut), vor fi momente (multe!) cand iti vine sa-ti smulgi parul din cap. Insa nu regretam nici un moment, ar fi goala viata noastra copil. Mi-aduc aminte prima oara cand am fost singuri la un restaurant dupa ce s-a nascut, ne uitam ca prostii unul la celalalt si nu stiam ce sa facem, despre ce sa vorbim; pare amuzant acum 🙂

    Mai glumim ca daca n-am fi avut copil calatoream prin toata lumea… Si totusi, nu avem nici un dubiu ca-i mai bine asa; sanatosi sa fim si sa o ducem la fel financiar si vom calatori cu totii; momentan ne rezumam la Grecia 🙂

    Cum s-ar zice, noi sa fim sanatosi si fericiti ca restul se rezolva.
    Am mai face unul, dar gandim prea „rational” din pacate… Cine stie, poate ne pierdem mintile la un moment dat si mai „apare” unul, desi sunt convins ca va fi enorm de greu sa o luam de la capat, mai ales acum ca s-au mai asezat lucrurile.

    Semnat, un tata.
    PS: N-am de gand sa fiu ipocrit, sotia duce greul si merita o statuie, eu ajut cu ce pot.

    • Irina

      Si noi ne-am gandit mult de tot ptr al doilea. Dar fii mea tot insista ca vrea si ea o sora ca toti ceilalti. Si la 39 de ani am zis hai sa incercam sa nu zicem ca nu am incercat si sa ne para rau dupa. Si exact la 9 luni s-a nascut a doua minune din viata noastra si sincer, ma intreb de ce nu am facut-o mai repede. E pur si simplu minunata. Avand deja experienta si crestere ei mi se pare usoara de tot. Are 10 luni si imi pare rau ca am deja 40 ca as mai fi facut inca unul.

  24. Delia Blaga

    Citind mesajul tău, mi se contura în minte un singur răspuns la „marea ta întrebare”. Iar acest răspuns este DA. Da, pentru ca din conținutul mesajului tău eu asta am înțeles, ca, de fapt, îți dorești să fii mama. Da, pentru ca din modul în care ai abordat situația, mai mult iese la iveala dorința de a deveni mamă, decât frica de a nu avea acest rol. Da, pentru că din întrebările pe care ți/ni le-ai adresat rezulta o grija și o atenție deosebită pentru acest rol în viața ta. Da, pentru simplul fapt ca ți-ai pus astfel de intrebari și nu altele, cum ar fi „oare, îl voi putea iubi”, „oare, voi putea renunța la confortul unei vieți trăite frumos în doi”. Da, pentru că, deși încă nu ești mamă, știi deja de ce are nevoie un copil, adică de iubire și de multă blândețe; iar în cazul copiilor, cuvântul blândețe capătă valențe multiple, pe care, sunt sigura ca, le vei descoperi chiar și având o fire „matematica”. Iar în lumea aceasta în care trăim, este nevoie de mame cum ai putea tu sa fii. Acestea sunt lucrurile pe care eu le-am înțeles citind mesajul tău. Dacă ar fi să îți dau un răspuns raportat strict la experiența mea, nu pot sa îți spun decât ca împlinirea pe care o simt de când am copii, este cu mult peste orice lucru bun și frumos realizat de mine. Iar faptul că în fiecare zi primesc, la dublu, iubire pură și necondiționată mi se pare o binecuvântare. Tot ce îmi doresc este sa ma ridic la înălțimea ei și sa fiu cea mai buna mamă pentru copiii mei.

  25. Dorothea

    Eu fac 36 de ani săptămâna viitoare, am doi copii acum și mă gândesc poate la al treilea…
    Am avut aceleași dubii și întrebări lagate de a avea sau nu copii, câți și când. Niciodată nu mi se părea nici mie momentul. Pe mine m-a ajutat faptul că la 28 de ani am plecat din România în străinătate ca să mă căsătoresc cu persoana cu care eram deja de 6 ani iar de acolo, datorită jobului lui au urmat perioade clare în care urma să locuim în diverse țări. Știam că vom sta un an în Japonia, 4 în Germania și după aia altundeva. Bineînțeles că în primul an nu m-am simțit pregătită și mi-am luat un fel de timp sălbatic în care am învățat limba țării în care eram. Când am ajuns în Germania a fost timpul de a avea copii și amândoi s-au născut acolo. A fost o decizie foarte bună pentru că și eu aveam o mie de frici și idei preconcepute acumulate de la unii și alții, dar fiind acolo și discutând cu alți oameni, văzând o altă abordare la clinică și având posibilitatea să iau decizii pe baza unor informații, în funcție de cum simt eu, a fost de mare ajutor.
    Eu am fost singură la părinți și mi-am dorit mereu 2 copii. Atât. Acum însă, la fel ca multe alte principii pe care le-am avut înrădăcinate și la care nu m-am gândit că voi renunța, dar m-am eliberat de toate și ce bine e… Mi-aș dori al treilea copil. Din păcate tocmai am pierdut o sarcină. Mereu mi-am zis că după 35 este prea târziu, dar mai încerc puțin… 😊
    Ce voiam să zic că de multe ori când stai în același loc și ai cam aceeași viață pe care o cunoști zi de zi, poți avea falsa impresie că ai tot timpul din lume și niciodată parcă nu e momentul să faci ce vrei să faci. E important să ai curaj, fricile sunt doar niște scuze de a amâna decizii. Eu nu știu pe nimeni să regrete că a avut copii, însă știu mulți oameni care regretă că nu au făcut.
    Orice ai decide, trebuie tu să fii împăcată că ai luat cea mai bună decizie 😊

  26. Maria

    Eu zic că dacă nu simți cu adevărat că vrei copil, să nu faci. Deși asta e oarecum relativ, nu prea poți să știi dinainte. Din experiența îți spun că eu am făcut copil și dacă ar fi să o iau din nou de la capăt cu mintea de acum nu aș mai face. Dacă ești fericită cu viața de acum și nu simți că lipsește ceva, sfatul meu este să nu faci. Un copil îți schimba mult viața, și nu neapărat este mai frumos, ci, de multe ori doar mai obositor și mai frustrant.

  27. Lia

    Eu nu știu pe nimeni care să regrete că a făcut copii, oricât de greu le-ar fi cu ei, in schimb știu o mulțime care regretă că nu au făcut, sau ca nu au făcut mai mulți, chiar si mama mea regretă că m-a făcut doar pe mine, mereu mi-a zis sa fac măcar doi.

    • As vrea sa subliniez, dupa experiente prin sectii de pediatrie, ani de voluntariate prin orfelinate si camine de batrani si o copilarie in judetul Teleorman, ca doar pentru ca unii dintre noi nu cunosc in bula lor oameni care sa regrete ca au facut copii nu inseamna ca ei nu exista. Sunt foarte multi copii abandonati, abuzati, nenorociti de proprii parinti, care nu stiu sau nu pot sa faca mai mult. Sunt femei care plang disperate ca au ramas iar insarcinate, fiind in situatii foarte complicate. Sunt multe exemple de acest fel.
      In plus, pe de alta parte, nu este un subiect pe care sa il abordezi cu usurinta, desi poate uneori iti pare rau sau ai anumite regrete, mai ales cand copiii sunt mari si apar tot felul de conflicte si drame. Nu poti spune chill la cafea, vai, ce rau imi pare ca l-am nascut pe Gigel, nu? E un subiect delicat, intim, foarte complex de gestionat, pentru ca pana la urma respingi o importanta parte din tine. E mai usor sa o dai inainte cu binecuvantarea, implinirea etc.
      Este foarte important sa privim mai departe de bula noastra si sa intelegem ca exista foarte multi oameni pe lumea asta, cu foarte multe povesti si situatii.

  28. Am facut copil la 36 de azi. Sunt o fire independentă și chiar ușor egoistă. Nu voiam sa renunț la libertatea mea de miscare. Copiii din jur, nu doar ca nu-mi plăceau, dar ma enervau la culme si ii denumeam in secret „micii monștri ” . În mintea mea imi spuneam povestea că nu vreau să chinui un copil aducandu-l in aceasta lume rea și dificilă. În realitate era o lipsă a stimei de sine. Credeam, in interiorul meu, ca va fi o provocare căreia nu-i voi putea face față. La 36 de ani m-am speriat ca va veni un moment cand voi dori copil si nu il voi mai putea avea.
    Asa că imediat am luat decizia să fac unul. Impulsiv, asa cum am luat eu cam toate deciziile din viața mea. Dar acum nu regret nimic. Ba consider că am luat cea mai bună decizie ever.
    E adevarat ca este o lume dificilă în care să creștem un copil. E al naibii de adevarat ca un copil schimba totul în viața ta. Darama tot: convingeri, obiceiuri, stil de viață, programul zilnic, etc. Iar apoi proaspetii părinti trebuie să reconstruiasca viata de la 0, incluzând mica minune din viața lor.
    Si copilul chiar a fost o minune pentru noi. După haosul initial care ne-a adus in pragul divorțului, ne-am așezat amândoi sa ne reconstruim: intai pe noi ca parintii și apoi ca un cuplu, apoi pe noi ca indivizi. Dar am realizat atatea lucruri de cand suntem părinți incat nici mie nu imi vine sa cred. M-am transformat atât de mult (in bine) incat nu ma recunosc. Soțul meu este un om nou de care m-am reindragostit. Eu sunt mult mai iubitoare (acum ador copiii), sunt mai calmă, mai eficientă. Realizările noastre materiale sunt mai multe. Visele noastre sunt iarăși pe masa pentru a fi îndeplinite. Suntem mai buni pentru cei din jur.
    Este si greu in timpul acesta pt ca transformările dor. Dar sunt mult mai multe beneficii.
    Nu as putea să te sfătuiesc pe tine ceva anume. Am o fostă colegă care este vehementă și spune că nu vrea sa faca copii pt ca nu are instinct matern. Cand o auzi cu cata severitate și seriozitate vorbeste, stii ca ea, poate, chiar Nu ar fi bine sa devină mamă.
    Dar la tine nu am simtit asta. Tu ai o îndoială. Dar răspunsuri 100% sigure nu vom primi. Decizii 100% corecte nu vom lua. O lume perfectă nu va exista niciodată. Însă ce pot eu sa vad la noi, la familia noastră, la prietenii noștri, la părinții din parc, este ca suntem mai buni de cand avem copii. Lumea este mai bună cu copii decât fără.

    • Morera

      Same here. Aproape de divorț, separare, apoi reconectare și acum mai uniți ca niciodată. Cred că orice femeie care decide să facă un copil nu ar fi rău să ia în calcul și efectul dramatic asupra cuplului și posibilitatea ca cei doi chiar să nu rămână împreună.

  29. Elena

    Dojo, te pup si te imbratisez, eu am 2 copii mici (36 de ani) si tot simt ca i-am facut cam tarzior. Pe masura ce imbatranim, ne dorim cat mai multi urmasi. Te pup. Nu stiu daca ajuta, dar stiu fete care au facut copii la maturitate. Cred ca se pot face teste si dinainte. Plus ca din cate stiu de la moasa mea, mai mult decat varsta conteaza stilul de viata. Doamne ajuta cu tot ce va doriti!

