După două săptămâni: pace în dor

Se împlinesc azi două săptămâni de la înmormântare. Îmi aduc aminte perfect cum stăteam împietrită în pat, mi-era frică să mișc vreun deget ca nu cumva să se trezească durerea. Urma să mă ridic, să mă îmbrac, să încerc să mănânc, să pornim spre cimitirul din deal, unde ne aștepta ea, s-o punem în pământ.

Nu-mi amintesc nimic din drum, mă gândeam doar la mama, cât de mult o doare pe ea, cum să fac să fie suportabil, ce să spun, cum să fac să nu vadă cât mă doare pe mine. Mereu când plâng eu, plânge și mama. Și invers.

Am intrat prima la ea. Era la fel de senină ca în seara dinainte. Peste noapte i se deschiseseră puțin ochii, mi se părea că mă privește. M-am așezat pe bancă la capul ei și i-am vorbit. I-am spus iar că e frumoasă și bună, uite câtă lume vine să te vadă, foști elevi, vecini, frații ei, puținii care mai sunt în viață (trei din zece, și ea era cea mai mare), copiii celor pe care i-ai ajutat, oameni din sat care te știau și pentru care sigur ai făcut tu ceva în viața asta, prietenii mamei, vecinii, ce multă lume e aici să ne însoțească.

Vin oameni, vorbesc încet cu tine, de parcă te-ar mai putea trezi acum ceva. Mama se învârte pe-afară, se pregătesc prosoapte, prescuri, năsălia, o să fie slujbă în aer liber. Preotul catolic e pe drum, cel ortodox o să asiste la slujbă de lângă noi. E preotul care-a botezat-o pe Sofia acum nouă ani.

Ies din capelă, e prea sufocant înăuntru. Și oricum, tu, iubito, nu mai ești acolo.

Mai e puțin și n-o să te mai văd decât în poze și în mine.

Ridic ochii spre cer și atunci abia vine. Durerea ascuțită ca o mie de ace. Mă împunge în ochi, în inimă, în stomac și la ceafă.

Pe unde ești? Vezi toți oamenii ăștia care plâng pentru tine? Atâta bine ai făcut, atâta iubire a fost și este pentru tine!

Începe slujba, se cântă, eu nu-mi iau ochii de la tine. O țin pe mama bine, plânge, ne tremură lumânările în mâini.

Te ridică și te duc deasupra gropii, pe bârnele de lemn roase de umezeală.

Încă două, trei rugăciuni. Năframa pe față. Capacul peste sicriu. Șuruburile aurite. Sforile care te lasă ușor în groapă. Bolțtarii cu cimente care te zidesc.

E gata.

Rămân secătuită pe marginea gropii, cu ochii la cruci. A ta și a lui bunicul.

Hai să mergem, e frig, îmi zice cineva.

Plecăm.

Au trecut două săptămâni în care am mâncat, am dormit, am citit, am scris, m-am jucat cu copiii, am încercat să mă așez în locul cel nou.

Într-un fel, mi-a fost mai ușor decât mă așteptam să-mi fie după șocul veștii și după înmormântare.

E și multă pace lângă toată suferința, iar asta o face mai puțin acută, nu mai arde, doar există.

Golul e acolo și va fi mereu gol, dar marginile lui nu mai supurează.

Golul după tata și cel după bunicul Petrică sunt înca foarte dureroase. Nu e doar dor acolo, sunt și foarte multe amărăciuni și regrete.

Am stat să mă gândesc ce a fost diferit, ce am făcut diferit la ea față de ei. De ce dorul de ei doare atât de mult mai acut, deși ei s-au dus acum șase ani, iar cu ea sunt în liniște deja, după doar câteva zile.

Poate că analiza asta e de folos altora și mie data viitoare. Din păcate nu pot spera că n-o să fie o dată viitoare.

Cred că are legătură și cu felul în care s-au dus. Bunica s-a stins de bătrânețe, lent, în ritmul ei, fără suferință și frică, iubită, îngrijită, ne-am luat toți rămas bun de la ea de multe ori, își dorea să se ducă.
Tata și bunicul au murit brusc, la scurt timp unul după altul, dispariția lor a fost violentă și a rămas neprocesată din cauza vitezei. Au murit singuri. Speriați. Tata avea 59 de ani, bunicul avea 90, dar era bine, în putere. N-a putut însă trăi cu realitatea morții fiului, al patrulea născut și al patrulea mort.

Are legătură cu lucrurile spuse sau nespuse. Bunicii am apucat să-i spun tot. S-o alint, să-i mulțumesc, să-i spun cât e de iubită și de bună, cât bine a făcut, am îmbăiat-o în lumină și recunoștință, am văzut cu câtă sete le primește. Nu am regrete.