    • Elena, multumim si te imbratisam si noi. 🙂

      Noi ne-am „resemnat” deja, sa zic asa, e mai mult o idee ca ar fi fost fain, nu e ceva ce sa ma faca nefericita. Aici unde suntem nu e atat de usor sa mai faci copii, noi suntem inca destul de vulnerabili financiar, dupa doar 2 ani de stat aici. In Romania mi-am permis nastere la clinica privata, ingrijire pre-natala etc. Aici e mai tricky, desi firma sotului plateste 2000 de dolari pe luna asigurarile noastre de sanatate, nu stii niciodata cand iti vine bucuria si asiguratorul nu acopera costurile. Si o nastere este incredibil de scumpa.

      Plus ca, la 42, respectiv 53 de ani nu e chiar atat de fun sa mai ai copii. Fata are 7 ani, merge la scoala, face tenis foarte serios, suntem pe punctul de a lua o casa etc. Daca eram in Romania, probabil faceam pasul asta cand avea ea vreo 3 ani, dar acum ne concentram pe adaptarea ei completa in tara noua, rezolvarea spatiului locativ (ma scoate din minti ideea de a fi in chirie), pregatirea ei pentru competitii, care vor fi incredibil de costisitoare, atat ca bani, cat si ca timp.

      Eu sper ca toate femeile care se gandesc la a fi mame, sa ia decizia asta fara sa se gandeasca la chestii ecologice (sunt atatia poluatori enormi in lumea asta, exact copilul vostru nu va da peste cap echilibrul), fara sa se simta fortate, gandindu-se ca e o viata noua si nu neaparat rea.

      E o provocare, nu neaparat o nenorocire.

      Eu am cunoscut destule femei care mi-au spus la 50-60 de ani ca regreta enorm ca nu au facut un copil. Si nu pentru ca nu are cine sa le dea un pahar cu apa la batranete, ca nu asta e motivul pentru care am facut noi copii.

      Exista o anumita perioada in care putem face copii, iar trecerea timpului nu ajuta la fertilitate 😀

      Cat priveste mamele extenuate, care nu au timp nici sa moara, vorba mea, CERETI AJUTOR. Nu e normal sa muriti pe picioare de oboseala, stres si disperare. Am avut si eu niste saptamani din astea nasoale a inceput, plus o spaima nasoala ca fata sufera de un sindrom rar, dar cumplit. Pur si simplu i-am pus barbatului copilul in brate, cand nu am mai putut, i-am pus aspiratorul in mana etc. Si am tinut CU DINTII de somnul meu, chiar daca era un mic „nap” la pranz.

      Faceti orice va aduce un moment de liniste, cereti ajutor la o vecina, comandati mancare de undeva, puneti sotul la cate o mica treaba. Ghidati, barbatii stiu sa face multe chestii, doar ca in general noi suntem mame leoaice si picam in bot singure.

      Daca sunteti nefericite post-natal si nu simtiti ca puteti „conecta” cu micutul, cereti ajutor specializat. Depresia post-partum e din pacate ceva destul de des intalnit, nu va lasati amagite ca numai „nebunii” fac terapie sau ca trebuie sa fiti fericite.

      In mod normal, sunteti fericite ca proaspete mame, dar, daca simtiti neimplinire, cereti ajutor. VA FI MULT MAI BINE 🙂

  30. Elena

    Iar pentru cititoarea anonima, si eu cand lucram ft mult mi se parea ca si asa am o viata grea, n-as mai putea sa ma ocup de un copil, imi sunt suficienta. Oare imi doresc? Ei, in urma unei cautari pe internet am aflat cum pot raspunde la intrebare. CUM MA VAD PESTE ANI? Cu copii, nepoti? Atunci raspunsul e simplu. Copiii mi-au adus cea mai mare implinire. Omul traieste niste sentimente deosebite care nu sunt date de nimic altceva…

  31. Am amanat de teama, desi imi doream mult un copil, acum il vreau pe al doilea. Eu am vrut un copil sa il iubesc, am simtit ca am ceva de daruit si pana la urma am invins temerile. Dupa 10 ani de relatie a aparut, imi pare rau ca am amanat atat. Intotdeauna au existat argumente pro si contra legat de cresterea populatiei, poluare, declinul societatii, etc. Ceea ce conteaza este ce te face pe tine fericita. Daca tu crezi ca regretul va fi mai mare, asa va fi. Un copil te poate face sa cresti in moduri pe care nu le stii dinainte, iti poti inchipui, dar este greu de stiut. Vei fi pus fata in fata cu propriile rani si va trebui sa supravietuiesti intr-un mod care sa il creasca pe el, in primul rand, dar si pe tine. Este greu as hell, dar plin de recompense, in opinia mea. Mult succes in luarea celei mai bune decizii pentru tine.

  32. Eliza

    Buna.
    Daca nu esti suta la suta sigura, daca nu urla hormonii in tine cand alearga bebelusi pe plaja….. Daca nu iti vine sa plangi cand vezi videoclipuri cu modul in care creste in burtica embrionul….. Daca nu te emoționează cand un personaj dintr-un film face marele anunt……poate ca nu este momentul potrivit. Da-ti timp sa vrei cu adevarat, dincolo de gura targului, bunici, ceasuri si alte cele.
    Daca una dintre ingrijorari este legata de suprapopulare si amprenta de carbon atunci poate ca nevoia de a îngriji si creste un suflet poate fi indeplinita prin adoptie: copilul deja exista, the damage is already done.
    Daca simti frica de a nu fi împlinită de maternitate sa stii ca se poate intampla. Mai ales in context nepotrivit, sau daca exista teren fertil pentru anxietati, depresie etc. Imi iubesc enorm copilul, nu imi pot imagina viata fara el. Dar e a thankless job, iar serile in care ma simt epuizată, stoarsă, mama rea si tot felul de alte bazaconii care nu sunt roz, sunt destule. Eu mi-am dorit copilul, l-am planificat. Cand era în burtica am fost zen. Dupa nastere mi-a fost tot mai greu, nu am reusit nici sa ajung tipul de mama care speram sa fiu.
    Daca iti iubesti independenta si viata asa cum o stii, daca vrei sa mai traiesti pentru voi, daca nu vrei sa mai simti presiunea ceasului care ticaie iti pot spune ca stiu cateva femei care au facut copii si la 40, mai este timp. Sau poti, din nou zic, adopta oricand, fara presiune.

  33. Diana

    Eu am doi baieti. Primul a venit la 30 de ani dupa un an de incercari esuate, la al doilea a fost surpriza momentul, dar eu oricum voiam doi copii dintotdeauna,pt ca eu am fost singura la parinti. Ideea e ca dupa ce a aparut primul si am vazut cum imi exploda inima de dragul lui, am regretat ca nu l-am avut mai devreme. Copilul da vietii un sens frumos, divin si fericirea pe care o simti, nu se compara cu nimic altceva ce ai putea trai in viata asta. Sunt milioane de oameni care spun la fel ca mine.. Mama devii pe masura ce creste el in burtica ta, atunci incepe sa apara sentimentul matern, nu are de unde sa apara dinainte. Nu iti fie frica, vei fi cea mai buna mama pe care copilul tau ar putea sa o aiba vreodata.❤️

  34. Elena

    Eu as avea sa-i mai spun asa.
    Am multe frici care se activează când mă gândesc la copii: dacă se vor naște sănătoși, dacă voi putea să-i protejez de răutățile lumii, dacă voi putea să-i cresc frumos cu toate provocările lumii moderne (tehnologie, alimentație, poluare), dacă, dacă…. Pe de altă parte, mă gândesc că poate voi regreta dacă mai amân decizia și nu voi mai putea face copii mai târziu.

    Toti avem aceste frici, dar daca le dam putere sa ne controleze si sa ne ia toata energia, ne fac bine? Stiu ca nu avem un buton de stop panic si start optimism dar sunt carti, mantre pe internet de ascultat si inainte si in sarcina – positive affirmations during pregnancy etc. E normal sa ai aceste frici, ok, cum lucrezi cu ele? Le constientizezi, te gandesti care e raul cel mai mare- iti recomand aceasta carte-Uita de griji, incepe sa traiesti – Carte – Dale Carnegie

    Cred că știu bucuria pe care o aduc copii (am nepoței, prieteni cu copii) și cum dau sens vieții. Știu că mi-aș iubi copii enorm și mă consider educată si informata să-i cresc cu blândețe.-
    Aici pot sa-ti dau exemplul meu, ador copiii de cand ma stiu si ma iubesc toti
    am avut nepoti pe care ii iubesc infinit( dupa ce am avut copiii mei pot sa spun ca era doar 20% din tot. Plus 80% bucurie adusa de copiii mei:))

    Daca nu-ti doresti copii e una, dar sa nu cumva sa lasi teama si confuzia sa te controleze .. Cu totii avem tendinta sa dam inapoi inaintea unui pas important ( vine din responsabiliate) Ma pufneste rasul cand zici ca sotul nu are habar ce schimbare importanta e un copil. As zice ca nici noi femeile nu avem habar, desi avem o ft vaga idee.. Desi socul aparitiei unui copil e mare, bucuria adusa de copii e infinita si la mine a meritat toooot. Toate fricile, toate greutatile, toate obstacolele.

  35. Anca D

    Iti înțeleg dilema si ma bucur atat de tare ca sunt printre noi oameni constienti care isi iau deciziile in mod asumat, nu la voia intamplarii. Am cateva prietene care au zis clar si raspicat ca nu vor copii, una dintre ele cauta sa faca si o procedura medicala pt a preveni sarcinele nedorite, insa in tara in care sunt trebuie sa ai cel puțin 35 de ani pt asta. Ideea e ca decizia e la tine. Doar la tine. Nu ar trebui sa vina din presiunea exterioara sau din ceasul biologic (app studiile zic acum ca fertilitatea femeii este pe culmile ei pana pe la 37 de ani incolo, nu mai stiu sursa). Poate e de investigat in cateva sedinte de psihoterapie intrebarea asta ca sa vezi de unde conflictul asta interior aparent. Te vei simti mult mai bine si probabil vei gasi niște răspunsuri. Succes!

  36. Ioana

    Tocmai pentru ca am avut ganduri asemanatoare, am facut un copil. Pentru ca vreau sa il cresc constient de impactul pe care noi il avem asupra planetei, pentru educatia pe care ma straduiesc sa i-o ofer. Planeta este suprapopulata, insa copii nostri pot face o diferenta in viitor si pentru viitor.
    Eu cred ca este minunat sa ai gandurile acestea. Partea aceasta rationala este un atu in motherhood.

  37. Cristina

    Mamica trebuie sa fie cea hotarata pentru ca vor fi multe provocari, incepand cu sarcina si hormonii ei, trecat catre nastere si apoi la primii 2 ani ce sunt mai grei. Dar poti sa treci cu bine peste orice atata vreme cat gandesti pozitiv. In vremurile noastre sunt niste provocari ce peste 10-15 ani nu vor mai exista, dar vor veni altele. Omul este adaptabil si poate trece peste orice. Trebuie sa discuti cu sotul tau sa stii ca iti va fi alaturi si te va ajuta ori de cate ori vei avea nevoie si ca va fi rabdador cu tine si cu copilul. Am si eu doua nepotele mai mari decat baiatul meu, dar nu se compara sentimentele traite cu ele cu sentimentele traite cu copilul meu. Am facut copilul la 29 de ani, dupa 8 ani de relatie si tot imi pare rau ca l-am facut asa tarziu. Acum sunt insarcinata cu al doilea copil. Este o binecuvantare, chiar si cu toate provocarile!

  38. Mariana

    Hei, credeam ca nu se mai gandeste nimeni la chestiile astea.
    Eu mi-am dorit de mica un baietel, pt ca eu am vrut sa fiu baiat oarecum, pt ca mi se parea mie ca e mai usor. Curiozitatea de cum o fi sa nasti, cum o arata, ulterior citind ca avem acelas hard cu care plecam in viata ( iti recomand sa citesti: de ce barbatii au nevoie de sex si femeile de iubire). Copii au nevoie de ambii parinti, greul se uita si iti amintesti cat a fost de frumos datorita iubirii, noului tip de iubire pe care il descoperi in viata.
    Trebuie sa fiti pregatiti pentru ceva ce e pe viata, nu temporar.

  39. Bia

    Am citit un roman genial pe tema asta: Sheila Heti: Motherhood. Mă aflu exact în aceeași situație ca și tine, cartea nu m-a ajutat să iau o decizie, dar m-a făcut să înțeleg că frământările mele sunt normale, sau cel puțin se regăsesc și la alte femei.

  40. Lia

    Daca ajungi la concluzia ca nu iti doresti sa fii mama discuta cu sotul tau, merita sa stie. Daca ai frici si indecizii, incearca terapie pentru a gasi raspunsuri. Din experienta mea, am cunoscut mai multe femei care regreta faptul ca nu au copii decat femei care regreta ca au. Daca poti sa educi un om bun, e pacat sa nu l faci, un copil crescut bine ar face mai mult bine planetei decat rau.

  41. Alex

    Daca nu esti hotarata 100% intr-o directie sau alta, exista optiunea de a ingheta ovule si spermatozoizi. Asta v-ar putea da ragaz pana veti fi siguri.

  42. IQ

    Ok, mesajul tau e plin de scuze ( care nici nu prea stau in picioare. Amprenta de carbon? Hahaha). Deci cred ca stii ce trebuie sa faci. Ai scris aici ca sa iti fie validata decizia. Si e ok. Important e sa ti-o asumi. Altfel, vei umbla nefericita si neimplinita prin lume.

    • Nu inteleg de ce e asa greu sa acceptam ca ceva care pentru noi e hahaha si o scuza, pentru alta persoana e un motiv valid si important. Pe bune, acel studiu exista si poate pentru autoare este important. De ce trebuie sa luam la misto argumentele altei persoane si sa le catalogam ca „scuze” care nu stau in picioare? Chiar daca ne-a cerut parerea (habar nu am de ce a facut asta, dar na…), nu inseamna ca suntem un tribunal care valideaza motivele ei. Poate pentru ea amprenta de carbon este o tema foarte importanta, o cunoastem, stim noi cu ce se ocupa, ce context are etc.?

  43. Daniela

    Am făcut copii pentru că, lăsând falsa modestie la o parte, am încredere că o persoană crescuta in familia mea va face mai mult bine decât rău pentru noi toți, poate și pentru planeta. Și am avut încredere că relația noastră poate duce provocările aduse de rolul de părinți. Și sunt multe, e greu rău de tot.

    Eu nu m-am gândit la un copil, asta trece repede ci la un om care eu am ales sa existe și pentru care îmi asum responsabilitatea. Ambii părinți am considerat că este o decizie pe care sa o purtam cu capul sus.

    Poftim 🙂 de la inginer la matematician

  44. Adela

    Ajută să mergi la familii/rude cu copii mici sau foarte mici (de preferat până când copilul ajunge in perioada de comunicare activă cu părinții, pentru ca sunt perioade diferite, si de obicei prima perioada e plină de stimuli in special pentru mama), stai câteva ore si vezi ce simti cand privesti bebelusul dacă îți transmite un sentiment de bucurie sau nu, ce simti dacă ti se permite să îl ții în brațe , ce simti cand vezi atunci când e hrănit, dacă ti se ridică părul in cap sau ai un fior rece pe sira spatelui, ce simti cand vezi reamenajarea spațiului cu multitudinea de lucruri necesare noii vieți , poate simti ca nu ai loc nici sa respiri dar sa si trăiești…., ce simti cand o vezi pe mama bebelusului nepieptanata si in pijama la marele prânz, atunci mai bine nu faci un copil pentru ca te vei chinui si tu si el.

    Dar dacă simțeai asta cu siguranță intrebarea ta nu mai era aici, intrebarea ta vine cu necesitatea altor nevoi la care e bine sa te gândesti.

    Nu poti sa ai prea multe certitudini cu copiii sau sa iti creezi un șablon după care sa il crești pentru ca nu funcționează, din experienta mea de mama pot sa spun clar ca copilul iti arata drumul trebuie doar sa asculti fără să judeci (e cel mai greu) si sa il susții, si aici vin cu un exemplu trăit de noi care m-a luat pe nepregătite, m-a zguduit din temelii si ma privat de somn zile si nopti aproape un an cand copilul meu adolescent mi-a spus că preferă relațiile de același sex ca al sau, când mi-a spus am amuțit, am înghețat la propriu a fost prima dată când m- am simtit ca un cub de gheața si am ramas asa o perioadă, poate a fost mai bine asa, pentru ca apoi am putut sa îi spus că eu o sa- l iubesc asa cum este , pentru ca este al meu si asta nu se va schimba niciodată .
    Cand m-am liniștit si pentru ca aveam multe nelămurire si simțeam că nu mai pot face față am apelat la psiholog pentru copil, dar e un proces lung si anevoios….

  45. Raluca

    Been there, done that 🙂 De „dacă ” zic. O mie si una de întrebări. O să mă descurc? Sunt eu în stare să fac asta? În lumea asta??? Si am decis „bă, eu încerc!” După care a venit pandemia…și-am zis „mamă Doamne, ce mă fac, că mi-a trebuit acum. Cum am stat 34 de ani, nu puteam să mai stau?” Apoi s-a grabit copilul să vină mai devreme cu o lună, iarăși un milion de gânduri. Si iată-mă acum, jumătate de an mai târziu gândindu-mă cum naiba am trăit fără el atâta timp 🙂 Răspunsul este: dacă iti dorești, dar temerile sunt doar de natură… „logistică ” (😁) go for it!!! Dacă undeva intrun colțișor de suflet, ți-e bine fără, nu face! Dă in rahat și societatea și presiunile celor din jur. La o adică nu vine nimeni cu un bax de pampersi lângă un sfat. Baftă!

  46. Paul Gabriel Andrei

    Singurul lucru care reiese din scrisoarea trimisa de respectiva doamna e că, în principal, nu copiii îi lipsesc, ci îi lipsește Dumnezeu. Ar fi avut răspunsul la toate întrebările sale.

  47. Irina

    Am făcut un copil pentru că nu ne-am protejat și s-a întâmplat. Nu suntem căsătoriți nici acum, dar nici nu planificam nuntă sau cununie, deși locuiam deja de ani buni împreună și ne luasem împreună un apartament pentru restul vieții. Nu planificam copii. Nu ne doream copii. Eu am iubit dintotdeauna copiii și într-o anumită perioadă a vieții mi-am dorit enorm, însă din cauza unei malformații cu care m-am născut, știam că nu aș putea duce o sarcină. Știam și că pot rămâne însărcinată, dar totuși nu am dat destul de multă importanță protejării. Când am aflat că sunt însărcinată, mi s-a prăbușit lumea. Știam că nu pot duce până la capăt o sarcină, dar nu știam sigur. Șanse erau. Acolo au început gândurile, întrebările, întrebările, dilemele. De ce aș păstra sarcina? De ce aș naște copilul? În perioada în care eram împăcati că nu putem concepe ne găsisem ohoho de motive din care e mai bine să nu. Multe dintre aceste motive le regăsesc în textul tău. Toate sunt valabile și probabil dacă rămâneam cu ele, eram ok cu decizia și nu regretam vreodată viața fără copil (poate copii, încă măsor). Totuși nu am putut renunța la mica viață din mine. Am ales egoist poate, m-am gândit că aș suporta mai bine gândul că s-a sufocat din voia Lui Dumnezeu decât că mi-am omorât eu pruncul. S-a născut la limita prematurității cum nici nu am sperat vreodată. Nu mi-a umplut viața de bucurie, ci de muncă. Da, muncă este cuvântul potrivit pentru mine. Nu că nu m-aș bucura de copilul meu. Mă bucur și-o iubesc ca pe ochii din cap, doar ea m-a trezit și m-a pus pe drum. Tocmai copilul meu mi-a arătat că în altruismul meu eram o mare egoistă. Soluția nu este să ne trăim umila existență și să plecăm din lumea asta, ci să educăm. Să muncim, muncim, muncim, nu ca să facem bani pentru mofturile copilului (deși și asta-i o parte importantă 😅), ci ca să creștem o generație. Doar educația poate schimba lumea. Gândește profund la fiecare argument al tău, oare cum pot fi toate astea abolite? Educând este răspunsul meu. Eu educ un copil, tu altul, iar copii noștri vor fi un pas, iar pasul lor va fi văzut de alți copii. Nu zic să ne vedem fiecare de copilul lui, zic că prin copii întrevăd eu speranța. Iar omenirea speranță are. Iar munca pe care ne-o asumăm ca părinți nu ar trebui să fie niciodată egoistă. Nu îi educăm pentru noi, ci pentru viața lor și pentru lumea pe care o vor schimba și ei la rândul lor.

    Și încă un gând la care tot cuget. Copilul nu este al meu. Mă mandresc cu ea, desigur, dar copilul meu de azi este rezultatul a multe generații, inteligența ei nu îmi aparține, o are datorită evoluției firești. Cum aș fi putut eu să rup lanțul dacă asta trebuia să se întâmple. Mă gândesc și eu la suferința care o așteaptă în viață, dar am încredere că pentru toate va fi pregătită. Rolul meu este să îi ofer un trecut conștient, viu, plin de iubire și onestitate. Cam la asta se limitează educația pe care vreau sa o ofer, iar munca este în primul rand cu mine.

    Sper să-ți fie de folos povestea mea.