Cu tata și cu bunicul… ohoo, cât de mult mă doare că nu am apucat să le spun tot ce simt pentru ei, cât de mult le datorez, cât din mine sunt ei, că nu am apucat să-i mângâi, să le spun că sunt ființe minunate, că le sunt recunoscătoare, că îi iubesc, că sunt importanți pentru mine. Pe vremea aceea nu știam cât de important e să spui, să ierți, să faci pace, să simți pace.

Înmormântarea m-a ajutat mult. Toate etapele, cântecele, rugăciunile, veghea la capul sicriului, s-o văd, s-o ating, să-mi iau rămas bun, să știu sigur că ea nu mai e acolo, doar fostul ei trup e.

La bunicul nu am mers la înmormântare, copiii erau foarte mici, era complicat. Trebuia să mă fi dus. Bunicul merita asta.

La tata am fost, dar sicriul lui a fost încapsulat, nu l-am văzut, nu i-am putut vorbi. Multă vreme nici n-am înțeles că el e acolo. Nu știu unde e. Nu l-am lăsat nicăieri. Nici el nu m-a lăsat pe mine nicăieri. Doar a dispărut.

La bunica am avut mulți oameni în jur, oameni care mi-au dat timp și mi-au spus exact ce aveam nevoie să aflu. La bunicul n-am putut primit asta, la tata nu mai știu dacă am avut asta sau nu.

Cu ei amândoi am îngropat durerea, mi-am văzut de viață, m-am prefăcut că sunt bine pentru copii. Durerea a crescut și a ieșit prin toți porii, încă fierbe. Am tras de mine, am muncit, m-am uitat în altă parte.

Cu ea am scos tot imediat ce a venit, am plâns mult, am vorbit mult, m-am oprit din orice, am stat în pat mult, am anulat evenimente, am amânat proiecte, am stat sub pătură cu ceai cald, am ținut pozele aproape, am trăit doliul ca la carte.

Îmi rezerv timp în fiecare zi să mă gândesc la ea. Plâng, îi vorbesc, îi scriu. Nu mai fug de tranziție, de durerea din ea.

Sunt în terapie iar de câteva luni, și e un proces bun, care funcționează. Atunci, cu ei, eram într-o terapie care nu mă ajuta, dimpotrivă. Când a murit bunicul și am anulat ședința din ziua respectivă, pentru că nu mă puteam mișca, terapeuta m-a făcut cu ou și cu oțet că anulez… Mi-a făcut mult rău.

Cam asta…

Photo by KoolShooters from Pexels

6 Comments

  1. Roxana

    Nici eu nu am apucat sa imi iau ramas de la mama. Regret si sufar.

  2. Marcela

    Nu te cunosc personal dar te prețuiesc ca si cum te-aș cunoaște de-o viață! Mă numesc Marcela și sunt din Izvoare. Am plecat demult din sat, dar mă întorc mereu acolo, o mai am pe mama încă dar cred că m-as întoarce oricum! Mama ta ma știe, o respect foarte mult si te rog sa ai grijă de ea, îmi imaginez cât de singură se simte acum!!! Scrie in continuare dar te rog, să nu ma mai faci să plâng….. ca acum!!

    • Printesa Urbana

      Buna, Marcela, multumesc ca mi-ai scris. Am grija de mama, nu e singura, e bine, promit!

  3. Paula

    Mama a murit de 41 de zile, in 2 nopți și 2 zile la spital. Mi-am luat rămas bun in prima noapte, ultima dată când am mai văzut-o, ceea ce m- a făcut foarte recunoscătoare Bunului Dumnezeu. Am avut oameni care mi- au fost alaturi. Am trăit doliul, ceea ce mi- a făcut mult bine! Mulțumesc pentru împărtășirea trăirilor. Așa ne vindecam. Sa aibă parte de odihna în veșnicie!

  4. Multumesc, Ioana, pentru ce ai impartasit. Mi-am amintit de mama, de iubirea din ochii ei, de faptul ca am reușit sa vorbim și sa ne spunem ca ne apreciem una pe alta înainte de a muri ea.. Mi-as fi dorit sa ii pot spune mai mule, doar vorbe bine și iubitoare, dar nu am știut sa fac asta pentru ca sufeream și eu. Acum, cirind ce ai scris, am plâns mult, i-am vorbit, i-am cerut certate și sper sa ma audă și sa știe. Iti multumesc, mama, ursuletul meu drag, pentru tot ce ai facut pentru mine, asa cum ai știut tu mai bine, pentru grija, pentru mâncarea ta gustoasa în care puneai mult suflet. Odihnește-te în pace și iubire!
    Am bagat durerea, vinovăția și neputință sub preș, dar uiite ca le eliberez din când în când, cand apare momentul sau facilitator ul potrivit.
    Sa avem cu toții parte de eliberări, de constientizari, de înțelegere, de iertare și de pace sufleteasca!

  5. Imi pare nespus de rau ca treci prin atata suferinta.
    Nu am cuvinte, nu stiu ce sa spun… Multumesc pentru imparatsirea trairilor

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.