  48. BG

    Nu stiu cum imi da Doamne Doamne articole din astea fix cand in acelasi impas sunt si eu :))
    Eu am 28 si sotul meu 32, teoretic mai am destul timp. El nu poate face copiii pe cale naturala din cauza unor tratamente cu chimioterapie mai vechi, asa ca singura solutie ramane calea artificiala, pe care inca nu ma simt pregatita sa o urmez inca. Asta pe langa faptul ca imi place prea mult viata mea asa cum este in momentul de fata ca sa imi doresc sa o schimb. Iar un copil e clar ca necesita o schimbare enorma.
    Nu mi-au placut copiii niciodata, desi acum ca am gasit persoana potrivita stiu ca in viitor vreau sa am dar imi e frica. Am analizat de unde aceasata frica si la mine nu are legatura cu provocarile lumii moderne, asa cum e la tine. Mi-am dat seama ca pana sa il cunosc pe sotul meu, eu nu am fost niciodata o persoana cu adevarat libera. La scoala nu am avut as amulti prieteni, nu am avut cu cine sa ma distrez, nu stateam in oras alaturi de colegii mei, parintii mi-au pus mereu temele pe primul loc, apoi ajutorul adus in casa la treburi. Timpul petrecut cu amicii nu mai exista. Abia am asteptat sa ma duc la facultate, sa ajung in Bucuresti ca sa pot sa-mi „incep adevarata viata”. In Bucuresti, surpriza, o facultate extrem de grea laa care am simtit intotdeauna ca trebuie sa demonstrez cunoscutilor ca ma pot descurca, ca pot sa raman la buget. Mi-am facut un prieten si asa mi-am petrecut toti anii facultatii intre proiecte, teme din nou, cate o ieseala la un suc cu prietenul, in anul 3 m-am angajat, program si mai aglomerat.
    DISTRACTIE 0. Cam asta e concluza.
    Dupa ce am terminat masterul m-am simtit atat de eliberata, mi-am dat seama ca trebuie sa ma despart de prietenul meu, dupa 4 ani jumate pentru ca familia deja se gandea prea deprte iar eu eram sigura ca nu e ce trebuie. La scurt timp dupa am cunoscut persoana care avea sa-mi devina sot dupa nici 2 ani. Sunt atat de fericita cu el, avem asa mult imp pentru noi, pentru pasiunea noastra cea mai mare (dansul), timp de calatorit, de distrat. Asa de mult imi place relatia noastra! Nu stiu daca exista cineva care s-a simtit mai libera dupa casatorie decat cand nu era intr-o relatie.
    Acelasi lucru l-a patit si el, tineretea lui, ani buni din ea, a fost irosita in lupta cu cancerul, pe care a castigat-o. Dupa, m-a cunoscut pe mine, si a reunascut impreuna cu mine, am renascut amandoi din 2 inchisori, complet diferite, dar care ne-au rapit amandurora LIBERTATEA de care ai nevoie atunci cand esti tanar. Sa simti ca iti traiesti viata, ca faci nebunii, adrenalina, petreceri, aventura. Noi abia cand ne-am cunoscut am inceput sa experimentam toate astea si ne plac prea mult ca sa renuntam la ele.
    Doar ca presiunea din partea tuturor e prea mare. Stiu cat de mult isi doresc parintii mei un nepot, un unchi mi-a zis chiar ca trebuie sa imi fac datoria fata de societate… OMG!!! Presiunea timpului, presiunea inimii, pentru ca stiu ca undeva in inteiorul meu si in adancul inimii mele, ma vad avand o fetita frumoasa pe care o s-o iubesc enorm. Dar mi-e frica de SCHIMBARE. Da, stiu o sa-mi ziceti ca nu e chair asa, ca nu e ca si cand tu mori cand copilul se naste, ca inca mai poti face chestii ptr tine, chiar daca intr-o masura mai mica.
    Asa e, dar tot am decis sa mai asteptam macar 2 ani, poate poate va veni sentimentul ala cum citisem intr-un comentariu pe facebook ca „nu mai pot trai fara un copil”.
    Imi pare rau ca am venit peste cu povestea mea fara sa iti dau un anume rapsuns la ceea ce te macina si pe tine, doar ca si eu ma exprim mai bine in scris si niciodata nu am avut sansa sa vorbesc pe bune despre asta.
    Iti doresc numai bine si sunt sigura ca vei avea o viata frumoasa, indiferent de ce alegere vei face si cand o vei face!

    • Bia

      Ce poveste frumoasă! Oarecum m-am regăsit în ea. Și pentru mine facultatea a însemnat ani grei de muncă, presiune să mă pot descurca și să mă pot întreține. Nu am avut timp și nici bani de hobby-uri și nici de prieteni. Și da împreună cu soțul ne-am redescoperit libertatea… Acum, când ne putem permite unele chestii, călătorii, muulte cărți, haine, oamenii din jur (neamuri evident) mă acuză: „Poți să faci asta pentru că nu ai copii”. Cel mai bine ar fi ca fiecare să-și vadă de treaba lui, eu una vreau să mă bucur din plin de ce am…

  49. adnana

    Ideea din acel studiu, ca cel mai nociv lucru pe care-l putem face pentru natura e sa aducem un copil pe lume … e total deplasata, e o bazaconie.

    Mi-am dorit copii mereu, dar nu stiu sa explic exact ce simteam.
    Pentru ca desi imi doream, nu simteam nimic deosebit in preajma copiilor, mi se pareau draguti si atat. Nu stiam ce sa le spun, ce sa fac, daca un parinte isi lasa copilul cu mine (din diverse motive) eram de-a dreptul panicata in interiorul meu, chiar daca nu lasam sa se vada.
    Daca, de exemplu, citeam o stire in care se relata vreo intamplare ingrozitoare cu un copil, imi parea rau, bineinteles, dar nu simteam mare lucru.
    Daca vedeam in autobuz un copil micut si dragalas il admiram ca e dragalas, dar nu simteam mai mult, adica nu-mi venea sa-i dau un pupic sau sa-l iau in brate, sau sa vorbesc cu el (desi asta oricum nu as face niciodata fata de un copil strain, dar ma refer la ceea ce simteam si care ramanea secret).

    Am sperat sa am copii, dar au trecut multi ani (12 ani) si n-am avut. Asa a ingaduit Dumnezeu.
    Apoi am adoptat o fetita care avea 4 ani. Din prima zi in care a venit la noi pentru totdeauna mi s-a trezit instinctul de mama, ma simteam ca o closca si asta fara sa ma straduiesc.
    Acum daca vad pe strada un copilas mic, bucalat si dragalas mor de dragul lui si mi se umple sufletul (tot nu merg la el sa-l smotocesc, desigur). Daca aud o stire rea despre un copil de multe ori plang pentru ca simt tare, acum ma doare sufletul.
    Intr-o noapte la ora 3, am fost la urgente la spital, am stat peste noapte si, desi eram speriata pentru mine din cauza celor intamplate, ma gandeam numai la fetita mea pe care o lasasem acasa dormind si-mi imaginam cum se va trezi ea dimineata si ce va zice cand nu ma va vedea, si daca eu patesc ceva rau si mor ce va face ea??! Numai ganduri din astea aveam. Si asta era extraordinar, niciodata nu simtisem atata grija fata de cineva. Si atunci mi-am dat seama cat de MULT o iubesc si cat de tare ma transformasem., cat de plin era acum sufletul datorita ei.

    Viata alaturi de copii nu e usoara, sunt foarte multe provocari si greutati. Tremuri langa ei cand sunt bolnaviori, mereu trebuie sa gasesti raspunsuri bune pentru ei, sa le faci mancare, sa cureti etc. Dar e asa de frumos! Sufletul nu mi se mai lafaie in egoismul pe care-l aveam inainte (de care nu eram constienta), acum e plin de o dragoste pe care nu pot sa o descriu.
    Bineinteles, nu stiu cum sunt alti oameni. Ma refer strict la mine cand spun ca inainte eram egoista pentru ca asa eram. Si inca nu sunt vindecata de acest egoism, dar acum macar il vad.

    • Oameni buni, un studiu facut de specialisti in domeniu, peer-reviewed si publicat intr-un jurnal indexat, asa cum este studiul respectiv nu este o bazaconie, este un studiu si atat. Asta face stiinta, scoate emotiile din ecuatie. Ca sunt studii care contrazic acel studiu initial, e altceva, dar hai sa incetam sa consideram ca un studiu e o bazaconie doar pentru ca nu ne convine concluzia. Metodologia lui poate ca e usor indoielnica, exista alte contra-argumente, dar hai sa respectam munca unor oameni specialisti in domeniul lor. Nici macar nu ai citit respectivul studiu, dar stii ca e o bazaconie, pentru ca iti atinge tie o rana, probabil. Nu asa construim o dezbatere corecta, in opinia mea.

    • adnana

      Nu mi-a atins nicio rana.
      Am gresit ca m-am exprimant prea transant, intr-un mod care ti s-a parut (si care a fost) nedrept fata de munca din spatele unui articol stiintific.
      Nu sunt de acord cu aceasta concluzie a studiului. Motivul meu este legat de scopul vietii omului pe Pamant.

    • Cristiana

      Insist, studiul nu e facut ca sa fii tu de acord cu el. El exista, iti convine sau nu. E ca si cum ai zice ca nu esti de acord ca Pamantul e rotund (pastrand proportiile si stiu ca sunt multi impotriva oricum 🙂 ) Nu ti-a atins o rana, dar ti-a atins o credinta, e normal, noi nu suntem specialisti in acel domeniu.
      Iar asta cu scopul vietii pe Pamant, iar e o discutie mult prea vasta si reprezinta o generalizare foarte dura. Nu exista un scop general al vietii omului, pentru ca suntem prea multi oameni, cu diferite idei, credinte etc. si, practic, cu diferite scopuri – eu daca nu pot sa fac copii, inseamna ca viata mea nu are scop, oare. Oricum, adesea pare ca scopul omului a ajuns sa distruga Pamantul, dar deja intram in alte feluri de idei.
      Eu doar am vrut sa subliniez ca stiinta exista, mai departe de emotii sau pareri. De aia e stiinta. Ti-am raspuns tie profitand de ocazie, am observat ca foarte multe persoane au fost foarte iritate de acest studiu, dar el exista. Imperfect si cu limitari, dar, repet, exista.

    • adnana

      Nici eu nu pot sa fac copii, Cristiana, dupa cum am scris in primul meu mesaj. Si nu stiu daca l-ai citit sau daca te-ai oprit doar la prima propozitie.

      Exista un scop general al vietii pentru toti, dar nu toti vor accepta ca el exista.
      Scopul vietii noastre pe Pamant e mantuirea, iar viata noastra e o lupta spre desavarsirea sufletului. Pentru ca n-am venit sa stam aici, pe Pamant. Cum par maxim 100 de ani pe Pamant in comparatie cu vesnicia? Scopul vietii e dobandirea Raiului si tot ceea ce se intampla in viata noastra de pe Pamant are un sens duhovnicesc.

      Stiu ca stiinta exista, am respect pentru stiinta si am incredere in stiinta, dar nu in totalitate. Stiinta nu e desavarsita, ci e supusa greselilor.

    • Cristiana

      L-am citit, desigur. Acel „eu” din comentariul meu era generic, un exemplu.
      Ma simt nevoita sa repet ca scopul tau nu trebuie sa fie scopul tuturor.
      Stiinta este supusa greselilor, asa este, dar daca vrei sa subliniezi acele greseli o faci tot prin stiinta, nu prin parerologie si prin a caracteriza, din ignorata, un studiu, ca o bazaconie. Stiinta a evoluat prin greseala, practic, dar niciodata printr-un comentariu pe Internet, fara documentare, cel putin pana acum, poate o sa fie o premiera.
      Referitor la credinta ta, eu ti-o respect, dar nu pot sa fiu de acord cu faptul ca tu imi spui mie ca eu daca nu cred ca tine nu accept scopul vietii in general. Ba chiar ma deranjeaza, cand sunt atatea religii pe lumea asta, acest monopol superior. Nu o sa intru, insa, in acest subiect.
      In fine, mi se pare obositor sa tot incerc sa iti explic ca suntem oameni diferiti si nu trebuie sa gandim toti la fel sau sa ne credem buricul Universului. Si ca trebuie sa incetam sa credem ca stim tot despre toate, exista date obiective si exista pareri. Asa cum am zis, am raspuns aici, dar este ceva comun.

  50. Iulia

    Draga anonima, te salut. Eu mi-am dorit si am nascut un copil pentru ca am foarte multa dragoste de impartitit si mereu am stiut ca imi doresc familie cu copii (nu am stiut ce vreau sa devin in viata dar am stiut cu siguranta ca voi fi mama, in pofida ca sunt super carierista si deloc modelul de femeie cum im societatea noastra se vrea a fi o mama) Eu cred ca aceasta decizie trebuie luata asumat, pentru ca da, implica responsabilitate si foarte multe alte componente foarte importante. Eu sunt genul de om uneori nevrotic, super responsabil si super constienta, analizez totul, ma gandesc la toate chitzibusurile posibile si imposibile din aceasta lume, dar chiar si asa, invat sa imi fac griji cu limita, caci poti innebuni, invat in proces, asta e viata noastra, nu sunt recete gata si aceasta este si viata copilului – tot un proces e, nu e nimik perfect, doar incerc la maxim sa fac totul ce pot mai bine in acest moment si stiu ca maine am sa fac mai bine pentru ca nu ma opresc din a invata. M-am convins, ca ingredientul principal care este baza la tot si toate este dragostea, daca un copil este inconjurat de dragoste you are half way there ( precizez: sanatoasa, deja ce inseamna dragoste sanatoasa putem sa mai discutam o noapte 🙂
    Mereu auzim cat e de minunat sentimentul de parinte, si o intelegem perfect, dar cand devii parinte, este una sa auzi-alta sa simti, crede-ma e pur si simplu divin (ce-i drept in depresia post natala uneori divinitatea intarzie :))), chiar nu pot descrie acest sentiment.
    Acum mai specific intrebarii tale ( just in my humble opinion) daca tu deja ai aceste framantari, am impresia ca esti pe drumul in care nu ai sa te mai poti linisti si opri la ideea de a nu deveni mama, daca deja ai aceste dubii, deja esti pregatita intr-o masura.
    Din ceea ce scrii, imi creezi impresia unei persoane educate si foarte constiente, deci, te asigur ca toate le vei putea pune pe polite avand un copil, principalul sa nu incerci sa le rezolvi pe toate exact cum le vezi in capul tau, fii gata de surprize 🙂 nu este in puterea ta, si avand un copil inveti ca nu poti avea control asupra multor lucruri, dar e o scoala buna, sa stii. Si da, nu poti sti exact ca va fi sanatos copilul, este un risc care fiecare si-l asuma, diferenta este ca tu esti mult mai constienta ca altii.
    Acum ce tine de poluare si mediu, suprapopularea planetei, etc, iti dau un raspuns foarte pragmatic: imagineaza-ti ca sunt in lumea aceasta familii/cupluri care nasc multi copii, multe dintre aceste cupluri, pentru ca nu au fost destul de norocosi sa aiba o educatie mai buna fie ea formala sau informala, nu stiu despre contraceptie, grija principala este sa hranesti copiii sau in genere le este in cot de ei in cazuri mai triste, nici pe departe nu se gandesc la nuante ca mediul si natura, si copiii lor au sanse sa fie la fel, daca nu au mai mult noroc… Este si demonstrat ca familiile cu un nivel de educatie mai inalt fac mai putini copii sau nu ii fac deloc, deci balanta lumii o sa incline ( de fapt deja) cu oameni fara o educatie buna pe care ii doare in cot de planeta asta, iar tu poti face un copil, nu 10, si il cresti educat, constient, astfel ii dai planetei da, un factor poluant, dar unul care poate reduce la maxim nocivitatea sa si a altora, si care poate chiar va fi activist/a de mediu si va contribui la salvarea ei 🙂 de exemplu ( e util totusi sa nu proiectam pe copil temerile si aspiratiile noastre)
    In privinta “proteja, lume periculoasa, gadgeturi, etc etc” da, ai dreptate, va fi greu, nu mint, dar se merita un trilion de procente, si repet, vei invata ca tu esti doar un om si nu le controlezi pe toate.
    Ce pot sa mai adaug este ca doar tu trebuie sa decizi cu partenerul pentru ca responsabilitatea de dupa o sa v-o asumati si provocarile tot ale voastre o sa fie ( dar in primul rand tu pentru ca este corpul tau si viata ta, in caz ca partenerul vrea copil si te preseaza, inteleg ca nu este cazul tau, dar poate mai citesc altii/altele, eu am avut perioade in care ma presa sotul, nu e ok si dupa ce am fost eu pregatita si am nascut, m-am convins ca a fost decizia cea mai buna sa ma ascult pe mine) dar sa stii ca dubiile oricum pot fi acolo mereu, intr-o masura mai mare sau mai mica, nu te lasa influentata de ele, argumente contra vor fi multe dar ele vor parea atat de mici dupa ce vei tine copilul tau in brate.
    Cu drag, iti doresc numai bine!

  51. Louisa

    Buna! O sa iti spun cum am simtit eu ca e momentul sa am copii: a venit o perioada in care imi erau foarte dragi copiii si imi facea placere sa ii privesc, sa ma joc cu ei; in acea perioada s-a declansat la mine instinctul matern: mi-am dorit si eu acea iubire pura si inocenta pe care o vedeam la mamici si copiii lor, am vrut sa am si eu un pui mic si firav, pufos si dragalas (asa vedeam eu bebelusii);
    Instinctul matern s-a delansat la mine pe la 26 de ani si conceput copilul la 28 de ani. AM SIMTIT CA VREAU ACEA IUBIRE, asta m-a ajutat sa ma hotarasca. Desigur, acea iubire vine la pachet cu oboseala, griji, responsabilitate, dar si cu invatatare, momente unice si fericite.
    Stii care cea mai frumoasa parte in acest proces? 🙂
    Este faptul ca primesti iubire pura, neconditionata si multa de la o faptura super dragalasa 🙂
    Sper ca ti-a fost util raspunsul meu. Orice decizie iei, va fi cea mai buna pentru tine! 🤗

  52. Morera

    Eu sunt dintre cele (am crezut că mai multe, dar pare că nu) care au rămas însărcinate neplanificat. Nu îmi doream copii pentru că viața mi se părea grea, o corvoadă, eram retrasă și îmi petreceam timpul citind și lamentandu-ma de cât de nașpa sunt oamenii 😁 Îmi amintesc că aveam și o vorbă, să faci copii e ca si când ai vrea sa moară și capra vecinului.
    După ce am rămas însărcinată m-am bucurat, spre surprinderea mea, și deja mă purtam ca o mama atenta cu bebele din burta (dar și cu multă teama) dar mi-am dat seama că nu am vreo șansă să fiu o mama bună cu perspectiva asta sumbră asupra vieții și a oamenilor. Am decis să urmez facultatea de psihologie, să citesc mult, să fac terapie, și …la început treptat, pe urma dintr-odată 🙂 am inceput să vad altfel viața.
    Acum nu îmi pot imagina viața fără copilul meu, și văd și în jurul meu, la persoanele care nu au copii dar au nepoți, prieteni cu copii, câtă bucurie aduc aceste suflete. Dar cred că îți trebuie o anumită maturitate ca să te simți împlinit în preajma lor, cred că trebuie să fi depășit mai multe etape într-o viață, nu cred că o copilă de 20 de ani poate să se simtă fericită cu responsabilitățile și emoțiile pe care le aduce cu el un copil, și nici nu cred că poate să fie o mamă cu adevărat buna. (Desi poate mă înșel)
    Și eu cred, cum a spus cineva mai sus, că sunt excepționale cazurile în care cineva chiar nu îți dorește copii și nu își va dori vreodată.

    • Cata

      Hei,

      Va va lumina caminul, va va umple diminetile cu zambete si apoi planset de jelanie, va fi omul pe care il vei iubi neconditionat si experienta grauntelui ce creste in tine si a nasterii iti va ramane neindoielnic intiparita in adancul fiintei tale. Primul zambet, primii pasi, primele cuvinte, glasciorul ala care te va striga „mami” desi nu ti-ai imaginat ca el singur va descoperi sa te alinta asa. Si muuuulta nevoie de atentie, de bland, de intelegere si intelepciune, rabdare si dragoste, caci ea rezolva totul. Daca si sotul tau isi doreste si veti putea face o echipa buna, nu mai sta pe ganduri. 🙂

  53. Izenya

    Nu stiu sigur de ce mi-am dorit sa am copil. Probabil din instinct. Inainte sa raman insarcinata am avut o perioada cand ma intrebam cum e posibil ca oamenii sa isi doreasca copii din moment ce e atat de greu sa ii cresti. Aveam o sumedenie de temeri. Apoi am nascut si am aflat ca oricat de dificil ar fi exista acel sentiment de dragoste pe care il simti fata de copilul tau care eclipseaza orice altceva.

  54. IuliaB

    Multumesc pt articol, ma regasesc mult: 33 de ani, relatie stabila si aceeasi dilema, de cativa ani. Din comentarii vad ca exista o « piata » serioasa pt dialogul asta 😊.

    Am incercat sa caut cat mai multe pareri din ambele tabere si am dat peste pagina asta de facebook : https://www.facebook.com/IRegretHavingChildren/
    La inceput m-a cam speriat ce scrie acolo, dar m-a ajutat sa ma gandesc la cateva puncte foarte importante ale deciziei si sa invat din experientele altora:
    1. Relatia cu partenerul
    2. Impartirea responsabilitatilor
    3. Cariera
    Incerc sa discut cu partenerul ce asteptari are el, cat ar vrea sa se implice, ce standarde/principii am vrea sa aplicam (de exemplu ecran la varste mici) etc. Bineinteles, nu sunt intotdeauna discutii pasnice 😊, dar ma gandesc ca e mai bine sa clarificam lucrurile inainte de faptul implinit.
    Referitor la cariera, incerc sa imi imaginez scenariul urmator : dc eu ma ocup de 80% de treburi (copil, casa etc) si partenerul foloseste timpul asta sa isi dezvolte o cariera frumoasa si interesanta, cum m-as simti ? I-as reprosa (deschis sa nu) partenerului sau copilului ? Ce asteptari am de la viata profesionala, sa imi aduca satisfactie, sau sa imi plateasca facturile ? Spun asta ca cineva care a intalnit foarte multe femei de success, care pareau foarte implinite si fericite, fara copii. Cam atunci a fost si momentul in care am inceput sa-mi pun la indoiala dorinta de a avea copii. Cred ca societatea noastra are mare nevoie de dialogul asta. Cand eram mica, mi se parea ceva foarte evident in neregula cu femeile fara copii – gen singurul motiv pt care cineva nu are copil e ca nu poate. Am crescut cu ideea ca singura cale spre implinire a unei femei e prin familie (in timp ce si munceste). Cu cat ma apropii de momentul deciziei, cu atat incerc sa ma gandesc mai in detaliu la ce implica cu adevarat decizia asta : asumarea deciziei sa imi dedic mult mai putin timp carierei (si intereselor), asumarea noilor responsabilitati, in timp ce partenerul isi investeste timpul in cariera (in cazul meu, el vrea copil si vrea sa se implice, dar nu e dispus la sacrificii in cariera pt asta). Cred ca depinde foarte mult de ce iti doresti de la alte aspecte ale vietii. Am prietene care isi doreau foarte mult copii, ii planificau de mult si si-au ales joburi strategice, care sa le permita multa flexibilitate, dar nu tin sa isi dezvolte o cariera. Eu stiu ca nu sunt asa – am nevoie de un job care sa imi placa foarte mult si care sa-mi ofere perspective. Nu cred ca as putea sa-mi gasesc implinirea exclusiv in pozitia de mama.
    Pe scurt, strategia mea e sa am cat mai multe detalii clarificate, de la cei care (n)-au copii. Sa-mi imaginez best/worst case scenarios. Mi-am dat termen de un an 😊. Succes!

  55. CR/ST/AN

    Eu nu cred ca exista o asemenea persoana, la 33 de ani, măritată!, sa fie blocată in frici imaginare datorită unui mare studiu despre impactul asupra Planetei a unui copil, viitor adult. Peste 4,9 miliarde de ani Soarele se va stinge, si probabil si speciile in viața atunci din Sistemul Solar își vor găsi sfârșitul. Nu suna prea optimist, nu-i așa?Am crezut ca am rămas in urmă si suntem in intai aprilie. Pare ca a fost la aceeași gradinita cu Greta Thunderstruck. În plus, deși folosește un ton elevat textul mustește de clișee…
    Acum pentru probabilitatea de 0,0001% când chiar exista fizic M, soluția ar fi sa calculezi, ca tot ești prietenă cu aritmetica, cati copaci trebuie sa plantezi ca sa poți elimina „amprenta” nociva asupra mediului a viitorilor bebelusi.
    Prin urmare, pleci din parabola Miorița, si va apucati de munca, la plantat copaci. Ar fi de preferat, in paralel cu activitatea ecologică, sa combini Noaptea Muzeelor cu Ziua Porților Deschise, si sa capeti o frumoasă si plăcută ecuatie – Noaptea Porților Deschise, te va ajuta mult.A ramane blocata in analize iraționale nu ajuta pe nimeni, decat nici o decizie, mai bine alegi o direcție si nu te mai uiți in urma.
    P.S.Buey, ati observat ca numele Ioanei Macoveiciuc începe cu litera M?

  56. IoanaR

    Draga M. Apreciez ca ai impartasit deschis ce gandesti pe acest subiect. Vreau sa iti spun ca am regasit in povestea ta si ideile mele actuale, deci nu esti singura care se invarte in jurul acestei decizii. Observ cu bucurie ca au raspuns multe femei care gandesc la fel ca noi, e bine ca putem vorbi deschis despre asta.

    Eu inca nu am luat o decizie, am aproape 33 ani, o relatie fericita . Dar ma gandesc la multe aspecte de ordin financiar, sunt o fire anxioasa si ma gandesc la potentiale boli, vad si atatea cazuri de copii bolnavi. Nu zic ca argumentele mele sunt bune, dar cu asta ma confrunt acum, frica de faptul ca poate nu voi face fata cresterii unui copil cu toate ce vin, bune si rele.

    Apreciez spatiul acesta (blogul) unde putem impartasi idei, trairi, pareri si pe un subiect sensibil de genul acesta, dar si pe alte subiecte. Insa, observ din nou, ca si in alte comentarii de la alte postari, persoane care au impresia ca detin adevarul absolut si desfiinteaza orice alta parere. Nu cred ca e benefic si nu cred ca e locul de a intra in polemici, de a arata cu degetul sau de a spune ca o poveste sau alta nu sunt reale. Sincer, problema descrisa de M., autoarea povestii, e una cu care ma confrunt si eu, parte din ideile atinse de ea le-am gandit si eu la un moment dat, si totusi nu sunt Printesa Urbana sub acoperire :))) (asa cum spune cineva intr-un comentariu). Pur si simplu fiecare avem pareri, idei, proprii sau preluate si e benefic sa le impartasim.

    Si ce bine te simti cand vezi cate femei gandesc la fel si se confrunta cu aceleasi temeri….

    • Cristiana

      Comentatorul de mai sus este un vechi si agresiv „fan” al Ioanei, nu ii acorda prea multa atentie si nici nu pune la suflet. Un barbat (teoretic) care face bullying la adresa unei copile, asta ca sa comentam doar unul din multiplele puncte oribile din mesaj nu merita sa te necajesti.
      In rest, ce sa zic, me too 🙂 Doar ca eu nu ma invart, nu vreau si probabil nici nu pot sa fac copii. Nu sunt egoista, nu sunt „nebinecuvantata” sau neimplinita, nu am regrete, nu, nu o sa ma razgandesc. Si eu ma bucur sa vad ca se poate, desi in foarte mica proportie, discuta despre astfel de subiecte.

  57. Cristina

    M,

    În primul rând, trăim în cea mai liniștită și prosperă perioadă pe care a avut-o vreodată omenirea. Știu că nu pare, dar așa e. 🙂

    În al doilea rând, cred – și asta e doar părerea mea – că decizia de a avea un copil e bine să vină din interiorul tău în primă instanță, dar să fie o și decizie de cuplu. Pe cât posibil, copilul să aibă parte de ambele figuri parentale.

    În al treilea rând, e bine să fii conștientă că viața nu va mai fi la fel, dar, iarăși, trăim într-o epocă în care ajutorul extern familiei este la un telefon distanță (vorbesc aici de terapeuții specializați în maternologie, educatori parentali etc). Dacă nu-ți dorești sub nicio formă ca viața actuală să fie perturbată în vreun fel, poate-ar fi bine să te mai gândești, să mai aștepți. Nu e obligatoriu ca toate femeile să-și dorească să fie mame, iar asta nu le face mai puțin femei.

    Îți scriu din postura unei femei care-și dorește să devină mamă de când avea 18 ani. Acum am 42, nu sunt mamă, deși de zece ani fac diverse tratamente, fertilizări in vitro etc etc. Cu toate astea, terapia m-a ajutat să-mi dau seama că esența feminității mele nu stă în aducerea pe lume a unui copil, ci în felul în care-mi trăiesc EU viața.

    Sper să iei decizia cea mai potrivită pentru tine, oricare ar fi aia.

    Cu drag,
    C

  58. Flaviana

    Decizia de a face sau nu copil are stransa legatura cu propria experienta de a fi bebelus/copil. Dragostea, empatia, atentia, bucuria, sacrificiul parintiilor – sau lipsa acestora, au fost “codate” in noi. Cei mai multi nu isi mai aduc aminte si cred ca iau decizii logice, cand de fapt sunt foarte influentati de ce s-a petrecut atunci. Daca au lipsit cele scrise mai sus, a avea un bebelus/copil e foarte greu. Ingrijesti de el/ea si asta este deja un efort imens, iar pe langa asta, retraiesti sentimentele de cand ai fost si tu bebelus, si unoeri pentru unii nu au fost tocmai placute, poate chiar deloc si atunci se redeschid rani greu de suportat. Pentru altii au fost placute si isi doresc copii pentru a le retrai.
    Eu mi-am dorit mult, am asteptat omul potrivit pentru a simti ca am sprijinul emotional necesar. Da, viata ne este total schimbata si uneori imi este extrem de dor si fac acest exercitiu de a imi imagina ca sunt atunci si retraiesc acele momente cand eram doar noi, deodata imi par goale si lipsite de sens fara o fetita plina de entuziasm si energie alaturi 😊

    • Eu am fost abandonata la nastere si am stat 5 ani in orfelinate. Alea, in care, in anii 80 se murea. Nu am murit, dar nici bine nu a fost. Nu mi-e dor de perioada aia, normal. Asta nu m-a impiedicat sa imi doresc copii, dintotdeauna, macar asa la nivel teoretic. Cand am considerat ca e momentul, am si facut copil 🙂

    • Morera

      Dojo, serios? Ce experiență cumplită 🤗
      Și ai devenit așa o persoană zen și puternică. Felicitări

  59. Alina M

    Si eu sunt o persoana care analizeaza indelung toate avantajele si dezavantajele inainte de a lua o decizie (greu de inteles pentru unii, care functioneaza pe baza de „instinct”, dar aia e, mai exista si oameni care vor sa stie exact la ce sa se astepte inainte de a lua o decizie). Cateva aspecte de avut in vedere:
    – ambii parteneri isi doresc sa faca acest pas, amandoi isi doresc copii din motivele corecte (nu pentru ca „e varsta”, „asa se face”, „vor bunicii” etc)? relatia dintre cei doi adulti implicati este puternica, exista iubire si intelegere, ambii isi doresc aceleasi lucruri de la viata (e o intrebare buna, caci sunt multi care stau in relatii care ii fac nefericiti, din comoditate, frica de singuratate, de judecata etc)?
    – situatia financiara permite un trai decent atat pentru cei doi membri ai familiei, cat si pentru noul membru (aici ma refer la strictul necesar, nu la lux, da, stim, unde mananca doua guri, mai mananca inca una, insa poate unii nu-si doresc sa traiasca la limita saraciei, e interesant de aflat care sunt costurile minime lunare pentru intretinerea unui copil, eu, de exemplu, am ramas uimita cand am aflat cat de mari sunt costurile pentru intretinerea unei pisici, de-un copil ce sa mai zici)?
    – starea emotionala, psihica (cat de bine esti cu tine, ai reactii nepotrivite, probleme nerezolvate, care s-ar putea agrava dupa nasterea unui copil, din cauza stresului, oboselii?)
    – ambii parteneri sunt gata sa isi asume faptul ca viata li se va schimba pentru totdeauna, ca prioritatea numarul 1 va fi copilul (cu toate responsabilitatile si sarcinile care vin din asta, cu sacrificiile legate de job, timp liber, bani etc)? exista persoane care pot ajuta, daca nu, crezi ca asta va dauna starii tale psihice, relatiei, jobului (efectiv poti „schita” cum crezi ca se vor desfasura zilele, cum va veti organiza, asta il va ajuta si pe partener sa-si faca o idee despre ce inseamna cresterea unui copil)?
    – cat de multumit esti de lumea in care traiesti? multi ignora complet „mediul inconjurator”, se concentreaza doar pe ce vor ei, de parca si-ar creste copilul doar in casa si-n familia lor, incep sa observe si sa se vaite de toate neajunsurile societatii de-abia cand se confrunta cu ele din postura de parinti; trebuie sa-ti asumi ca sistemul de invatamant/sanatate/justitie este…cum este, ca politicienii sunt corupti, ca unii oamenii sunt needucati, ca planeta pare ca a cam luat-o la vale, precum si toate celelalte nedreptati care nu se vor schimba peste noapte doar pentru ca ai decis tu sa faci un copil (esti confortabil cu gandul ca te vei confrunta cu toate acestea din postura de parinte, mai ales daca situatia financiara nu-ti permite sa ai acces la spitale/scoli private, sa traiesti intr-o bula departe de toate?)
    – iti plac copiii, tot ce implica nasterea si cresterea unui copil (aici probabil sunt lucruri la care te poti adapta, dar e interesant de petrecut timp cu prieteni care au copii de varste diferite, macar sa-ti faci o idee, mai ales daca esti o persoana care vrea sa stie de la bun inceput la ce sa se astepte)?
    – da, fiecare persoana care se naste pe acest pamant are o amprenta asupra planetei (prin tot ce consuma si toate activitatile sale, mai ales in ziua de azi, cand consumam ENORM), dar aici cred ca tine mult si de fiecare familie in parte, poate e un motiv bun pentru a face schimbari drastice, legate de reciclarea si reducerea consumului de resurse (haine, electronice, apa, curent, combustibil, practic un stil de viata minimalist, caci „reduce” e mult mai important decat „recycle”), unii ar zice ca nu prea te mai bucuri de viata daca ajungi sa „tai” din toate, dar daca acest subiect te pasioneaza, nu o sa simti ca faci un sacrificiu atat de mare (asta ca sa te simti impacata, stiind ca ai facut tot ce e posibil pentru a-ti reduce amprenta).
    Pe scurt, m-as concentra pe relatia de cuplu, situatia financiara si emotionala si pe mediul in care traiesc (cu tot ce presupune acesta), cred ca acestia sunt factorii care pot transforma experienta intr-una buna sau intr-un cosmar, dar si factorii care pot ajuta in luarea unei decizii (desigur, aici poti adauga orice altceva e foarte important pentru tine, fiecare are alte prioritati si griji). Pentru mine, raspunsul la toate intrebarile de mai sus a fost „nu”, deci am decis sa nu fac copii.

    • Elena

      Dojo, imi pare rau pentru experienta ta de copil, va pup si va doresc succes pe toate planurile: tenis, cariera, etc. Sa fiti sanatosi!

    • Oana

      excelent explici. gandesc ca tine si pentru mine raspunsul a venit firesc, tot NU…

  60. IoanaR

    Alina M. , din punctul meu de vedere, ai pus punctul pe I . Mi se pare utila si realista enumerarea factorilor de luat in calcul. Cu riscul sa primesc niste replici acide, eu am inceput sa ma gandesc serios la costuri cand am vazut costurile pentru intretinerea unui caine (mai ales ca a avut probleme serioase de sanatate).

    Atunci mi-am pus problema daca suntem pregatiti financiar cu adevarat pentru a avea un copil: intai pentru costurile de urmarire a sarcinii (toate analizele necesare-stiu ca femeile fac copii de cand lumea, cand nu exista ecograf si analiza bolilor genetice si isi asumau ce urma – eu vreau sa imi fac toate analizele disponibile, sa iau toate suplimentele necesare si sa mananc sanatos pentru copilul ce creste in burtica, iar in Romania astea costa multicel). Dupa sarcina, daca suntem pregatiti financiar pentru cresterea copilului, inclusiv eventuale probleme de sanatate – stim cu totii ca sistemul de sanatate din Romania lasa mult de dorit.

    Dincolo de asta, m-am gandit la tot ce a mentionat Alina M. in postarea ei. Si inca nu am luat o decizie, pentru ca nu mi se pare o decizie usoara, eu nu vreau sa las lucrurile la voia intamplarii. Vorbesc doar in numele meu, nu spun ca alte femei trebuie sa gandeasca la fel, fiecare decide cu mintea proprie, in cunostinta deplina de cauza.

  61. V.

    Draga anonima, sunt o mamica de fetita obtinuta prin IVF la 36 de ani, nascuta la 37. Pentru ca esti o persoana rationala, iata raspunsul meu rational. La 33 de ani, daca nu simti acea chemare de a avea un copil, din punctul meu de vedere mai ai 3-5 ani sa te hotarasti. Si nu pentru ca nu poti face copil mai tarziu (clinicile de fertilizare accepta paciente cam pana la 46 de ani), ci pentru ca atunci cand veti hotari sa incercati sa faceti un copil, e bine sa incepeti din timp pentru ca e posibil sa dureze putin: veti incerca cam un an – daca sunteti dintre cei norocosi, bebe va veni pe cale naturala si atunci vei fi mamica la 37-39 de ani; daca nu, dupa acel an de incercari veti mai avea nevoie de ceva timp pentru investigatii si tratamente de fertilitate. Nu trebuie sa faci un copil acum daca nu simti asta, pentru ca e destul de greu in primul an si lipsa de somn e o problema reala care te poate lua prin surprindere daca nu esti pregatita si nu esti inarmata dinainte cu acea dorinta de a te darui complet unui pui.
    Acum raspunsul emotional. Noi am facut un copil pentru ca pur si simplu la un moment dat am simtit o dorinta puternica de a trece la urmatoarea etapa in dragostea noastra (eu asa am simtit-o, ca pe o dezvoltare/multiplicare a dragostei noastre). Noi ne-am si gasit tarziu (la 33 si respectiv 34 de ani), si ne-am hotarat sa facem copil cand aveam eu 34 de ani; cu toate dificultatile pe care le-am avut ne-a iesit la 36 sarcina (si 37 nasterea). In timpul anului de incercari + tratamente chemarea la mine ajunsese atat de puternica incat nu ma mai puteam gandi sau concentram pe altceva, pur si simplu ma simteam blocata. Pentru mine venirea ei pe lume a insemnat o eliberare (dar poate fi o inchisoare daca nu esti pregatita). Cineva scria mai sus ca a facut copil devreme pentru ca nu vroia sa schimbe scutece la 40 de ani. Uite, eu nu am vrut sa fac asta la 20 si ceva, atunci chiar nu aveam nici o treaba cu copiii, eram ocupata cu calatoriile si cluburile 🤣. Asa ca depinde de fiecare si depinde de tine sa-ti asculti inima si vei simti cand e momentul. Fa tot ce iti doresti tu acum in materie de incercat lucruri pe care nu le-ai putea face dupa ce vine copilul si altfel vei privi lucrurile in cativa ani, cand vei fi pregatita sa faci acest pas.
    Despre toate lucrurile pe care le aduce in viata si sufletul tau un copil pot sa insir eu oricat, dar o sa intelegi abia cand le vei simti pe pielea ta. O sa spun doar atat: in cazul meu mi-am pierdut multi ani din viata cautand dragostea vietii mele si nu am stiut ca trebuie doar sa ii dau nastere la momentul potrivit. Asta nu inseamna ca nu-l iubesc enorm pe sotul meu, dar dragostea pentru un copil este complet extraordinara.

  62. Claudia I.

    Nu mi-au placut copiii. Exceptie facand cei foarte inteligenti cu care puteam conversa ca si cu un adult. Nu ma stiam comporta cu ei si nu ma simteam in largul meu in preajma lor. Ma simteam oarecum defecta. Ii invidiam pe cei care parca mereu aveau vorbele perfecte la ei si erau iubiti de copii.
    Eu nu mi-am dorit copil. Nu era un sentiment definitiv. Eram casatorita de 10 ani. Mereu imi spuneam ca la un moment dat imi voi dori si eu, ca viata fara un copil de la un punct incolo e goala. Insa, parca acel moment nu mai venea. Am ramas insarcinata neplanificat. Nu am simtit bucurie. Nu am avut acele momente in care cu mare duiosie iti mangai burta prin care impunge un piciorus. Am inceput sa imi evaluez viata, deciziile si am realizat ca sarcina era de fapt un deadline pentru mine. Am constientizat ca nu sunt intr-o casnicie in care vreau sa imbatranesc, dar in care cu siguranta voi ramane dupa ce se va naste copilul, daca nu fac ceva. Cu toate acestea in gand, am plecat (divortul urmand dupa) inainte sa nasc. Am nascut o fetita alaturi de care am descoperit ca dragostea pentru propriul copil nu poate fi masurata. Am simtit ca am pierdut anii din viata in care m-am privat de acest sentiment. Uitandu-ma la ea, mica cum era pe genunchii mei am stiut ca mai vreau un copil (Chiar daca in clipa aia nu se intrezarea la orizont vreo posibilitate). Tatal ei este parte din viata ei in egala masura si este un tata mai bun decat ar fi fost daca am fi ramas impreuna. Amandoi ne-am atins potentialul maxim ca parinti fata de ea in formula in care suntem acum. Are 9 ani, si un frate de 5 ani. Sunt momente in care ma intreaba daca o iubesc cel mai mult (competitia pentru afectiune dintre frati). Ii raspund ca fara ea, fratele ei nu ar fi existat. Ca ea m-a facut sa descopar cat e de minunat sa fii parinte si cat de mare este dragostea pentru proprii copii.
    Cu toate astea, nu e usor sa fii parinte. Chiar deloc. Fac si eu greseli, iar frecventa lor este direct proportionala cu lipsa somnului in viata mea (In ultimii 5 ani am dormit fragmentat..sa nu zic torturat). Sacrificiile se tin lant, dar vin natural. Inainte sa ii am si eu savuram independenta. Era minunat sa iau decizii fara sa pun in ecuatie mai mult de doua persoane, si de multe ori doar una.
    Cu toate astea nu as schimba nimic, chiar si in momentele in care sunt stoarsa ca o lamaie.
    Pentru mine cel putin, copiii sunt singurele persoane din viata mea pe care le-as ierta pentru orice. Si aici imi imaginez orice grozavie posibila.
    M-am surprins zielele astea uitandu-ma la fotografiile de familie ale unor prieteni de familie. Erau 3 generatii in poze. Ochii mei se opreau pe bunici (de varsta parintilor mei) si imi ziceam ca indiferent de valori materiale, succese profesionale, sa fii motivul pentru care atatea suflete se aduna la un loc si iti deschid usa in momentele lor de bucurie (sau nu) trebuie sa iti aduca un altfel de fericire in suflet.
    Ce am vrut sa spun de fapt, este ca, in cazul meu, un mare factor in lipsa dorintei de a avea copii a fost relatia in care ma aflam. Si nu am constientizat asta, decat dupa ce a venit copilul. Inainte gaseam toate explicatiile pamantului pentru a-mi sprijini decizia. Nu ma pun sa insir, pentru ca lista e lunga.
    Daca nu se intampla sa raman insarcinata, nu cred ca m-as fi trezit vreodata pregatita sa devin mama. Presiune din exterior a existat, dar din fericire am pene de rata.
    Am scris povestea mea pentru ca e departe de ce inseamna o familie ideala. E minunat cand stim fara urma de indoiala ce ne dorim sau ce e bine pentru noi. Insa nu e mereu asa. In plus, cu fiecare zi care trece redefinim, slefuim aceste valori. Ce este adevarat pentru noi astazi, se poate schimba maine.

    Iti doresc sa gasesti claritatea necesara si raspunsul pe care il cauti.
    Din felul in care ai scris reiese ca ai maturitatea sa te descurci in ambele variante.

    • Dana

      Ce frumos ai explicat, mulțumesc pentru ca ai împărtășit cu noi aceasta perspectiva!

  63. Ioana

    Am citit. Am vrut să las un răspuns. Am reevaluat. Totuși incerc, cat mai scurt și cât mai la obiect. Viața este o loterie. Poți să o controlezi dar prea puțin. Daca dorința nu primează, de preferat la ambii parteneri, nu fa un copil! Am 41 și doi băieți de 15 și 13, doriți și de mine și de soț. Parcursul greu, frumos, solicitant in continuu. Ne doream mai mulți. La al doilea gâfâiam. Unul prea puțin doi prea multi. Singurul meu sfat pe acest subiect pt. oricine: daca dorința nu primează, nu-l fa! Dorința pura, nerationala!

    • Ioana

      „nu-l face” *2 🙂
      La fel e și cu copil. Privire in urma. E bine? Trebuia altfel? Continuu. Primești și feedback pt validare: „Te iubesc, mami!” și-n secunda următoare, adolescentul: „Eu ce mănânc?” 😉

  64. Corina

    Draga anonima, iti scriu prin prisma cuiva care a trecut deja de ani buni prin dilemele tale. E ca un posibil arc peste timp. La 33 de ani eram fix in situatia ta, exact cu aceleasi dileme existentiale (inclusiv suprapopularea planetei). La 37 am zis totusi sa incercam sa avem copii. Surpriza, nu toata lumea poate sa faca copii la virste inaintate, cum s-a mai scris pe aici (nici FIV-urile nu fac minuni). Asa ca, dupa inca 3 ani, ne-am hotarit sa adoptam. Ajunsesem in situatia asa frumos descrisa de Printesa, in care pur si simplu simteam ca viata nu mai era viata fara copii. Cu un copil adoptat intelegi cu adevarat de ce e nevoie de dorinta asta imensa de a avea copii. Te innebuneste, te exaspereaza, te aduce in niste zone ale furiei pe care nu credeai ca le ai (bine, stiu si familii cu copiii lor biologici care ar putea spune acelasi lucru :)))), dar in acelasi timp vezi cum cresteti impreuna si cum iubirea si grija il transforma.
    Pe scurt, daca ajungi sa iti doresti mult copii, ii poti avea indiferent daca ceasul biologic mai ticaie sau nu. Relaxeaza-te, bucura-te de viata, cresti, descopera-te, afla limitele relatiei in care esti acum si nu lua nicio decizie sub presiunea ceasului biologic.

    • Corina

      Si inca ceva: nu regret absolut deloc ca nu am facut copii mai devreme. Stiam si atunci si acum imi este si mai clar ca in acea perioada a vietii nu as fi fost pregatita sa cresc frumos un copil. Si acum mai invat, dar parca sint ceva mai aproape de idealul meu de parinte.

  65. Madalina

    Scrii precum o femeie inteligenta, deci voi avea pretentii la tine. Nu fa copii! Am aproape 39 de ani si am intors problema pe toate fetele. Aducerea pe lume a unui copil este un gest iresponsabil si lipsit de etica. Iresponsabil pentru ca nu exista o necesitate a cresterii numerice. Chiar daca l-ai creste in conditii de reciclare, amprenta sa asupra planetei si a mediului va fi considerabila. Toate femeile nasc cu gandul ca a lor odrasla va fi un Einstein pe steroizi, dar 99,9999999(9)% esueaza. Si chiar daca ar fi un geniu, la nivelul planetei (caci nu suntem doar noi pe lume, mai sunt atatea alte specii) nu va face vreo schimbare. Este imoral sa aduci un om intr-o existenta efemera, pe care nu a solicitat-o. Singurele certitudini ii vor fi suferinta (care mereu se va simti mult mai acut decat bucuria) si moartea. Daca iti iubesti copilul, nu il poti condamna la moarte. Intrupandu-l, asta faci. Daca doresti, la un moment dat, sa ai langa tine un copil, infiaza unul! Este cel mai altruist gest pe care il poti face. Sa creezi o viata noua intr-o lume in care sunt copii neiubiti si neglijati, este un act de cruzime si de nepasare. Inca o data, ma adresez inteligentei tale. Iti recomand sa citesti David Benatar, Emil Cioran si nu numai. Este greu sa iti aperi o astfel de decizie, insa satisfactiile sunt mari. Pentru ca vei putea sa te bucuri de faptul ca ai facut un bine. Te-ai abtinut de la creea premisele unei noi suferinte pe Pamant. Toate celelalte argumente pro sunt, rafinate sau in forma bruta, manifestari ale hormonilor si ale egoismului pur. Sper sa iei decizia corecta!

    • E.

      Argumente încrâncenate, lipsite de orice fundament. Și, pentru că tot vorbim de inteligență (gramaticală), corect e „nu face”, nu „nu fă copii”. E foarte bine că nu faci copil. Excelent. Lasă că facem noi, ăilalți :))

  66. LM

    Am devenit mama la 40 ani. Adevarul este ca este al naibii de greu jobul asta. Non stop! Nu exista pauza, in special mentala. Grijile sunt permanente si te macina. Daca nu esti pregatit pentru o schimbare radicala de viata, in sensul cel mai solicitant posibil, atunci amana sau pas. Nu toata lumea trebuie sa faca copii. Ti-as sugera un experiment dar nu ar avea efectul scontat, asta pentru ca implicarea emotionala nu tine de experiment. Implicarea emotionala vine in momentul in care porti in corpul tau, apoi in bratele tale, copilul TAU. Din acest moment incepe bucuria dar si bulversarea vietii tale. Nu te poti detasa si asta presupune un consum enorm. Tot ce faci cu tine, cu al tau corp, in proportie de 90%, este in relatie cu el, copilul. Incepand de la mancat, somn, ingrijirea corpului, mentalului, totul trebuie sa fie in limite cat mai bune ca sa nu-i dauneze copilului. A nu-ti dorii sa ai un copil este un act responsabil.

  67. Otilia

    Citind comentariile de mai sus, mi-am adus aminte de alegoria lui Platon: un grup de oameni sunt înlănțuiți într-o peșteră pe un perete astfel încât să nu vadă lumina zilei. Pe peretele din fața lor observă umbrele lucrurilor din exteriorul peșterii, ceea ce-i face să creadă că aceasta este realitatea. Unul din ei reușește să evadeze, constată cât de grav s-a înșelat și se întoarce să le povestească celor legați că dincolo există un univers diferit de ceea ce își pot imagina. Desigur că nu este înțeles, cuvintele nu pot descrie o nouă dimensiune.

    Când o femeie face pasul și trece dincolo de pragul peșterii devenind mamă, intră într-un univers atât de diferit de ceea ce credea că este maternitatea, încât baremul prin care percepea realitatea se schimbă. Privind din peșteră vezi numai umbre (Sunt în stare? Oare chiar e cazul? Nu-mi dau viața peste cap? Dacă nu fac față? Mi-e frică, de ce să mă leg la cap? Nu-mi e bine așa cum e? Sunt oare doar o posesoare de uter? Dacă am depresie post-natală? Dacă mi se strică echilibrul și-mi dau viața peste cap? Dacă de fapt sunt influențată de societate și în realitate eu nu-mi doresc copil?). Dar când în sfârșit se abandonează curiozității și impulsului biologic și se aruncă în necunoscut, parcă se trezește din somn. Lumea rămâne aceeași, dar percepția se schimbă, senzațiile devin mai intense, privirea e mai pătrunzătoare. Este imposibil să poți explica unei femei care se află în peșteră că în spatele umbrelor se află un univers tridimensional cu miros, texturi, sunete diferite. Umbrele sunt la fel de importante ca lumina numai în pictură. Fiecare umbră proiectată pe peretele peșterii, ascunde o realitate atât de bogată, încât nu poate fi explicată prin cuvinte.

    Experiențele pe care o femeie din peșteră le are cu bebelușii altor mame, sunt doar umbre, nu au nicio legătură cu experiența propriei maternități. Nu sugerez aici că e rost numai de experiențe plăcute, ba chiar din contră, ai parte de adrenalină. Lumea se răstoarnă, hormonii îți joacă feste, ajungi la cote înalte de stres și de deprimare, dar între aceste stări se află momente de fericire cum nu ai trăit până atunci. Până în pragul peșterii tu ești centrul universului, raportezi totul la propria persoană, după ce treci DINCOLO centrul se schimbă și așa rămâne pentru tot restul vieții. Când îi atingi fruntea de bebeluș și simți că arde, în tine se prăbușesc Turnurile Gemene. Când plânge noaptea cu plânsul ăla anume, pe care după un timp îl recunoști (plânsul pe bune), te cuprinde disperarea nu că nu tace odată, ci că suferă. Când îi arăți o jucărie de pluș și îl vezi că râde în hohote, simți cu ți se dilată inima de fericire, când detectezi tristețea pe chipul lui (incredibili ce expresii faciale pot avea încă de când se nasc), ai senzația că a intrat soarele în nori.

    Peștera e sigură, protectoare, fără senzații tari (cam ca un uter), nu ai cum să nu privești în urmă cu nostalgie, dar dincolo de prag experimentezi o dragoste care se revarsă fără întreruperi, oricât de iritată, obosită, agasată și epuizată ești. Dar așa cum nașterea bebelușului poate fi complicată, și nașterea mamei poate fi dificilă, mai ales dacă se agață de umbre (pentru că și mama se naște odată cu copilul). Umbrele sunt protejate de rațiune, iar rațiunea nu are nicio legătură cu dragostea.

    Recitind ce am scris, mi se pare că am scris cam bombastic, prea am dat-o în literatură, dar am avertizat din start că maternitatea aduce senzații ce nu pot fi puse în cuvinte. În final am un mesaj pentru doamnele care sunt în peșteră, dar care trag cu ochiul spre exterior ezitând să se arunce: viața începe unde se termină frica.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *